marți, 26 octombrie 2010

The Gruffalo, adică Grumpiloiul

Doamne, de mult timp nu m-am mai simțit atît de bine.

* * *

Știți voi, copiii moșului atomic, a fost odată un nene care a scris despre oameni și șoareci.

Pe urmă, mult mai tîrziu, a venit o tanti care a scris despre șoareci și monștri. Despre șoareci și monștri vă voi povesti acum.

Totul începe acum mai bine de 10 ani, în 1999, cînd englezoaica Julia Donaldson a scris una din cele mai cunoscute cărți contemporane pentru copii din lumea anglo-saxonă, devenită între timp clasică: The Gruffalo.



Cu ajutorul versurilor sale zănatice și bucurîndu-se de o ilustrație de excepție realizată de Axel Scheffler, cît se poate de adecvată spiritului non-conformist al versurilor, cartea a avut un succes imediat, devenind una din cărțile preferate ale copiilor din lumea întreagă, cel puțin din zona de vorbitori de engleză, vîndută în 2 milioane de exemplare și tradusă în 20 de limbi, însă pînă în seara asta, nu și în română.

Povestea continuă acum aproximativ jumătate de an, astă vară, cînd Turambar bălăurea prin librării.

Într-una din librăriile engleze din București Turambar a găsit două cărți asemănătoare, The Gruffalo și The Gruffalo's Child (urmarea, la fel de savuroasă), care l-au vrăjit instantaneu, deși nu știam nimic despre ele (toată povestea am aflat-o după).

A luat Turambar al nostru cărțile și le-a dus fetelor sale. Și ele au fost vrăjite. Și fata vecinilor, Sara, a fost prinsă în mrejele poveștii.











Turambar, în priceperea sa cu cuvintele, a găsit și traducerea titlului. Gruffalo s-a transformat în Grumpiloiul și de atunci Turambar, de fiecare dată cînd citea versurile fetelor, simțea cum în colțul minții se coace de-o traducere.

Lucru care s-a întîmplat în seara asta, ca un foc de savană, repede, implacabil. În două ore am tradus-o, și mi-s tare mîndru.



Pretextul a fost filmul, pentru că britanicii între timp, anul trecut, de Crăciunul din 2009 au scos la iveală și filmul de desene animate făcut după carte.



Ei bine, în seara asta, fiind singur acasă cu Andra (Flo cu Marta erau la cumpărături) ne-am uitat din nou la Grumpiloi, la filmul făcut de BBC (cărțile au rămas la Telega). Și mi-am dat seama că e coaptă și că trebe musai să-l traduc în română.

Restul e cuvinte. Sper să vă placă.

The Gruffalo, adică Grumpiloiul

Grumpiloiul
Julia Donaldson; ilustrații de Axel Scheffler
traducere: Mirel Palada

Un șoarece mic plecă la plimbare
Prin pădurea umbroasă, ferită de soare.

Un vulpoi îl văzu și pe dat' îl plăcu.
Ce șoarec gustos! Ce prînz delicios!

Un' te duci tu, măi șoricelule măi?
Hai mai bine cu mine-n vizuina mea de vulpoi

Să servim prînzul, un prînz delicios.
O să mîncăm tot, n-o să rămînă un os!

O, ce drăguț din partea ta, domnule vulpoi!
Dar n-am cum. Mă duc să iau prînzul cu un grumpiloi.

Un grumpiloi! Ce-i aia un grumpiloi?

Un grumpiloi. Cum ce-i aia? Dar cum de nu știi?
Să nu mai spui la nimeni, că te faci de rîs la copii!

Are niște colți groaznici și niște groaznice gheare
Și niște dinți groaznici înfipți în fălcile lui îngrozitoare.

Și unde te vezi cu el?

Chiar aici, lîngă pietrele astea, uite-aici, pe hotar.
Iar mîncarea lui preferată e vulpe la grătar.

Vulpe la grătar! Ooo ceee... Ooo ce-am mai plecat!
Spuse vulpoiul, vizibil tulburat.

