joi, 10 noiembrie 2011

Acest maidanez care ne bîntuie prin minte

Tlön Society ne stîrnește sǎ ne gîndim la lucruri serioase. În articolul sǎu recent “antropologie, gen”, el spune:

e chiar util sa te uiti la filme vechi, atent nu la ceea ce este "universal uman" in ele sau la corespondentele cu lumea de azi, ci dimpotriva la diferente.

și ne propune apoi sǎ vedem un film franțuzesc din anii ’70 cu acțiunea desfǎșurîndu-se în anii ’50.

Asta mi-a declanșat imediat cutiuța cu madelene vizuale și mi-a eliberat ca la jocurile de noroc de la Las Vegas o amintire din facultate, din anii ’90, de pe vremea cînd mergeam la Cinematecǎ, locul unde am început sǎ-mi fac cultura cinematograficǎ, bǎiat de țarǎ de la Telega însetat de toate filmele pe care nu avusesem ocazia sǎ le vǎd.

În sǎlile acelea mici, igrasioase, construite în interbelic, rulau filme fabuloase. Toatǎ vulgata cinema-ului mondial era trecutǎ în meniu, în programele acelea înguste, cǎrțulii format 4 : 1 care cuprindeau filmele lunii respective.

Era nebunie sǎ obții abonament, mai ales în primii ani dupǎ 89 (eu am sosit în București în 1991, toamna tîrziu, pe vremea cînd minerii plantau panseluțe în grǎdina guvernului Roman). Era de asemenea nebunie sǎ obții bilete la unele filme.

Ce omor era la Tarkovski! Ce omor era la Fellini! Dar la Antonioni! Pe urmǎ apǎruse alt nume cool și snob și en vogue, Greenaway, și ne cǎlcam pe picioare în salǎ, la grǎmadǎ, sǎ vedem Greenaway și pe urmǎ sǎ rostogolim ochii în cap de apreciere cripticǎ, ciudații de la Matematicǎ și cu ciudații de la Arhitecturǎ, snobi și purtǎtori de T-uri de-alea care nici acum nu știu la ce folosesc, în afarǎ de markeri vizuali de distincție socialǎ, trǎiascǎ Bourdieu cǎ ne-a ajutat sǎ înțelegem lumea în toatǎ rǎutatea sa structurantǎ, și cu ciudații de la Arte, ǎștia erau și mai distinctivi, nemuritori și plomplom și aerieni și foarte geniali în look și îngîmfați și reci.

Ne unea pe unii dragostea de bridge (ǎia de la matematicǎ cu ǎia de la arhitecturǎ), pe alții priceperea la artǎ (ǎia de la arhitecturǎ cu ǎia de la arte, mama lor de snobi și de aroganți și de genii neînțelese), și pe toți ne unea dragostea de film.

Și ne înghesuiam ca vitele intelectuale și artistice pe scǎri, pe scaune, pe coridoare, stǎteam pe jos, între scaune, era omor, mai ceva ca la aprozar cînd se bǎgau portocale și banane – eh, ce vremuri, habar n-aveți voi recenților și atomicilor carele le aveți pe toate la nas, ce baftǎ aveți cǎ trǎiți acum și nu atunci –

și ascultam rǎbdǎtori traducerea uneori ok, alteori însǎ absolut hilarǎ a traducǎtoarei din cabina de proiecție, filmele nu erau subtitrate, aveam și noi acolo la Cinematecǎ o Irina Nistor a noastrǎ care fǎcea uneori harcea parcea filmele, cel mai probabil studenți de la Litere care fǎceau și ei un ban cinstit traducînd simultan la cǎști din polonezǎ, japonezǎ, cehǎ, rusǎ, italianǎ, francezǎ și alte limbi de-astea obscure, omorîte de imperialismul distributiv al englezei.

Erau momente în care actorii se lansau în cîte vreo ditirambǎ complicatǎ, cu spume de cuvinte, lung, întorlocat, convingǎtoriu, timp în care traducǎtoarea îi lǎsa rǎbdǎtoare sǎ vorbeascǎ și pe urmǎ traducea, catastrofic de monosilabic: “Da”.

Moment în care se ducea dracului toatǎ tragedia și suferința filmului care rula, cǎ de regulǎ mergeam la filme cu suferințǎ, drame, trǎiri intense, Persona frate, Rashomonon coane Fǎnicǎ, și toatǎ sala izbucnea într-un imens hohot de rîs și tragedia se transforma în comedie, curat catharsis, Joițico,

și toți eram frați în deriziune și în miștocǎrealǎ, și de la matematicǎ și de la arhitecturǎ și de la litere și de la politehnicǎ și pînǎ și nasoii de la arte, cei mai foarte superiori și neînțeleși și snobi și îngîmfați și reci, ni se alǎturau și pentru un scurt moment deveneau umani și oarecum de suportat.

