Cauta scapare. Cauta un canal de comunicare. Cauta intelegere. Cauta sa inteleaga. Cauta sa fie si observator, cercetator, omul din turnul de fildes si din fotoliul de antropolog de biblioteca, dar si subiectul, nativul, aborigenul care scutura din lancea de biti si grohaie pe langa prada plina de sange. Nu poti sa cunosti cu adevarat paraul daca nu iti bagi picioarele in apa sa. Se numeste observatie participativa.
In plus, imi permite sa am un canal de comunicare, sa am trenul meu, ca in bancul acela cu ardeleanul care ajunge prea tarziu in gara. Sa spun lucrurile care le consider importante, in forma in care eu o consider potrivita, pe ziarul meu, sa nu depind de toanele editoriale ale altora.
Dar dincolo de intentia de cunoastere si de comunicare, mai este si componenta ludicǎ. Chiar imi place. Imi coafeaza creierul. N-as putea face chestia asta daca nu m-as simți bine in histrionismul asta un pic exhibitionist numit “blogul lui Turambar”. In general, nu pot face chestii care nu imi plac."
Zilele trecute am dat un interviu pentru site-ul Refresh.ro. Vorbesc acolo despre Internet, despre social media, despre politica si bloggeri. Ma rog, chestii...
"România a avut marea neşansă să aibă parte de oameni lipsiţi de identitate. Şi vorbesc aici şi de cei care au rămas aici şi de cei care au plecat să se ajungă prin alte ţări. Am stat de vorbă cu mulţi oameni care au plecat din ţară care încotro. Motivul exprimat a fost aproape la toţi acelaşi: “În România nu mai era de stat. Este o ţară de idioţi”.
Drama românului este că nu se poate bucura de nimic. Oricum ai da-o, tot bine nu e, iar cel mai mare rău este că fiecare dintre noi răspândim venin, pe care în final îl consumăm tot noi. Dacă inaugurăm 32 de km de autostradă la Arad “nu e mare lucru” (ca o paranteză, citeam azi că cehii se bucură că vor da drumul la 4 km de autostradă), dacă avem datorie publică redusă iar “nu-i bine”. Dar ce e bine? Există ceva care să vă bucure în ţara asta?
Şi uităm un lucru: critica este critic, iar jignirile sunt jigniri. Dacă aduci argumente solide şi relevante cu care demonstrezi anumite anomalii pe care le observi, este critică. Dacă spui că România este o ţară de idioţi, atunci nu faci altceva decât să jigneşti. (Vezi comentariile postate la acest articol, scris la o săptămână înainte de Ziua Naţională).
Concluzii: Faptul că avem ceva împotriva celor care ne conduc e una, denigrarea ţării este cu totul altceva. Dacă vom continua să credem că România este o ţară de idioţi lucrurile vor merge din prost în mai prost. Valoarea şi calitatea viitoarelor generaţii vor fi tot mai proporţionale cu viziunea şi cu termenii în care ne descriem propria ţară.
Altfel spus, “Your words are as valuable as money”."
In trei ore, ce spun eu, mai putin de trei ore, de la 19:30 incoo trecute fix, va invit sa urmariti in direct pe Hotnews dezbaterea dintre un stralucit sociolog si o haita de economisti necrutatori care vor sa-l rapuna.
Lupta va fi strinsa, haita apriga si insetata de carne proaspata de om de stiinta, sociologul disperat, cuvintele vor curge precum singele cel curgator si tot ce-mi doresc eu mie dulce turambarie este sa supravietuiesc acestui eveniment traumatizanto-comunicational.
De ce? De ce? I need a drink. Quickly. I'll publicly speak about economics. Oh me...
"[...] Urmează un nou gen de dictatură în Europa. Dictatura pieţelor financiare, a creditorilor, a speculanţilor financiari. Politicienii au dat deja faliment – au mituit populaţiile până nu s-a mai putut.
O să ne fie dor de politicienii noştri mărunţi, meschini, prostălăi, care se lăsau corupţi pentru o excursie în Dubai şi o haină de blană pentru amantă. Măcar ăştia erau vizibili şi, mai ales, erau umani.
Cei ce vin sunt adevăraţii recoltatori de bogăţie, mecanizaţi, computerizaţi, insensibili şi hiper-eficienţi în stoarcerea popoarelor.
Euopa priveşte în abis iar abisul o priveşte în ochi, înapoi.