La revedere, șoricelule, șopti el cu glas pierdut
și cît ai zice "vulpoi" era deja dispărut.

Ce vulpoi fraier! Oare el chiar nu știe
Că grumpiloiul nu există decît în poezie?

Și uite-așa își continuă șoricelul a sa plimbare
Prin pădurea umbroasă, ferită de soare.

Un bufnițoi îl văzu și pe dat' îl plăcu.
Ce blăniță frumoasă! Ce cărniță gustoasă!

Un' te duci tu, măi șoricelule măi?
Hai mai bine cu mine în vîrf de copac

Să bem un ceiuț, să ne țină la burtică de cald
Să ronțăim ceva, să-i faci bufniței pe plac.

O, ce drăguț din partea ta, domnule bufnițoi!
Dar n-am cum. Mă duc să servesc ceaiul cu un grumpiloi.

Un grumpiloi! Ce-i aia un grumpiloi?

Un grumpiloi. Cum ce-i aia? Dar cum de nu știi?
Să nu mai spui la nimeni, că te faci de rîs la copii!

E julit în genunchi și-are dește turtite
Și drept în vîrf de nas îi cresc bube otrăvite.

Și unde te vezi cu el?

Chiar aici, lîngă pîrîul ăsta, uite-aici, pe pietroi.
Iar mîncarea lui preferată e înghețata de bufnițoi.

Înghețată de bufnițoi! Bu-hu-hu! Bu-hu-hu!
La revedere, șoricelule! Acuși plec, chiar acu'!

Și fără tărăboi, în aer se ridică greoi
Și printre copaci se pierdu al nostru bufnițoi.

Ce bufnițoi fraier! Oare el chiar nu știe
Că grumpiloiul nu există decît în poezie?

Și uite-așa își continuă șoricelul a sa plimbare
Prin pădurea umbroasă, ferită de soare.

Un șarpe-l văzu și pe dat' îl plăcu.
Ce coadă prelungă! Să tot îți ajungă!

Un' te duci tu, măi șoricelule măi?
Hai mai bine cu mine aici, sub buturugi

Să ne punem burta la cale printre uluci.
Poate găsim și pentru tine niște nuci...

O, ce drăguț din partea ta, domnule șarpe! Poate mai apoi,
Acum n-am cum: mă duc la o petrecere cu un grumpiloi.

Un grumpiloi! Ce-i aia un grumpiloi?

Un grumpiloi. Cum ce-i aia? Dar cum de nu știi?
Să nu mai spui la nimeni, că te faci de rîs la copii!

Are ochii gǎlbui și-o limbă lungă și neagră
Și mulți mulți țepi aspri și mov pe spinarea lui cea mare și largă.

Și unde te vezi cu el?

Chiar aici, lîngă lac, uite-aici în acest loc,
Iar mîncarea lui preferată e omletă de șarpe cu busuioc.

Omletă de șșșarpe cu busssuioc! Eu am luat-o din loc!
La revedere, șșșșoarece dragă! Am o treabă presantă!
Și cît ai zice "șarpe" era deja cu totul și cu totul în altă parte.

Ce șopîrloi fraier! Oare el chiar nu știe
Că grumpiloiul nu există decît în poe...?

...OH!

Dar cine este această făptură cu groaznice gheare
Și cu dinții ăștia groaznici înfipți în fălcile astea îngrozitoare?
E julit în genunchi și-are dește turtite
Și drept în vîrf de nas îi cresc bube otrăvite.
Are ochii gǎlbui și-o limbă lungă și neagră
Și mulți mulți țepi aspri și mov pe spinarea lui cea mare și largă.

Oh! Ajutor! Oh! Simt că leșin și că pic!
E chiar un grumpiloi, și altceva nimic!

Se uită la el grumpiloiul: Hmmm. Mîncarea mea preferată!
Ce bun la gust o să fii pe-o felie de pîine caldă.