Dar erau și momente - și în sfîrșit, iar am lungit ciorba introductivǎ de a devenit text în sine, da, coane Traiane, Proust scrie pe mine, am supt la țîța lu’ Marquez și nu știu sǎ scriu scurt și tǎios, ca saga islandeze – erau și momente cînd traducǎtoarea, din cine știe ce motiv, nu sunase ceasul, se certase cu iubitul, nu putuse sǎ chiuleascǎ de la curs așa ca noi, ǎștia iubitorii de artǎ, nu apǎrea.

Și atunci așteptam așa vreo 10 minute, un sfert de orǎ, pe urmǎ cineva de la administrativ sau proiecționistul apǎrea în ușa sǎlii și ne spunea “N-avem traducǎtor. Ce facem? Vǎ uitați așa la el sau vǎ dǎm bilete sǎ veniți la alt film?” De dat banii înapoi nici nu se punea problema, era o situație de monopol chestia asta cu filmele vechi și atunci cei de la Cinematecǎ defineau regulile cum îi coafa pe ei mai bine la bascǎ.

Și noi spuneam “dați drumul la film”, unii mai plecau dezamǎgiți, își luau T-ul ǎla de arhitect care nici acum n-am înțeles prea bine la ce folosește, dar cei mai mulți dintre noi rǎmîneam, ce naiba sǎ facem? sǎ mergem la sǎrǎcia aia de curs unde un babalîc ponosit o sǎ ne frece la cap cu niște chestii plictisitoare? Comme on! Sǎ curgǎ filmul în limbi imposibile, ne pricepem noi sǎ-l înțelegem, am mai vǎzut și noi niște filme la viața noastrǎ, ce-i așa mare lucru?

El o iubește pe ea, ea nu-l iubește, altul e mai frumos sau mai bogat, pǎrinții nu vor, viața e tristǎ, rǎzboiul începe, davai mai avtamat, ratatatata! Ce naiba poate sǎ fie așa de complicat? Sǎ-nceapǎ filmul, sîntem tineri și argumentele ne curg pe tîmplǎ, n-avem rǎbdare, dați naibii odatǎ drumul la filmul ǎla pe care n-o sǎ-l înțelegem!

Și unul din filme a fost într-o limbǎ care chiar n-aveam nici cea mai micǎ șansǎ sǎ o pricepem, în japonezǎ. Era unul din filmele de început ale lui Kurosawa, Nora inu (1949), cu un Toshiro Mifune delicios de tînǎr și de blambec, înainte sǎ intre în cizmele de typecasting de samurai fioros și rǎu și mizantrop.

Era un Toshiro Mifune cu fațǎ de adolescent, care se chinuia degeaba sǎ facǎ pe polițistul dur cǎruia i se furǎ pistolul în autobuz și pe urmǎ se chinuie tot filmul sǎ-l recupereze (vedeți! chiar și dupǎ 20 de ani tot mai îmi aduc aminte despre ce era vorba în film, v-am spus eu, nu-i complicat deloc!),

se chinuia degeaba sǎrmanul Mifune pentru cǎ fǎțǎul nu-l ajuta, avea o fațǎ de adolescent luminos care prefigura manga din deceniile urmǎtoare cu adolescenții ǎia cu ochii mari și beliți și luminoși și care fac ping! o steluțǎ de raze pure, copilǎrești, Sandi Belle, Mifune era un soi de Sandi Belle.

Dar nici despre asta nu e vorba în propoziție, toate sînt doar cuvinte ajutǎtoare, formare de context, nostalgie, madelene vizuale care se concretizeazǎ în vorbe multe, words words words, ci despre antropologie este vorba, despre textul lui Tlön de la care am pornit, ǎla cu filmele vechi și cu uitatul cu atenție la ele, sǎ vezi diferențele dintre atunci și acum.

Diferențele, cǎrǎmizile elementare, atomii antropologiei. De fapt antropologia este un discurs lung și întorlocat despre un singur subiect: diferența. Noi și ei. Us and them. Strǎinul. Fiara. Ne-omul. Ciudatul. Neamțul (vezi etimologia cuvîntului “neamț”, cel care nu vorbește, asemǎnǎtoare structural cu cea a cuvîntului “valah” = “welsh”).

