Despre urbanism, în vremuri de anomie ideatică

EXHIBIT A
Zilele trecute, unu' înalt și-al dracului, Oprescu pe numele lui de fiară, a început demolarea de toamnă-iarnă. A pus mîna pe pix, pe creionu chimic, pe telefon, pe buldozer și a ordonat: români, beliți zona Matache, rașchet pînă în Știrbei Vodă pentru început și la primăvară și mai departe, pînă jos în Dîmbovița, gurile înfometate ale carburatoarelor vor să mănînce benzina în liniște, vor să hălăduiasă pe trei benzi.

Români, excavatoriști, o voi forțe de ordine, nu iertați nimic. Să cadă tot, am zis! Mama lor de redute ale Bucureștiului istoric, clădirile acelea neprețuite care de fapt sînt tot o paragină, hotelul Marna, clădirea X, chițimia Y, să moară toate. Pe-acolo va trece strada, pe-acolo trece viitorul fără suflet.

EXHIBIT B
Zilele mai trecute, mai acum ceva luni, parcă astă primăvară, mă tot contram prin hărțuire comentatoristică pe blogul ăsta cu Ițic Băseanu la adresa pietrei cubice dintre Piața Charles de Gaulle și Arcul de Triumf. Pe vremea aceea Oprescu încă nu începuse să o schimbe.

Eu înjuram de bazalt și de granit și de planetarele mele care mă doare, fi-r-ar mă-sa a naibii de hîrtoape care-mi strică mie bunătate de bucșe.

Ițic se ștropșea la mine, în maniera lui inconfundabil isterică, plină de LITEREEE MARI și de epitete scabros-pornografice, și-mi reproșa că nu am suflet, că nu am nici un pic de respect pentru istorie, că sînt un nasol de iremediabil de irecuperabil de recent, huooo, la oase, marș înapoi la Telega ta dacă nu-ți place piatra cubică, acest simbol al diferenței culturale, al rafinamentului urbanistic, fi-ți-ar Oprescu să-ți fie și Videanu care au stricat Bucureștiul și au furat bunătate de granit sau de bazalt sau de ce mama mă-sii sînt bolovanii ăia și l-au vîndut, să facă profit, mama lor de corupți.

EXHIBIT C
Și mai zilele trecute, acum vreun an, fix la nasul nostru, o clădire mai încolo, pe Maria Rosetti 38 se dărîma o clădire considerată monument istoric pentru a se face loc betonului și sticlei.

Lumea bună a Bucureștiului, intelectualii responsabili social, vocile conștiinței civice au sărit imediat de cur în sus, începînd cu Paleologu și terminînd cu asociațiile arhitecților, analiștilor politici, analijdilor teve, a mamelor rănite în războiul pentru scăderea pensiilor, a sociologilor, arheologilor, antropologilor, inginerilor cu ochi blînzi de cîine și agronomilor, toți au deplîns distrugerea patrimoniului arhitectonic, cultural, istoric și metaforic al Bucureștiului.

EXHIBIT D
Și mai zilele trecute, hă hăt, pe vremuri, cînd erați voi tineri și frumoși iar eu țăran și adolescent, unu mic și-al dracului, Ceaușescu, a dărîmat tot ce-a prins prin Uranus. Ce poveste. Vezi mai jos.

EXHIBIT E
Și mai zilele trecute, acum vreo sută de ani, americanii inventau progresul de manieră necruțătoare. Clădiri recente, mîndrețea cărămizii și a betonului armat, construite cu treizeci de ani în urmă, iaca acolo, un mizilic pe radarul istoriei, erau dărîmate fără milă, în mare zgomot de bilă de fier care zdrobește peretele, să facă loc la – suprize surprize – alte clădiri și mai recente, înalte, funcționale, netedo-minimaliste, lean and mean piercing machines de oțel și sticlă, de fier fără suflet.