Eu, bun la gust? spuse șoricelul. Să nu-mi spui tu mie că-s bun!
Eu sînt cea mai groaznică bestie din acest codru! Eu sînt fioros și nebun!

Ia hai cu mine, mergi în spatele meu și o să-ți dai seama
Cum tremură toți cînd mă văd, cum în toți dau eu iama.

A, da! Cum să nu! spuse grumpiloiul, nemaiputînd de rîs.
Du-te tu în față și vin și eu după tine, n-o să zic nici pîs.

Și au mers și au mers pînă grumpiloiul spuse cu voce înceată:
Șssst! Aud un sîsîit acolo, în iarba aia uscată.

Dar cum să nu! E șarpele, zise șoricelul. Hei șarpe, salut!
Șarpele îl văzu pe grumpiloi și dintr-o dată păru tare abătut.

O Doamne! O vai! zise el cu glasul pierdut.
La revedere șoarece! Și-ntre buturugi se făcu nevăzut.

Ai văzut? Ai văzut? spuse șoarecele, cu un aer ofensat.
Ți-am spus eu!

Ce interesant! exclamă grumpiloiul, destul de mirat.
Nu vezi așa ceva mereu!

Și-au mai mers și-au mai mers pînă cînd grumpiloiul rosti:
Aud un strigare colo sus în tării.

Dar cum să nu! E bufnițoiul. Hei, bufniță, salut!
Bufnițoiul îl văzu pe grumpiloi și dintr-o dată păru tare abătut.

Bu-hu-hu! Bu-hu-hu! N-am timp acu'! zise el cu glas tremurat
La revedere, șoarece! Și drept în vîrf de copac zbură imediat.

Ai văzut? Ai văzut? spuse șoarecele, cu un aer ofensat.
Ți-am spus eu!

Nemaipomenit! exclamă grumpiloiul, și mai mirat.
Nu vezi așa ceva mereu!

Și-au mai mers și-au mai mers pînă cînd grumpiloiul spuse:
Aud un zgomot de pași acolo, pe frunze.

Dar cum să nu. E vulpoiul. Hei, vulpe, salut!
Vulpoiul îl văzu pe grumpiloi și dintr-o dată păru tare abătut.

Oh, ajutor! Oh, ce dezastru! spuse el, făcîndu-se la față albastru.
La revedere, șoarece! Și-n vizuina sa dispăru.

Ai văzut, măi grumpiloiule? spuse șoricelul. Tuturor le e frică de mine!
Deci îți dai seama că de fapt nu sînt chiar fitecine.

Da' ia stai așa, că simt că-mi chiorăie burta.
Și dacă stau să mă gîndesc bine, mîncarea mea preferată
Este fulgi de grumpiloi cu ciocolată.

Fulgi de grumpiloi cu ciocolată! se smiorcăi grumpiloiul nostru, pierit.
Niciodată! Și repede ca vîntul se-ntoarse și drept pe-aici a fugit.

În pădurea umbroasă, ferită de soare, tăcerea domnea.
Șoricelul găsi o alună și aluna tare bună mai era.




* * *

Mai multe despre carte, aici. Site-ul oficial este aici. Cartea o găsiți aici. Textul cărții în engleză îl puteți găsi aici. Cartea are și o urmare, The Gruffalo's Child. Filmul făcut de BBC îl găsiți aici.



Sincronizarea engleză – română, linie cu linie, în cele ce urmează:



15 comentarii:

Anonim spunea...

oarecum pe langa
http://www.youtube.com/watch?v=ZfcjLyaidt8

Turambar spunea...

:) Neee. Neah. Nu e cu monstri imaginari. E cu monstri reali.

Nu azi. Nu in seara asta.

Aici, acum, sint prea sub imperiul traducerii. Nu vreau sa aud de politica si de comunisti si de alte ticalosii.

ZaffCat spunea...

Multam fain, nu stiam de carte. De la ce librarie ai luat-o? Anthony Frost?

diacritica spunea...

Mișto tradus, Turambar! Propune-te la edituri.

