Despre autenticitate, turism si bambusul de la Telega

Niște vorbe de realism cinic antropologic cu furia bine ținutǎ în fundal, scrise acum un an și jumǎtate și care își pǎstreazǎ atît de bine actualitatea, încît sǎ moarǎ pisica defrișatǎ dacǎ meritǎ sǎ schimb vreo virgulǎ la ele.

Vǎ readuc în atenție acest text ca și completare la cinismul furios recent privitor la ecologia la români, care este deosebitǎ, magnificǎ, sublimǎ, dar lipsește cu desǎvîrșire.

Hai, citiți și pe urmǎ trǎgeți-vǎ cizmele de cauciuc peste botoșeii de la Zara și marș la plantat copaci cu voi, mama voastrǎ de atomici recenți... :(

* * *

Despre autenticitate, turism si bambusul de la Telega

Am fost zilele trecute la întîlnirea Comitetului de Brand pentru România, la Ministerului Turismului, unde cei care au realizat cercetarea preliminară ne-au prezentat rezultatele. S-au discutat multe acolo, nu intru în detalii.

Printre altele, tema autenticității. Nevoia de autenticitate identificată la cei care prezintă potențial de turism în România (cercetarea a fost făcută pe opt piețe străine considerate a fi de interes pentru turismul românesc). Bineînțeles că de la autenticitate, natură și ospitalitate s-a ajung în mod natural :) la turismul rural și la agroturism (da, sunt două lucruri diferite).

În privința asta, însă, ne confruntăm cu o mare tensiune, cu o mare problemă și sfîșiere. Ăia care vin aici, post-modernii în căutarea istoriei pierdute, vor autenticitate de-aia de pe vremea dacilor și romanilor și a țăranului atemporal, ăla de-l vedeți voi prin poze pe la Muzeul Țăranului Român, că acolo e singurul loc unde mai există în zilele noastre: în poze.

Ei, acești turiști mari, lenți, occidentali și triști, vor lemn, vor simplitate, vor liniște, vor văcuțe, copaci, susur de apă liniștită și clară, unduirea plaiului mioritic pe care cîntă buciumul cu jale. Vor niște peisaje și niște experiențe de viață de-alea de început, mitice. Ca în The Lord of the Rings, pentru ăștia din voi care sunteți corijenți la materia Istoria și Mitologia Poporului Român Ales și Năpăstuit de Soartă.

În schimb, țăranul român care nu e în poză la MȚR, ci în realitate, ce-mi face? El nu cheamă o mioară. El nu doinește cu jale. El nu mulge vaca. El nu e atemporal și mitic și înțelept și senin. Nuuuu. El pune termopane și vrea asfalt și televiziune prin satelit și plasmă și mese din plastic cît mai colorat și hamac și balansoar și bambus în curte (ăsta mi-s eu, în caz că nu vă prindeți de aluzie). El nu taie lemne. El dă cu drujba. Și, în caz că nu știați, drujba aia scoate al dracu’ de mult fum de-ăla înnecăcios, e al dracu’ de zgomotoasă și de periculoasă și ucide pădurea și mitul țăranului ideal.

Drujba este simbolul țîșnirii țăranului român în modernitatea cea mecanizată și rea și rapidă și iute și lipsită de iluzii. Drujbă, nu topor sau joagăr. Snowmobile, nu sanie cu zurgălăi. Jeep, nu căruță (sau măcar un ARO prăpădit). Adidași Puma luați din Obor, nu opinci. Roșii de la supermarket, pline de apă și de aditivi și de hormoni, nu alea din fundu curții. Gard de fier de-ăla forjat cu tot soiul de bucle roccocco, nu gard de lemn. Curte cu beton, nu cu iarbă. Antenă satelit cu OTV, nu șezătoare.

El nu mai mulge vaca, nu mai face fînul, nu mai doinește, nu mai vrea lemn prin preajmă (să știți voi că gardurile de lemn se duc mult mai repede decît cele de fier, și pe urmă iar trebuie să muncești la ele). El face mîncare la butelie și la aragaz, nu la cuptor. El se îmbracă de la Zara, nu de la războiul de țesut care nici măcar prin podul casei nu a mai supraviețuit.

Și exemplele pot continua. Nu asta vreau acum. Vreau doar să scot în evidență zăticnirea, tensiunea dintre ce vor ăia cînd vin aici și ce le oferim noi. Pentru că noi, ăștia, românii care aspiră să nu mai fie țărani, facem pe dracu în patru să ieșim din pre-modernitatea cea băltită și să dăm iureș și năvală în modernitatea cea plină de sclipici și de progresul științei și obiectelor casnice moderne.

Și taman cînd noi ne chinuim să scăpăm de zdrențele trecutului, vine neamțul și austriacul și scandinavul și franțuzul cel post-modern și cu bască și fular colorat la gît să exclame entuziasmat: Vaaai, ce autenticitate! Vai, ce vacă frumoasă! Vaaaaai, ce ștergar! Dacă le găsesc, evident. Căci dacă nu le găsesc, atunci strîmbă din nas și-și formează o opinie destul de proastă despre turismul românesc. Aia cu gardu și leopardu.

Deci să vedem cum ne vom descurca în fața acestei zăticneli. Ce vor ei de la viață și ce vor să le oferim. Și ce vrem noi de la viață și ce credem noi că vor ei: termopane și carpete pe pereți cu răpirea din Serai și farfurii moderne și mese de plastic și balansoare și grătare în curtea cea betonată.

Toate astea au pornit de la articolul excelent al lui Cătălin Mitroi (citiți-l; n-o să vă pară rău; despre tribulațiile turistului exigent în zona de năclăială stilistică de agroturism struțo-cămilos de la Bran) și de la discuția de la Ministerul Turismului despre autenticitate, natură și ospitalitate.

Drept pentru care îmi fac bagajele, le urc în Subaru cel tradițional și creștin-ortodox și mă duc să văd dacă mi-a supraviețuit bambusul acestei ierni grele și friguroase. Maică-mea zice că da, că s-a prins cum trebuie și că e viguros. Dacă ar fi scăpat și rozmarinul, care a înghețat în beci, ar fi fost și mai bine. Amîndouă plante autohtone, creștin-ortodoxe, ba chiar zamolxiene, dacă stau să mă gîndesc mai bine, care se potrivesc foarte bine lîngă cei trei frasini ai mei pe care i-am scăpat de drujba modernității cumnaților mei și lîngă colecția de pitici de grădină care ne păzesc ca niște bune spirite creștin-ortodoxe de rit scandinav curtea. Midgaardul vieții noastre de țărani post-moderni :)


.