EXHIBIT F
Și mai zilele trecute, acum vreo două sute de ani, un maaare om de artă, un gînditor responsabil, un vizionar, unul din cei care de fapt au inventat urbanismul, Haussmann pe numele lui, ce-mi făcea? Tunul că pornea Jalea că stîrnea Parisul că-mi belea Clădirile rădea Nimica nu scăpa Totul dărîma Nu doar pe ici pe colea Ci dintr-o mahala în mahala O vai voi oameni triști ce mare dandana Am dat de belea Haussmann ne dărîma.

Pen ce? Ca să facă Parisul modern. Să facă orașul după care, preț de aproape două sute de ani, s-au învîrtit capetele lumii, după care s-au desenat multe alte orașe, epigonul eleganței arhitecturale și al distincției urbanistice, al bun gustului și al nobleții. Cu ce preț? Cu prețul Parisului medieval din care nu a scăpat decît o singură clădire: la Conciergerie. Restul: rașchet.

* * *

Gata. Să terminăm cu exhibiturile, cu exhibiționismul. Să curgă vorbele altminterea.

* * *

Îmi amintesc uimirea, bewilderementul care mă cuprindea cînd, destul de proaspăt sosit în București, la începutul anilor '90, alții îmi povesteau despre cartierul Uranus, ori citeam despre el. Pentru ei era o rană proaspătă, o continuă jelire a unei crime relativ recent comise, cu cîțiva ani în urmă. Pentru mine era ca și cum mi-ai fi povestit Unirea de la 1848: a distant past, ceva neinternalizat, ne-experiențiat, na, să folosesc termeni de-ăștia de limbaj de lemm psihologic de-ai lui Flo. Ceva netrăit.

La fel cum povestim azi copiilor noștri despre viața în comunism sau despre Revoluția de la 1989, acea mare loviluție, intromisiune de stat, schimbare de gardă și lucrătură cu iz de servicii, manipulare și lehamite. Pentru noi e ceva cît se poate de real, de aducător de emoții din cotloanele creierului. Pentru ei este pur și simplu altă plictisitoare, prăfuită, lemnoasă lecție de istorie, ceva care nu-i al lor. Boooring. You old fart...

Îmi amintesc, pe de altă parte, uimirea, bewilderementul care mă cuprindea cînd, în privința violului urbanistic realizat de Ceaușescu în anii 70-80, auzeam un punct de vedere diferit. Cînd unchiul meu, care făcuse armata la începutul anilor 70, chiar cînd mă nășteam eu, printr-o unitate din sudul Bucureștilor, și care din postura de furier avusese ocazia să bată tot Bucureștiul acelor vremi, îmi spunea că de fapt în mare parte zonele dărîmate erau de fapt niște cocioabe, maghernițe, șubrede structural, unele din ele proptite în stradă cu popi de lemn, clădiri de o îndoielnică valoare estetică și funcțională (mă rog, nu astea erau cuvintele lui, dar asta era ideea) care la prima furtună, la primul cutremur s-ar fi făcut vraiște.

Știu că experiențe de viață diferite stîrnesc puncte de vedere diferite și îmbrățișarea unor valori diferite, ideologii care ne conduc viața. Știu că o certă diferență de stratificare socială, de experiență urbană și de clasă socială se reflectă în aceste discursuri divergente la adresa aceleiași situații: dărîmarea Bucureștiului dinainte de 1989. Știu, pe baza celor citite după aceea și a altor discuții, a dovezilor suplimentare cu care am venit în contact: fotografii, filme, că în bună măsură adevărul este de partea victimelor și mai puțin a buldozerelor.

Dar știu de asemenea că acestea, dincolo de nuanța de totalitarism implicată, reflectă o tensiune mult mai general umană, întîlnită la diverse momente ale istoriei în diverse societăți, indiferent de modalitatea lor de guvernare. E vorba despre diferența dintre modernitate și tradiționalism.