Turambar spunea...

@ Zaff Cat: yup. Daca asa se numeste aia de linga Kretzulescu, atunci Frost sa fie

@ Diacritica: Deja ma bate gindul sa dau niste telefoane :wink:

diacritica spunea...

Vezi că ţ-am scris în acest sens. :)

Turambar spunea...

:) :) :)

Pongo spunea...

Multzamim :).
Vezi ca stii si poezii ?:P

Turambar spunea...

:p Viatza mea e toata o poiezie

:p :p :p

Kilroy spunea...

Chiar nu stiam de carte. Doar ca noi am crescut nitel ;-). Dar e f misto, anyway

ela spunea...

Grumpiloi de Turambar,mi-ai inseninat ziua! multumesc.

Felicia spunea...

Geniala adaptare... De foarte mult timp nu am mai ras atat de mult.... Genial!

Turambar spunea...

Ma bucur mult ca ti-a placut, Felicia. Drept sa-ti spun, si mie imi place tare cum a iesit.

:)

Lucia spunea...

Faină traducere. Am cautat şi eu traducerea la "The Gruffalo child" şi nu am găsit-o. Aşa că am tradus/adaptat cartea a doua folosind aceleaşi denumiri ca in traducerea de mai sus:

Grumpiliţa

Grumpiloiul zise către fiica sa: “De-ţi place sau nu,
Nici un grumpiloi în pădurea-ntunecată nu are voie acu”
”Dar de ce? Dar de ce?” Grumpiliţa întrebă vioi.
“Pentru c’acolo trăieşte cel mai groaznic şoricioi!!
L-am întâlnit odată”- zise grumpiloiul abătut,
“L-am întâlnit odată, demult, în trecut.”
”Dar cum arată? Te rog, povesteşte-mi tată grumpiloi.
E teribil de mare şi groaznic de rău acest şoricioi?”

”Hmm.. nu prea-mi amintesc bine”, zise el îndreptându-şi coloana,
Apoi se mai gândi oleaca şi–şi scărpină el blana.
”Şoricioiul e teribil de puternic şi teribil de rău,
Are coada teribil de lungă, cu solzi ca de fierestrău,
Şi ochi’s mari – două roţi de foc înteţit,
Iar mustăţile lui sunt din oţel ascuţit”.

Într-o noapte de iarnă pe când tac-su sforăia,
Grumpiliţa noastră tare se mai plictisea.
Aşa că-şi facu curaj şi din peştera ieşi
Tiptil, tiptil, poate grumpiloiul nu s-o trezi.

Zapada cădea greu, şi vântul tare mai vuia.
Grumpiliţa spre padurea-ntunecată se-ndrepta.

“Aha! Ooooo.. ce urme-am zărit
Încotro or duce? Ale cui urme-am găsit?”
O coada se ivi de sub un pietroi,
O fi coada teribilului şoricioi?

Fiara ieşi. Ochii ei mici nu prea erau de foc,
Şi nici mustăţi nu avea, nu avea chiar deloc.
”Hmm.. ” zise Grumpiliţa supărată,
” Domnule şarpe, să nu te superi dacă,
Îţi spun de îndată: Tu nu arăţi a şoricioi!”
”O.. nu! El e la lac, haleşte o prăji de grumpiloi”.

”Aha! Oooo ce urme văd in zare..
Încotro or duce? Sunt urme de gheare”.
Doi ochi sus într-o casă-n copac lucesc.
Să fie ăia ochii şoricioiului grotesc?

Creatura zbura jos. Avea coada scurtă,
Nici mustăţi n-avea.. şi era cam scundă.
Mai mult a bufniţă semăna arătarea,
Grumpiliţa o analizase cu toată mirarea.

“Hmm.. tu nu esti şoricioiul cel groaznic!” zise ea apoi
“O nu!! El e p-aci, mănâncă plăcintă de grumpiloi”.

Vântul batea groaznic şi zăpada cadea argintie,
Grumpiliţa-şi spunea ” Nu mi-e deloc frică.. nu, nu mie!!”