Mi-e teamă că, peste 20 de ani, vom privi în urmă la aceste zile şi vom spune – aşa s-au sfârşit Anii de Aur ai Europei."
Viralu. Sa duduie viralu. Inainte de ziua nationala a Romaniei, cind se cuvine sa fim totusi solemni si seriosi si niste domni, hai sa dam mina cu mina vreo doua zile si sa facem un pic de transfer de lichide simbolice de la noi pentru ei.
Hai, ca se poate! Viralu, cit e viralu? Scump, madame, scump! Dincolo era mai ieftin, si nici n-avea herpes la cioc.
Hai cu viralu! Dati-o din mina in mina pina-n fund la taxatoarea de pe Sena.
Viral. Cremenal. Tribunal. Penal. Fenomenal. Resentimentar, dar necesar.
Sursa: RFI (luat cu pricepere jurnalistica de tip copy-paste)
* * *
Mândrie şi Beton: Antropologii
"Dacă îl cauți acasă pe țăranul român azi, n-ai să-l găsești. E plecat la muncă în străinătate. Și vrea să știi asta. Ți-a lăsat un mesaj – o casă din beton cu patru etaje, atât de mare „că poți să întorci tirul în ea”.
Azi, marți, 29 noiembrie, ora 19:00 are loc la Muzeul Național al Țăranului Român, Şos. Kiseleff nr. 3, sala Foaier, vernisajul expoziției foto Mândrie și beton a fotojurnalistului Petruț Călinescu.
Fotografiile sunt rezultatul documentării, timp de un an de zile, a transformărilor petrecute în satele tradiționale din Maramureș și Țara Oașului, în urma masivei migrații a forței de muncă în străinătate. Mândrie și beton este o expoziție foto despre tranziția satului tradițional de la casa fără niciun cui, la vila fără nicio șipcă de lemn, și despre dualitatea oșenilori și a maramureșenilor care la Paris trăiesc o viață de privațiuni și sacrificii, iar acasă afișează prosperitate și lux.
Documentarea urmărește îndeaproape viața cotidiană a comunității oșenești și maramureșene care muncește în Paris, unde trăiește în condiții austere și economisește fiecare eurocent câștigat, pentru a se califica acasă într-o competiție socială din care nu se pot opri. Proiectul a fost finanţat de World Press Photo, Robert Bosch, Institutul Cultural Român Paris şi Administraţia Fondului Cultural Naţional Român.
Petruț Călinescu este un fotograf român independent, licențiat în Jurnalism și Științele Comunicării. A lucrat pentru principalele cotidiene din România ca fotograf, iar astăzi este reprezentat de agenția londoneză Panos Pictures.
Fotografiile lui au fost publicate în National Geographic, Esquire, New York Times, Courrier International, The Times, Business Week, Paris Match, Financial Times. Printre premiile naționale și internaționale câștigate de-a lungul timpului se numără - Fotografia Anului, acordat de Clubul Român de Presă; Fotograful Anului, acordat de Asociația Fotografilor de Presă; Award of Excellence acordat de Picture of the Year (USA); Humanity Award, Hpa/Unesco, China.
Ultimul proiect de durată, www.theblacksea.eu, documentează vizual viața cotidiană a oamenilor din jurul Mării Negre și rolul pe care aceasta îl joacă în diverse comunități.
Portofoliul lui poate fi văzut pe Petruț-Călinescu.com, iar expoziţia, între 29 noiembrie şi 18 decembrie, la MŢR.
E liniştitor să ştii că undeva, în clădirile astea bine păzite, există mulţi idioţi care încearcă să ne facă viaţa mai simplă, mai logică, mai bine reglementată şi obligatorie. Sau cum ar spune Hagi, să facă să fie bine, ca să nu fie rău. Sunt foarte liniştit la gândul că peste tot în lume se lucrează acum la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pentru cretini.
Un sfert de planetă se străduie să elimine din butoane, din prea multe kestii de citit sau de scris pentru celelalte trei sferturi care ar trebui să se poată concentra mai bine atunci când postează fotografii cu căţei şi pisicuţe pe reţele sociale.
E clar că ambulanţele nu pot face faţă. Simt că e aproape ziua când vom ieşi din nou cu piepturile goale în stradă pentru dreptate. Bloody Mary e legumă!
Iar ca să mănânci legume în lumea de azi, e nevoie din ce în ce de mai puţin creier.
