Tonari no Totoro

Nu stiu daca v'am povestit pana acum despre el. Daca nu, shame on me. Pentru ca este, de departe, cea mai frumoasa descoperire pe care am putut s'o fac in materie de filme in ultimii ani. Intr'o lume in care din ce in ce mai multe filme sunt prilej de dezamagire si de sentiment de deja vu, de simturi tocite, de oboseala a creierului, acesta a fost o adevarata bomba de bucurie. Sheer unadulterated happiness. The way Paradise should be.

Tonari no Totoro (Hayao Miyazaki, 1988)

Dupa parerea mea, cel mai bun desen animat facut vreodata. Stiu, stiu: e greu si periculos sa zvarli cu superlative entuziaste. "Cel mai", "Cea mai". Suna adolescentin si naiv. In plus, ma vetzi intreba, cu repros in litere: dar cum ramane cu toate clasicele lui Disney? Iar eu va voi raspunde: Disney e un mic contabil plictisitor pe langa Miyazaki. Iar cat despre epitete, e probabil unul din putzinele cazuri in care nu ma supar ca sunt luat de adolescent naiv.

Pentru ca asta face acest film: sa te simti din nou tanar, si pur, si copil, si naiv. In sensul cel mai bun al cuvantului. Inocenta. Paradisul pierdut. Lumina zilelor de vara in care melcii se urca incet pe tijele florilor si pestii sar in iaz. Bucuria copilului de trei ani cand descopera bilbiloii. Bucuria gradinii cu legume proaspete, din care musti cu pofta. Paradoxul fortzei care nu inspaimanta, a monstrului binecuvantat si angelic, a tipatului de eliberare chatartica, din hara, din cele mai adanci cotloane ale hoitului pre-civilizat. Puterea pamantului, cumintenia gandului.

Vraja. Asta este cuvantul. E una din operele de arta pentru copii (pentru toti copiii, inclusiv cei ascunsi in astia mari) care te vrajeste, iremediabil. La fel ca Alice in tara minunilor. La fel ca The Lord Of The Rings. La fel ca Fram, ursul polar. La fel ca Cei trei muschetari. La fel ca Marry Poppins sau ca Winnie the Pooh sau ca Jungle Book.

Cautati'l si vedeti'l. Si imi veti da dreptate. Nu'i asha, Mishule?

:)