[...] bătrânul habotnic cu verbul dezlânat [...]

Prin anii '80, un prieten m-a dus acasă la Ţuţea, unde am fost prezentat unui bătrân în pijama care bombănea aiurea repetând paradoxuri cinice. Ideea vagă a acelui prieten era că trebuia să ne simţim disidenţi prin simplul fapt că l-am vizitat pe Ţuţea. „Păi, mă, Ţuţea l-a cunoscut pe Nae Ionescu!"...

Poziţionare adolescentină, desigur, însă ea rămâne la fel de solidă şi astăzi în atitudinea intelectualilor, la două decenii după căderea comunismului şi după ce - conform predicţiilor ideologului totalitar reconvertit la democraţie Silviu Brucan - am intrat cu chiu, cu vai în Europa. E ca şi cum tot acest parcurs nu ar fi lăsat nici o urmă pe parbrizul naţiunii.

A mai propune azi un om precum Petre Ţuţea drept standard moral înseamnă a fi rămas prizonierii aceleiaşi mentalităţi infirme de naţiune frustrată care nu se poate afirma decât printr-o provocare amorfă, însă violentă la nivel verbal, şi mai ales o provocare de dreapta, elitist-creştină, pentru că noi se presupune că am fi înţeles care sunt adevărurile esenţiale ale civilizaţiei europene, spre deosebire de Occidentul decadent şi ateu.

Aşa încât e încă de bonton să îţi proclami admiraţia pentru influenţa magică exercitată de Nae Ionescu asupra intelectualilor interbelici şi pentru verbul neconvenţional al lui Ţuţea. Totuşi, până şi cei mai necondiţionali adoratori ai lui Nae Ionescu recunosc că opera acestuia e anostă şi indigestă, o compilaţie de citate şi banalităţi.

Mitul subzistă însă pe fond de frustrare. Intelectualii caută să şi-l închipuie pe Nae Ionescu ca pe un soi de Socrate, a cărui operă ar fi mai degrabă o paideia, o formă de educare prin care discipolii îşi descoperă adevărata natură.

Dan Alexe, Prizonierii lui Petre Ţuţea, bătrânul habotnic cu verbul dezlânat