Știu că diferite societăți au abordări diferite la adresa edificiilor urbane din trecut. La un capăt al extremei, cei care cu cvasi-evlavie conservă orice rămășiță de cărămidă, piatră, lemn și mortar a vremurilor duse. La capătul celălalt al extremei, cei care ignoră cu dispreț atomic tot ce e mai vechi de 30, 50, hai maxim 100 de ani și care în mod continuu înlocuiesc, călăuziți de profit, eficiență, schimbări tehnologice și estetice.

Într-un capăt ar fi îndeosebi europenii, italienii, francezii, englezii, obsedanții de scandinavi și germanici care păstrează cu evlavie fiecare firișor de stuf din casa făcută în 1650, toamna tîrziu, cum ieși din Renaștere pe dreapta.

La capătul celălalt, "nemernicii" de americani și, după ei, alte state "fără istorie" care, în nemernicia lor ca un cîine turbat, ca niște continuu recenți ce sînt, rașchetează tot dacă sfîntul dolar le-o impune, în continua lor goană profan-ireverențioasă după tare, repede și iute, după more more more, după profit și huzureală alexandrină.

E vorba de valori. Pînă și textul pe care îl scrii, felul în care descrii situația este al naibii de încărcat de valori. Nu poți să fii value-free, ne spune una din primele lecții ale sociologiei, courtesy of Weber. Cel mult poți să te străduiești, să te chinui, să te scremi în privata creierului tău profesionalo-telectual să-ți conștientizezi aceste valori, fără a putea să te dezbari totalmente de ele. Mama lor de carcalaci, de animale simbolice dăunătoare care afectează obiectivitatea cunoașterii sociale.

E vorba de idei diferite, adesea aflate în conflict. Fizica, geografia, ideologia politică, sistemul general de valori, economia, arhitectura, estetica, logica mulțimilor mari, toate se amestecă în această ciocnire.

Pe rînd, fără vreo ordine anume: pragmatism, respect pentru trecut, eficiență economică (bani, profit, concurență), modele estetice, gîndire ecologică (amprenta energetică pe mediul înconjurător), ideologii politice (discurs vizual despre putere, legitimări simbolice), libertate, responsabilitate, empatie, crowd control, limitări tehnologice, rezistența materialelor, studiul fluidelor, teoria sistemelor, damn it, cu siguranță mai sînt și altele, la ora asta vreți prea mare limpezime și amplitudine teoretică de la mine, nici măcar nu mi-am băut cafeaua cum trebuie, de-abia m-am întors de la școală și grădiniță, unde le-am dus pe fete, și am fost și bolnav cînd eram mic.

Deci ați înțeles despre ce e vorba în toată această diaree verbală: e vorba de valori. Valorile întrupate în piatră și sticlă și asfalt și beton și lemn și ornamente, sclupturile alea care țin pe cap acoperișuri, sau vacile alea nebune, colorate în culori drogate, care încurcă lumea pe trotuar peste tot pe lumea asta.

Care este viața "bună" la oraș? Cum se definește "buna locuire"? Care sînt compromisurile între idei și limitările fizicii, geografiei, tehnologiei? Schimbăm și facem noul în altă parte sau dărîmăm și refacem tot aici, tot în perimetrul ăsta? Care sînt criteriile după care judecăm valoarea unei clădiri, a unei structuri urbanistice, a unei țesături sociale, a unei gîndiri structurante?

Lăsăm lucrurile să se întîmple în devălmășia lor naturală, pe unde trec oamenii pe acolo facem o stradă, precum mersul cîinelui, precum umbletul peștelui în apă, sau tăiem bulevarde mari, grandioase, drepte și largi, unde să nu mai facă nemernicii baricade, să putem să tragem cu tunul în ei, mama lor de rebeli, mama lor de comunarzi, dărîmați toate străzile înguste și întortocheate, să moară Gavroche?