Sociologia este despre noi, ǎștia de aici, hai sǎ ne cunoaștem mai bine. Antropologia este despre ei, cei de acolo, hai sǎ-i descoperim, sǎ-i cunoaștem, eventual sǎ-i exploatǎm, ochiul care stǎpînește, panopticonul, The Chrysantemum and the Sword, i-am cucerit, acum ce facem cu ei, generale, cǎ sînt niște ciudați, niște sǎlbatici, niște intenși și monștri? Pǎi ce sǎ facem cǎpitane, cheamǎ dom’le antropologii sǎ ne deseneze un manual de folosințǎ a japonezilor, sǎ știm de ce mînere sǎ-i apucǎm, acuma cǎ sîntem cǎlare pe ei.

Filmul Nora inu vǎzut fǎrǎ traducere m-a învǎțat un lucru fabulos, deși la momentul acela nu mi-am dat seama la nivel conștient. M-a învǎțat sǎ învǎț sǎ scap, mǎcar și momentan, de tirania cuvintelor, și sǎ mǎ uit. Sǎ mǎ uit cu adevǎrat. Privirea, unealta de bazǎ a antropologului. Sǎ te uiți la ceva ca și cum l-ai vedea prima datǎ, cînd nu e nimeni prin preajmǎ cu o voce insistentǎ care sǎ-ți traducǎ, introducǎ, explice, interpreteze realitatea.

“Cuvintele nu pot sǎ” (o sǎ vǎ povestesc cîndva despre grafitti-ul ǎsta de pe un zid de lîngǎ Conservator, de pe Știrbei Vodǎ, tot din vremea aia). Mai mult, uneori nu cǎ cuvintele nu pot sǎ, ci cuvintele în mod voit ascund. Sau mǎcar te distrag, îți furǎ atenția, nu te lasǎ sǎ te concentrezi pe privire.

Filmul netradus, eliberat de tirania scenariului și vorbelor, m-a fǎcut sǎ mǎ concentrez pe detalii. Pe felul în care arǎta autobuzul, pe cum erau îmbrǎcați actorii și figuranții, lumea dimprejur (multe filmǎri exterioare în filmul ǎsta), pe textura urbanǎ a unui oraș dintr-o Japonie imediat de dupǎ rǎzboi, cînd americanii încǎ îi ocupau de maniera cea mai formalǎ.

Sǎ mǎ uit la manierismele de exprimare non-verbalǎ, la expresii, la clǎdiri, la ceasuri, la tacîmuri, la gesturi, la cǎrǎmizi. Sǎ mǎ uit cu adevǎrat și sǎ mǎ las îmbibat de acea societate, de acel timp, de acea țesǎturǎ a vieții oamenilor într-un colț de lume strǎin, exotic, nu al meu.

Și a mers. E unul din filmele pe care mi le aduc aminte cel mai bine. Habar n-am de acțiune, decît vag așa, în linii generale, dar gustul filmului este unul din cele mai clare pe care le am rǎmase pe papilele gustative ale creierului meu depozitat de atîta fleacuri inutile, dar atît de valoroase.

Nostalgie. Antropologie. România. Japonia. 199șisomething. 1949. România dupǎ debacle. Japonia dupǎ debacle. Tinerețe. Artǎ. Film.

De fapt nostalgie. Totul se reduce la nostalgie, damn it. Trecutul, acest maidanez care ne bîntuie prin minte...

Domo arigato gozaimashita, Toromu san, pentru declanșarea acestei madelene! :bow:








PS: Nora inu = Cîine vagabond, adicǎ maidanez, de unde și titlul acestui articol

.

5 comentarii:

Dan Selaru spunea...

Maidanezi :-), toti suntem maidanezi, incercam sa scapam de eutanasiere :-)

Jenika spunea...

Offfffff....
Mama lor de amintiri pardalnice si vizuale!!!!
Ca daca nu ar fi fost ele....filmele tineretilor noastre .....ce ar mai fi fost oare?????
Da...da!!! Toshiro Mifune...The Only One!!!!singurul pe care am putut sa il inteleg di invalmaseala de vise nipone....frumos......frumos rascolesc acum prin cutia cu acorduri sentimentale ...!!!
Offffff........ ce chin......

matusalem spunea...

Vaz ca in ultima vreme te roade melancolia dupa taramurile strabune...
Fa un update si incearca sa te abonezi aici
http://www.asiatorrents.com/
Merita... :))

ana alfianu spunea...

foarte frumos scris. eram gata să plâng şi să râd aproape simultan, dar mi-am zis să rămân sobră de data asta şi să mă stăpânesc, să nu fac o primă impresie dezastruoasă...
mulţumesc :)

Turambar spunea...

Cu placere! Ma bucur ca v-a placut... :)