Turcul si liliecii

Seara, cand terminam antrenamentul, deja ies la vanatoare. Ii vezi pe deasupra capului, amestecati cu ciorile care se duc la culcare. Initzial zici ca sunt randunele, dar daca te uiti mai bine si stii la ce sa te uiti: zbor, aripi, forma corpului, itzi dai seama.

Lilieci.

Multi. Zece, cinsprezece. Au loc destul. Sunt trei terenuri de rugby, unul langa altul, ala principal si in spatele lui cele doua de antrenament. Si dupa ele, peste gard, fasia ingusta de padurice care separa incinta FRR de bulevardul aglomerat care vine dinspre Casa Scanteii. Traficul e cumplit. Un suvoi continuu de masini. Fasia de padure insa filtreaza zgomotul si fumul de esapament si nu simti decat un fasait slab, de stup de albine intaratate.

Senzatia este puternica. Mirosul de iarba proaspat tunsa (au facut terenurile de vis, un gazon bine intretinut, cu bani de la IRB). Mirosul de copaci si de seara. Mirosul de transpiratie. Liliecii zvacnind rupt deasupra capului. Cupolele verzi ale Manastirii Casin in spate. Senzatia de viata. Unadultered life. Life, and nothing else.

In seara asta m'am simtit in forma si, dupa antrenament, am mai dat doua ture cu Nelutzu "Francusha" si cu Maslina. Unul vinde vin, en gros, altul face masini. Am alergat noi de colo colo, ambele terenuri puse cap la cap, unul langa altul. Picioarele jos, bratzele balansate simian pe langa corp, vorbind small talk. Pe urma baietii au plecat la vestiar, iar eu m'am intors un pic in drum sa-mi recuperez mingile si sticla de apa, sa nu le las pe teren. Si, singur ramas pe campul ala verde, pe acel paradox din mijlocul Bucurestiului, la 50 de metri de Arcul de Triulf, i'am auzit prima data chitzaind. De fapt, am auzit prima data in viatza mea cum face liliacul. Un soi de tz-tz-tz cam cum auzi la Teleenciclopedia ca face delfinul in apa, jos, aproape inaudibil.

Tz-tz-tz. Falfait tacut de aripi. Pe mijlocul terenului, doi lilieci vanau pereche. Se indepartau, pe urma virau brusc si se apropiau unul de altul. Tz-tz-tz.

Amurg. Oboseala. Aici si acum. De fapt, atunci si acolo. Cum zice calugarul zen, cand face clatite cu dulceatza de zmeura: bliss. Simple bliss. Unforced bliss.

V'am spus ca am dat patru eseuri? Ca am jucat in aparare fara cusur, chiar shi in fatza lui Nicu Lazar, un centru iute de picior si cu niste schimbari de directie ucigase? Ca, in schimb, mi-a reusit mie o asemenea schimbare?

Sa va povestesc, pentru ca sunt tare mandru de isprava.

Primesc pasa pe gaura din dreapta, de la Maslina parca, sau de la Tuca. Mingea imi sta bine in brate. Trec de linia intai de aparare. Teoretic, liber pana in buturi. Din dreapta, insa, il vad pe Adrian venind spre mine. Daca pastram traiectoriile, ma atinge (nu jucam pe placaj, ci pe atingere). Si atunci, instantaneu, vad situatia, ca si cum as fi plutit la 10 metri deasupra terenului: trebuie sa schimb de picior. Continui sa alerg spre stanga, ca si cum mi-as pastra directia, si Adrian se apropie repede (vorbim aici de fractiuni de secunda, ca duminica, atunci cand m-am bushit cu masina). Si, dintr-o data, cand Adrian era aproape sa ma prinda, Turcul face zvac! din picior si o ia la dreapta, in diagonala. Si ma duc. Si ma duuuuc. Adrian, surprins, schimba si el, dar prea tarziu: nu mai reuseste sa ma prinda.

Alerg spre coltul terenului ("spre steag, Turcule! Ochii pe steag si nu te uiti in spate...", cum spune Maslina, pilierul care, in mod paradoxal, chiar alearga). Adrian sufla in spate, dar nu mai are sansa. Turcul s'a desprins, Turcul e iute. Turcul e in but.

Turcul sunt eu. Asa imi spun baietii pe teren, din cauza mustatzei. Turcul nebun.

Si turcul a inceput sa invetze. Si Turcul a fost tare mandru in seara asta: prima mea miscare pe care simt ca chiar a fost din filmul asta, cu rugby si rugbisti. Parfum de trei sferturi, frate...

Si, in general, Turcul se simte al dracului de bine in pielea lui. Chiar daca a busit masina si daca nu stie ce o sa ii rezerve viitorul apropiat.

Mda. Turcul va ureaza noapte buna.

:)