În prezent, constrângerea externă la balanţa de putere dintre marile puteri vecine ale Europei central-estice este reprezentată de Statele Unite ale Americii şi de relaţia sa specială cu Marea Britanie. SUA şi Marea Britanie au preluat rolul deţinut în perioada interbelică de Franţa şi Marea Britanie, ca urmare a constituirii alianţei franco-germane care stă la baza Uniunii Europene şi care a aliniat interesele celor doi antagonişti de altădată în zona de vest a continentului.
Ca urmare, în relaţia dintre cuplul franco-german care domină agenda Uniunii Europene şi Rusia, „Noua Europă” se bazează pe sprijinul Statelor Unite pentru a-şi proteja interesele strategice.
Statele central-estice nu pot rezista singure vreunei înţelegeri dintre Germania (sprijinită de Franţa) şi Rusia care priveşte concesii privind umbrela de securitate a NATO în regiune în schimbul un preţ mai favorabil la gaz pentru consumatorii din Vest, aşa cum sugerau demersurile care au culminat cu trilaterala franco-germano-rusă de la Deauville din 2010, sau vreunor aranjamente diplomatice negociate de Germania şi Rusia cu asentimentul Franţei care consacră şi consolidează influenţa rusă în Ucraina sau în Republica Moldova şi aşa-numita Transnistrie.
Pentru a-şi apăra interesele de securitate acolo unde acestea nu sunt aliniate cu cele ale alianţei franco-germane, statele central-estice sunt nevoite să apeleze la o relaţie privilegiată cu Statele Unite.
În măsura în care statele central-estice sunt conştiente de importanţa relaţiei lor privilegiate cu Statele Unite şi de rolul SUA în contrabalansarea poziţiei franco-germane vizavi de Rusia, cel mai mare risc la adresa securităţii Europei central-estice îl constituie diminuarea interesului american pentru această parte a lumii.
Andra s-a bǎgat în seara asta sub un taburet de bucǎtǎrie, mergînd în patru labe și devenind broascǎ țestoasǎ de Macondo. O sǎ vǎ pun filmuleț, sǎ vǎ rîdeți și voi.
Pînǎ atunci, rǎmînem la cuvinte. Eu filmam, ea se tîra pe jos ca o broascǎ țestoasǎ.
“Andra, cum face broasca țestoasǎ?”
Stǎ, se oprește din brosculizat, se gîndește.
Pe urmǎ, cu o figurǎ nesigurǎ, jumǎtate afirmație, jumǎtate întrebare: “Brac??”
Uitați-vǎ cu atenție la siglǎ. OTV, da? Pînǎ și în India chestiile astea nu se întîmplǎ decît la OTV. A, apropos: știți ce este OTV? Un PRO TV cǎruia îi lipsește PR-ul :)
“Pentru fiecare nou-nǎscut, poetul a avut grijǎ sǎ repete, în numele sǎu sau prin “glasul fǎrǎ trup”, cuvîntul care îi dezvǎluie esența, identicǎ cu cea a zeului-tatǎ: pentru Yudhisthira, fiu al lui Dharma și viitor rege, este dharma – deopotrivǎ codul, condițiile și manifestarea virtuților cardinale; pentru Bhima, fiu al lui Vayu, și pentru Arjuna, fiu al lui Indra, este bala, puterea fizicǎ; pentru gemenii Nakula și Sahadeva, fii ai gemenilor Asvini, este rupa, frumusețea.
Astfel se desfǎșoarǎ în fața noastrǎ, într-o corespondențǎ regulatǎ între planul divin și planul uman, între mitologie și epopee, tabloul celor trei niveluri conceptuale pe care India cea mai veche îl deținea de la trecutul ei indo-iranian, indo-european: nivelul suveranitǎții religioase (cǎci singur Yudhisthira este rege), cel al forței rǎzboinice și, definit inadecvat, ca întotdeauna, prin unul singur dintre numeroasele sale aspecte – aici prin frumusețe – complexul nivel al treilea. Ordinea în care se nasc eroii-fii și în care, mai întîi, fuseserǎ chemați zeii-tați, este conformǎ ordinii ierarhice a nivelurilor, iar la treapta a treia, fiii ca și tații sînt gemeni.”
Georges Dumézil, Mit și epopee, Ed. Științificǎ, București, 1993, pag. 39-40. Vol. 1, “Ideologia celor trei funcțiuni în epocile popoarelor indo-europene”.
În dimineața asta, bîndu-ne cafelele, discutam despre vise.
