Scriu monstruos și citesc inutil

De ceva timp mi se tot confirmă un lucru. Nu știu dacă trist sau nu. Uneori simt că’i de jale, alteori îl primesc cu ușurare.

Nu mai pot citi.

Stați, nu vă bucurați prematur. Nu crap, și nici nu am de gînd în curînd. Doar că nu mai pot să mai citesc, așa cum eram eu învățat în dulcele stil clasic. Adică chestii groase, înțelepte, alambicate, pline de ficțiune și de emoție. Mi se par inutile, plictisitoare, lipsite de vîna vieții și a motivației.

De ce au scris oamenii ăia, în loc să’și trăiască viața? De ce să le citesc eu justificările angoaselor lor, argumentele bicisnicei lor ratări, fuga de viață și de bube și de mucegaiuri și de flori de colț și de de sudoare și de muncă și de lichide corporale?

Ce atîta sofisticăreală? Ce atîtea cuvinte inutile? Ce atîta despicare a firului în patru și pleșisme și manolescisme și patapievicisme și alte liicenisme? Viața e aici, acum. Neelaborată, nesofisticată, nealterată. Trăiești mănînci lupți fuți bei vrei dormi vorbești asuzi te bucuri ești tensionat trist alert obosit plictisit pe urmă te culci o iei de la capăt dai vieții de rost faci copii crești copii conduci înjuri rezolvi te vezi cu lume -

Și gata. Gata. Asta'i tot. Restul sunt vorbe. Words words words, cum spunea sinucisu.

Și de’abia acum simt că îl înțeleg pe Borges. De’abia acum îmi dau seama de ce bibliotecarul care a început prin a scrie alambicat și prețios și întorlocat și complicat și gigeamos a ajuns, spre apusul vieții, să’și renege artificialitatea stilistică și să aprecieze scriitura aspră, dîrză, cu suc de bardă și zeamă de topor a islandezilor care despre asta povesteau: despre ce trăiau.

Despre viață, despre fapte petrecute, despre moarte și sînge și violență și zbatere și reușită și eșec și făcut copii și omorît dușmani și crescut vite și muls vacile și mers la thinguri (adică la politică avant la lettre) și despre încuscrire și înmormîntări și case date foc cu oamenii înăuntru, sa arză de vii, mama lor de fraieri, și despre nunți și mîndrie și furie și superbie și aroganță și smerenie și înțelepciune și tulburarea minții.

Totul în cuvinte simple clare puține și rele. Stark. Grim. Harsh. Doom. Cu astea rimează saga islandeze de care orbul genial șef peste piețele de orătănii din pampasul argentinian s’a îndrăgostit spre sfîrșitul vieții.

Degeaba: prea tîrziu. Se înnămolise prea mult în spuma cuvintelor complicate, în oglinzi și în tigri și în amintiri și în memorie și în referințe obscure și în lună. Prea multă lună dăunează grav limpezimii vorbelor la latini.

Și uitea de’aia nu mai pot să mai citesc. Și de’aia, din ce în ce mai des, îmi doresc să nu mai scriu așa de alambicat și întorlocat și împiedicat și îngălat și prelungizat. În zadar, bunînțeles, după cum se poate vedea din această zbatere de vorbe lungi.

Ceea ce vă doresc și dumneavoastră, prea cinstiți nuntași ai vieții de miere și fiere.

Durere. Plăcere.

Părere.



:/