Despre oamenii prosti si multi, cu stil inutil

In general, nu este nici frumos, nici recomandabil la tenul public sa te iei de multimi la termenul depreciativ. Sa scoti in evidenta discrepanta dintre valori si comportamente, dintre elite si restul. Sa invirti distributia gaussiana precum o ghioaga si sa dai cu ea in stinga si in dreapta, la mir, la oase, ca pe buzgudan, in numele excelentei si a idealurilor si a pesterii platoniene. Ca sa nu mai spun ca atunci cind folosesti termeni tari, contondentzi, rai: mob, pulime, gloata, prostime, scandalul este asigurat.

Domnul de mai jos nu ajunge chiar la asemenea extreme stilistice. Dar discret, ascuns sub plapoma cuvintelor potrivite, decente, elegante, bine tzinute in friu de un bun simt de telectual vetust, tot aia spune: mob, pulime, gloata, prostime. Ce lume, dom'le. Ce mirlani. Ce grobieni. Ce morloci. Ce ne facem, Veto? Sariti, ne maninca!

Restul este din poignet. Stil. Inutil. Si Basil.

Hai: cititi si fiti cinici. Mama voastra de telectuali, ca bine facea Stalin sa va extermine la Canal. Sa nu mai ramina unu' pe fatza pamintului, ca prea-i faceti umbra degeaba.

:(

* * *

Periodic, un sondaj făcut de cineva, de data asta de IICCMER în colaborare cu CSOP, dezvăluie adevărul, latent până atunci, că mulţi cetăţeni români regretă socialismul. Nu că ar fi convinşi de ideologia comunistă, aşa cum se întâmplă cu stângiştii din Vest. Regretul se îndreaptă spre o anume stabilitate a societăţii sub cizma bolşevică. Numai că până la cetăţeanul fără pretenţii culturale prea mari cizma nu ajungea, acesta percepând, în schimb, faptul că în socialism avea un salariu cât de cât sigur, că nu exista şomaj declarat, că avea o locuinţă asigurată, aşa cum era ea. [...]

[...] De câte ori aud pe la Discovery cum e alcătuit Pământul, mă îngrozesc: o peliculă extrem de subţire de scoarţă tare, pe care s-a ivit natura, cu oameni cu tot, iar dedesubt un abis de magmă în fierbere care poate oricând să explodeze şi să iasă la suprafaţă. H.G. Wells, dacă nu mă înşel, imagina societatea viitoare de pe Pământ cam aşa: lucrătorii cu creierul, slăbănogi, albinoşi, cu membre subţiri, dar capete mari, locuind deasupra, iar dedesubt vânjoşii lucrători cu braţele, minerii pe spinarea cărora trăiesc cei dintâi şi care, din când în când, ies la suprafaţă şi mai răpesc câţiva membri ai elitei intelectuale şi îi devorează. Dacă scoarţa s-ar generaliza până în adâncuri - ştie astăzi oricine, ştiu chiar şi cei din a doua categorie a lui Wells -, nu ar mai exista viaţă deasupra. Şi, fireşte, nici dedesubt. Adică magma fierbândă ţine în viaţă, dar şi ameninţă cu distrugerea, parţială sau totală, a ceea ce creşte şi înfloreşte (vorba unui slogan comunist) deasupra. În termeni geologici e chiar formula wellsiană. Subsolul şi solul. [...]

Nicolae Prelipceanu, Sondajul şi SF-ul (Romania Libera, 5 octombrie 2010)