Capete

În dimineața asta, bîndu-ne cafelele, discutam despre vise.

Ce pot face doo creiere dibace, ce pot face un psiholog și un sociolog amîndoi adînc împlîntați în logica terapeuticǎ, decît sǎ discute despre vise și sǎ încerce sǎ nu le disece ca la piațǎ, ci doar sǎ le guste, sǎ le învîrtǎ prin minte, sǎ le adulmece parfumul și damful și putoarea, savoarea, candoarea, oroarea?

Și la un moment dat Flo spune ceva despre “capete”. Nu mai știu exact contextul. Dar știu cǎ imediat, precum cǎrǎmida de sus de pe schelele muncitorilor cei neglijenți, mi-a cǎzut în cap brusc și dintr-o datǎ: “capete”. “Sǎ facem capetele”.

“Cap” e clar un cuvînt polisemantic. Înseamnǎ și chestia aia pe care o purtǎm pe umeri, sǎ nu ne plouǎ în gît, și lider, conducǎtor, și unitate de numǎrǎtoare, și zonǎ, poziție inițialǎ, ca în “cap de tabel”, și vîrf de protuberanțǎ geograficǎ ce iese în mare, și cap de citire a dischetelor, benzilor video, și dacǎ stau sǎ mai mǎ screm în capul meu cel mare și pe cale de chelire, cred cǎ mai gǎsesc și altele, fǎrǎ sǎ mǎ duc la DEX. Dar nu vreau sǎ mǎ screm și atunci pun etc, vestita regulǎ a lui etc: cînd nu mai știi ce sǎ mai spui, pune etc.

Dar mai e unul, doar pentru noi ǎștia care au prins mulsul vacii și putineiul și fǎcutul gardurilor din topor și cǎratul lemnelor iarna cu tîrna și fǎcutul fînului și greblatul și mersul cu tava prin sat, la pomanǎ. E vorba de “capete la morți”. De colacii de la pomanǎ care se popesc, se sortesc dupǎ nume, dupǎ mort. “Ǎsta e a lu’ cutare”. “Ǎsta e a lu’ cutare”. “Sǎ fie de numele lu’ cutare”. Colacii pentru morți.

Dintre aceștia, sînt unii colaci ceva mai mari, care ies în evidențǎ și prin formǎ: ba în cruce, ba în cruce încercuitǎ, ba alte forme care de care mai dodoloațe și mai baroce. Colacii ǎștia ceva mai mari, capetele de coloanǎ, coloneii cum ar veni, care îi lași la popǎ. Pardon, la preot, cǎ azi sîntem politicoși și vorbim frumos despre ei, ca fǎcînd parte din amintirile mele din copilǎrie. Ǎștia sînt “capetele” care au irupt în mintea mea din capul meu fǎrǎ nici un efort, așa cum vin zeii de regulǎ: nechemați, nedoriți, neașteptați.

...Taci, cǎ între timp intrǎ și Flo în joc, cǎci am întrebat-o dacǎ își aduce aminte cum se spune cînd popești colacii, cînd îi dai dupǎ nume: ǎsta a lu’ cutare, ǎsta a lu’ cutare. Și în timp ce scriam, vine Flo cu o figurǎ uimitǎ: “maaamǎ, tu îți dai seama cît a stat cuvîntul ǎsta cuibǎrit în mintea mea?” “Nǎprojnie! Așa se cheamǎ unul dintre capete. Nu l-am mai auzit de cînd eram micǎ și uite acum cum a ieșit fǎrǎ nici un fel de dificultate”.

Da. Waw. Pe ǎsta nu-l știam. Cǎutǎm pe Internet: da, într-adevǎr, existǎ: nǎprojnie.

Deci capete. “Capete” într-un sens pe care poate unii dintre voi nu-l știați. Deci capete. Deci cuvinte. Deci puterea cuvintelor. Deci nostalgie. Deci de sufletul morților. Deci pomanǎ. Deci pomelnic. Într-un fel, sǎ fie și asta un soi de pomelnic, de pomenire a lor, a tuturor celor care acum odihnesc în pǎmîntul Telegii, în pǎmîntul Țuțcanilor. În pǎmînt...