Cum judecăm dacă o clădire merită să rămînă? Cine ia hotărîrea: proprietarul, în virtutea ideii de libertate și proprietate? Oamenii, mulțimea, sufletele, cetățenii, boboru, populația, cei care folosesc în comun spațiul? Arhitectul, primarul, arhontele, înțeleptul, iluminatul, gînditorul, cel care vede idei și le întrupează în carnea de piatră și oțel și sticlă?

Cine decide ce e bine pentru viața ta de zi cu zi, Ionele, tu cel care treci pe stradă, pe piatra cubică, tu care faci tone de pipi caca care trebuie evacuate, tu care mănînci curent electric și benzină pe pîine, tu care te înghesui în tramvai, tu care preferi roccoco-ul sau turnulețele sau sticla cea rece în care să-ți faci freza înainte să intri în cușca ta de birou, tu care faci baricade sau dai cu bolovani, ori scuipi coji de semințe pe jos, tu care înjuri aglomerația din trafic și înghesuiala din metrou și faptul că nu găsești loc de parcare seara cînd te întorci acasă la nevastă și copii, tu care tai copacii sau îți plac copacii, tu care te duci în înghesuiala din Centrul Vechi pe ștrasse, sau în centrul Clujului, să te vază lumea, ori, din contră, te duci în acest moloh modern de mall fics din același motiv: să te vază lumea, că parcă nu-ți vine să stai în fața băncii la bloc, asta doar țăranii o fac, prin satele alea ale lor amărîte, noi sîntem afluenți, mergem în altă parte să ne fleșuim țoalele și parafernaliile la ceilalți, ca într-un maaare ritual de împerechere la pelicani?

Vedeți? Mi-e plin discursul de valori. De preferințe. Vedeți? Mii și zeci de mii de Ionel, Ionelule care au nevoi diferite, valori diferite, bîzdîcuri diferite.

* * *

Bucureștiul vechi. Bucureștiul nou. Clădiri urîte vechi. Clădiri urîte noi. What the fuck? What's the difference? Voi ce alegeți: igrasie sau turnulețe? Sticlă sau roccoco? Că, pentru mine, să moară pisica electrocutată științific și impersonal dacă e vreo diferență.

Da, știu: așa se naște totalitarismul. Dar așa, din păcate / fericire, s-a născut și Parisul, o voi cei care vă închinați la sfintele sale moaște și la cei care păstrează cu reverențiozitate trecutul neschimbat.

Mie îmi place Chicago și New York. Parisul mi se pare snob, Viena mi se pare frigidă și totalitară, iar în Florența, oraș de vis, nu aș trăi mai mult de două săptămîni, nu de prea multă frumusețe care doare, ci din cauza nesuferiților de carcalaci de turiști care strică farmecul locului.

Edinburgh. Acolo da... Dar Bucureștiul nu va ajunge niciodată Edinburgh, pentru că nu a fost niciodată Edinburgh.

Drept pentru care închei fără să trag vreo concluzie. Modernitate ori tradiționalism? Piatră cubică ori asfalt? Străzi întortocheate, libertate, proprietate, istorie ori domnia bujiei și a planetarei, dar și a apei calde?

Eu știu ce aleg în acest București violat de istorie, dar care nici nu a fost vreodată cine știe ce exemplu de fată frumoasă. Voi?

* * *

PS:

Informație utilă și puncte de vedere pertinente despre subiectul Matache – Berzei – bulevardul Uranus găsiți la Rezistența Urbană (cam pătimași un pic, dar toată lumea e cam pătimașă zilele astea, mama noastră de isterici) și mai ales și mai ales la Idei Urbane (parcă un pic mai echilibrați, mai arhitecți în gîndire și mai puțin paseist-impresioniști, cum sînt de regulă intelectualii ăștia care se leagă cu lanțuri de trecutul glorios idealizat).