”Aha!! Ooo .. ce urme-n zăpada am găsit!
Ale cui or fi oare? Şi de unde-au venit?
Văd mustăţi în sfârşit, într-o vizuină
Oare să fie asta casa jivinei haină?”

Afară ieşi jivina, ochii nu erau fioroşi,
Coada nu avea solzi .. dar în bot avea peri ţepoşi.
”Doamnă vulpe, mustăţi ai, nu mă îndoiesc de fel,
Însă cu toată bunăvoinţa, nu sunt de oţel.
Hmm..” zise Grumpiliţa. “Tu nu arăţi a şoricioi!”
“O, nu! El e sub un copac , bea ceai de grumpiloi”.

“E o păcăleală!” hotărî ea dezamăgită,
Şi se-aşeză pe zăpada bătătorită.
”Nu cred că există nici un şoricioi!”

Însă uite că vine unul, în pas chiar vioi!
Nu-i mare, nu-i rău, e-un şoarec ca aspect
Oooo ce bun o să fie ca şi desert, perfect!

“Aşteaptă!” zise şoarecul. “Înainte să mă haleşti,
Am un frate cu care ai vrea să te-ntâlneşti.
Şi dacă pe creanga aia de mă laşi jos,
Am să-l chem pe fratele meu cel fioros!”

Grumpiliţa îşi zise chiar fericită:
“Şoricioiul cel groaznic! El chiar există!”
Şoricelul luă o nucă, urcă-n tufa de-alune,
Şi zise: “Aşteaptă un pic. Trei secunde anume.”
Afară ieşi luna, rotundă, mare, galbenă
O umbră teribilă apăru pe zăpada reavănă.

Cine-o fi creatura asta aşa mare şi sumbra
Cu mustăţi uriaşe şi coada teribil de lungă?
Urechile i-s mari şi pe umeri cară se pare
O alună gigantică, cât casa de mare!

”Şoricioiul cel groaznic!!” zise grumpiliţa urlând.
Şoricelul sări jos de pe creangă zâmbind.

”Ah .. Ooo, urme-n zăpada zăresc
Ale cui or fi oare? Şi-ncotro pornesc?”
Zise şoricelul nostru întrebător,
Şi porni după ele cutezător.

Urmele duceau la peştera joasă,
Unde Grumpiliţa nu mai era curajoasă.
Şi nici plictisită nu mai era.
Iar Grumpiloiul sforăia, sforăia...



Lucia spunea...

Faină traducere. Am cautat şi eu traducerea la "The Gruffalo child" şi nu am găsit-o. Aşa că am tradus/adaptat cartea a doua folosind aceleaşi denumiri ca in traducerea de mai sus:

Grumpiliţa

Grumpiloiul zise către fiica sa: “De-ţi place sau nu,
Nici un grumpiloi în pădurea-ntunecată nu are voie acu”
”Dar de ce? Dar de ce?” Grumpiliţa întrebă vioi.
“Pentru c’acolo trăieşte cel mai groaznic şoricioi!!
L-am întâlnit odată”- zise grumpiloiul abătut,
“L-am întâlnit odată, demult, în trecut.”
”Dar cum arată? Te rog, povesteşte-mi tată grumpiloi.
E teribil de mare şi groaznic de rău acest şoricioi?”

”Hmm.. nu prea-mi amintesc bine”, zise el îndreptându-şi coloana,
Apoi se mai gândi oleaca şi–şi scărpină el blana.
”Şoricioiul e teribil de puternic şi teribil de rău,
Are coada teribil de lungă, cu solzi ca de fierestrău,
Şi ochi’s mari – două roţi de foc înteţit,
Iar mustăţile lui sunt din oţel ascuţit”.

Într-o noapte de iarnă pe când tac-su sforăia,
Grumpiliţa noastră tare se mai plictisea.
Aşa că-şi facu curaj şi din peştera ieşi
Tiptil, tiptil, poate grumpiloiul nu s-o trezi.

