Îmi amintesc monstruos și scriu incomensurabil

Muuuamǎǎǎ! Citesc și nu-mi vine sǎ cred: astea-s scrise de mine? Muuuaaamǎǎǎ! Ce mișto scriu! Mai am un pic și ajung sǎ mǎ invidiez de unul singur.

Muuuaaamǎǎǎ! Și sînt și modest pe deasupra. Ce mai, azi e cea mai foarte perfectǎ zi care mi s-a întîmplat pe toatǎ durata zilei de astǎzi. Stai sǎ mǎ duc sǎ mǎ uit și în oglindǎ, poate-poate s-a schimbat ceva între timp, poate-poate sînt dintr-o datǎ blond și înalt, poate-poate sînt ceva modificǎri și în zona aia de proficiențǎ fizico-eroticǎ...

:)

Și de’abia acum simt că îl înțeleg pe Borges. De’abia acum îmi dau seama de ce bibliotecarul care a început prin a scrie alambicat și prețios și întorlocat și complicat și gigeamos a ajuns, spre apusul vieții, să’și renege artificialitatea stilistică și să aprecieze scriitura aspră, dîrză, cu suc de bardă și zeamă de topor a islandezilor care despre asta povesteau: despre ce trăiau.

Despre viață, despre fapte petrecute, despre moarte și sînge și violență și zbatere și reușită și eșec și făcut copii și omorît dușmani și crescut vite și muls vacile și mers la thinguri (adică la politică avant la lettre) și despre încuscrire și înmormîntări și case date foc cu oamenii înăuntru, sa arză de vii, mama lor de fraieri, și despre nunți și mîndrie și furie și superbie și aroganță și smerenie și înțelepciune și tulburarea minții.

Totul în cuvinte simple clare puține și rele. Stark. Grim. Harsh. Doom. Cu astea rimează saga islandeze de care orbul genial șef peste piețele de orătănii din pampasul argentinian s’a îndrăgostit spre sfîrșitul vieții.

Restul vǎ duceți Dvs. frumos sǎ citiți cel mai foarte perfect articol scris acum doi ani, acum douǎ eternitǎți, în urmǎ cu douǎ vieți: Scriu monstruos și citesc inutil.

Cine nu citește se cheamǎ cǎ nu știe ce pierde și se va zvîrcoli la noapte în pat, chinuit de remușcǎri, de coșmaruri cu voturi anulate și chiar și de pureci. Eu i-am trimis. În vis. Paradis. Prescris. La fix.

:) :p