Un punct de vedere bine argumentat, pertinent și mai ales și mai ales scurt, nu ca dezlînatul de Turambar, găsiți la Octavian Andronic: Demolarea nostalgiilor. De fapt, el a reprezentat elementul declanșator pentru acest articol. Îmi permit să-l preiau în integralitatea sa.

Octavian Andronic: Punctul pe Y: Demolarea nostalgiilor
marți, 14 decembrie 2010, Informația.ro

De când Ceauşescu a pus la pământ o jumătate de Bucureşti pentru a înălţa Centrul Civic, demolările sunt un subiect delicat. Numărul mare de oameni care au avut de suferit de pe urma acestei acţiuni în forţă, desfăşurate fără vreo consultare sau înţelegere, după bunul plac al celui care decidea totul, a creat o stare de confuzie la nivelul percepţiei urbanismului în general.

Chiar dacă patrimoniul Bucureştiului în materie de clădiri cu valoare istorică este unul redus – printre motive numărându-se nivelul scăzut de civilizaţie materială şi condiţiile naturale adverse - nu cred însă că se poate face din orice clădire care a rezistat timpului o tranşee a apărării dreptului la nostalgie.

Recentele demolări de pe Buzeşti şi Berzei au revigorat activitatea unor ONG-uri rămase în pană de subiecte şi finanţări. Acestea au pichetat fiecare magazie sau dărăpănătură atacată de blindatele lui Oprescu, încercând să oprească, prin manifestaţii fără priză la populaţie, masacrul. I-au susţinut doar câţiva locatari nemulţumiţi de nivelul despăgubirilor, afectat de criza imobiliară.

Ceea ce dispare sub loviturile buldozerelor este o pagină de istorie, dar nu una dintre cele mai sugestive. O fi fost hotelul „Marna” una dintre puţinele clădiri în stilul art-deco, ridicate în Bucureşti, dar de multă vreme nu mai este decât o epavă imobiliară găzduind oaspeţi de o stea pe noapte.

O fi fost interesantă clădirea de pe colţul cu Griviţei, dar de 20 de ani i-a rămas doar faţada şi interiorul plin de bălării şi de câini vagabonzi. Între valoarea istorică şi costurile renovării ar trebui să existe un raport echitabil, care în cauzele de faţă nu se regăseşte. Nu s-a regăsit nici în cazul imobilului de pe colţul dintre Ştirbei Vodă şi Berzei, pe care îl regretă doar câţiva nostalgici ai neaoşismului.

Cred, sincer, că Oprescu a făcut bine că nu s-a lăsat impresionat de lacrimile şi vaietele unora care – dacă aveau la data respectivă discernământ şi capacitate – n-au scos un scâncet când în Dealul Spirii se puneau de-a valma, la pământ, cocioabe şi biserici.

Protestele de atsăzi pot să apară cel mult ca revanşă faţă de tăcerea de atunci, dar care nu mai ajută pe nimeni. Pentru că starea Bucureştiului este tot mai critică.
Ceea ce se face, se face cu întârziere şi toate întârzierile acestea cumulate, ameninţă cu o dramatică pană de funcţionare a tuturor mecanismelor urbane. Pe Buzeşti, Berzei şi mai departe, până în Uranus, urmează să se creeze o arteră largă, capabilă să deflueze centrul supraaglomerat. Or această arteră nu poate să se împiedice de hotelul „Marna”, cât o fi fost el de art-deco.

Ceea ce se întâmplă pe Buzeşti este, până la urmă, doar o repetiţie a ceea ce va trebui făcut şi în alte zone în care interesul privat şi cel public se vor ciocni din nou, sărind scântei. Poate că la acest capitol municipalitatea ar trebui deja să declanşeze o dezbatere care să ia în calcul toate aspectele, inclusiv cele de percepţie şi sensibilitate publică, pentru că Bucureştiul va trebui în continuare să se adapteze prin formule uneori dureroase, exigenţelor urbanistice ale noului mileniu.