Zapada cădea greu, şi vântul tare mai vuia.
Grumpiliţa spre padurea-ntunecată se-ndrepta.

“Aha! Ooooo.. ce urme-am zărit
Încotro or duce? Ale cui urme-am găsit?”
O coada se ivi de sub un pietroi,
O fi coada teribilului şoricioi?

Fiara ieşi. Ochii ei mici nu prea erau de foc,
Şi nici mustăţi nu avea, nu avea chiar deloc.
”Hmm.. ” zise Grumpiliţa supărată,
” Domnule şarpe, să nu te superi dacă,
Îţi spun de îndată: Tu nu arăţi a şoricioi!”
”O.. nu! El e la lac, haleşte o prăji de grumpiloi”.

”Aha! Oooo ce urme văd in zare..
Încotro or duce? Sunt urme de gheare”.
Doi ochi sus într-o casă-n copac lucesc.
Să fie ăia ochii şoricioiului grotesc?

Creatura zbura jos. Avea coada scurtă,
Nici mustăţi n-avea.. şi era cam scundă.
Mai mult a bufniţă semăna arătarea,
Grumpiliţa o analizase cu toată mirarea.

“Hmm.. tu nu esti şoricioiul cel groaznic!” zise ea apoi
“O nu!! El e p-aci, mănâncă plăcintă de grumpiloi”.

Vântul batea groaznic şi zăpada cadea argintie,
Grumpiliţa-şi spunea ” Nu mi-e deloc frică.. nu, nu mie!!”

”Aha!! Ooo .. ce urme-n zăpada am găsit!
Ale cui or fi oare? Şi de unde-au venit?
Văd mustăţi în sfârşit, într-o vizuină
Oare să fie asta casa jivinei haină?”

Afară ieşi jivina, ochii nu erau fioroşi,
Coada nu avea solzi .. dar în bot avea peri ţepoşi.
”Doamnă vulpe, mustăţi ai, nu mă îndoiesc de fel,
Însă cu toată bunăvoinţa, nu sunt de oţel.
Hmm..” zise Grumpiliţa. “Tu nu arăţi a şoricioi!”
“O, nu! El e sub un copac , bea ceai de grumpiloi”.

“E o păcăleală!” hotărî ea dezamăgită,
Şi se-aşeză pe zăpada bătătorită.
”Nu cred că există nici un şoricioi!”

Însă uite că vine unul, în pas chiar vioi!
Nu-i mare, nu-i rău, e-un şoarec ca aspect
Oooo ce bun o să fie ca şi desert, perfect!

“Aşteaptă!” zise şoarecul. “Înainte să mă haleşti,
Am un frate cu care ai vrea să te-ntâlneşti.
Şi dacă pe creanga aia de mă laşi jos,
Am să-l chem pe fratele meu cel fioros!”

Grumpiliţa îşi zise chiar fericită:
“Şoricioiul cel groaznic! El chiar există!”
Şoricelul luă o nucă, urcă-n tufa de-alune,
Şi zise: “Aşteaptă un pic. Trei secunde anume.”
Afară ieşi luna, rotundă, mare, galbenă
O umbră teribilă apăru pe zăpada reavănă.

Cine-o fi creatura asta aşa mare şi sumbra
Cu mustăţi uriaşe şi coada teribil de lungă?
Urechile i-s mari şi pe umeri cară se pare
O alună gigantică, cât casa de mare!

”Şoricioiul cel groaznic!!” zise grumpiliţa urlând.
Şoricelul sări jos de pe creangă zâmbind.

”Ah .. Ooo, urme-n zăpada zăresc
Ale cui or fi oare? Şi-ncotro pornesc?”
Zise şoricelul nostru întrebător,
Şi porni după ele cutezător.

Urmele duceau la peştera joasă,
Unde Grumpiliţa nu mai era curajoasă.
Şi nici plictisită nu mai era.
Iar Grumpiloiul sforăia, sforăia...