Ce pot face doo creiere dibace, ce pot face un psiholog și un sociolog amîndoi adînc împlîntați în logica terapeuticǎ, decît sǎ discute despre vise și sǎ încerce sǎ nu le disece ca la piațǎ, ci doar sǎ le guste, sǎ le învîrtǎ prin minte, sǎ le adulmece parfumul și damful și putoarea, savoarea, candoarea, oroarea?
Și la un moment dat Flo spune ceva despre “capete”. Nu mai știu exact contextul. Dar știu cǎ imediat, precum cǎrǎmida de sus de pe schelele muncitorilor cei neglijenți, mi-a cǎzut în cap brusc și dintr-o datǎ: “capete”. “Sǎ facem capetele”.
“Cap” e clar un cuvînt polisemantic. Înseamnǎ și chestia aia pe care o purtǎm pe umeri, sǎ nu ne plouǎ în gît, și lider, conducǎtor, și unitate de numǎrǎtoare, și zonǎ, poziție inițialǎ, ca în “cap de tabel”, și vîrf de protuberanțǎ geograficǎ ce iese în mare, și cap de citire a dischetelor, benzilor video, și dacǎ stau sǎ mai mǎ screm în capul meu cel mare și pe cale de chelire, cred cǎ mai gǎsesc și altele, fǎrǎ sǎ mǎ duc la DEX. Dar nu vreau sǎ mǎ screm și atunci pun etc, vestita regulǎ a lui etc: cînd nu mai știi ce sǎ mai spui, pune etc.
Dar mai e unul, doar pentru noi ǎștia care au prins mulsul vacii și putineiul și fǎcutul gardurilor din topor și cǎratul lemnelor iarna cu tîrna și fǎcutul fînului și greblatul și mersul cu tava prin sat, la pomanǎ. E vorba de “capete la morți”. De colacii de la pomanǎ care se popesc, se sortesc dupǎ nume, dupǎ mort. “Ǎsta e a lu’ cutare”. “Ǎsta e a lu’ cutare”. “Sǎ fie de numele lu’ cutare”. Colacii pentru morți.
Dintre aceștia, sînt unii colaci ceva mai mari, care ies în evidențǎ și prin formǎ: ba în cruce, ba în cruce încercuitǎ, ba alte forme care de care mai dodoloațe și mai baroce. Colacii ǎștia ceva mai mari, capetele de coloanǎ, coloneii cum ar veni, care îi lași la popǎ. Pardon, la preot, cǎ azi sîntem politicoși și vorbim frumos despre ei, ca fǎcînd parte din amintirile mele din copilǎrie. Ǎștia sînt “capetele” care au irupt în mintea mea din capul meu fǎrǎ nici un efort, așa cum vin zeii de regulǎ: nechemați, nedoriți, neașteptați.
...Taci, cǎ între timp intrǎ și Flo în joc, cǎci am întrebat-o dacǎ își aduce aminte cum se spune cînd popești colacii, cînd îi dai dupǎ nume: ǎsta a lu’ cutare, ǎsta a lu’ cutare. Și în timp ce scriam, vine Flo cu o figurǎ uimitǎ: “maaamǎ, tu îți dai seama cît a stat cuvîntul ǎsta cuibǎrit în mintea mea?” “Nǎprojnie! Așa se cheamǎ unul dintre capete. Nu l-am mai auzit de cînd eram micǎ și uite acum cum a ieșit fǎrǎ nici un fel de dificultate”.
Da. Waw. Pe ǎsta nu-l știam. Cǎutǎm pe Internet: da, într-adevǎr, existǎ: nǎprojnie.
Deci capete. “Capete” într-un sens pe care poate unii dintre voi nu-l știați. Deci capete. Deci cuvinte. Deci puterea cuvintelor. Deci nostalgie. Deci de sufletul morților. Deci pomanǎ. Deci pomelnic. Într-un fel, sǎ fie și asta un soi de pomelnic, de pomenire a lor, a tuturor celor care acum odihnesc în pǎmîntul Telegii, în pǎmîntul Țuțcanilor. În pǎmînt... Citeste tot...
Unul din primele lucruri pe care le observi atunci cînd vezi demonstrații de aikido îl reprezintă asemănarea cu dansul. De altminteri, mulți și folosesc această comparație în sens depreciativ, cu un dispreț de-abia disimulat: “ce-i și cu baletul ăsta! nu sînteți în stare să bușiți nici măcar o muscă”.
Așa o fi. Despre asta, altădată, despre dacă aikido e în stare să fie marțial (ps: e în stare, stați liniștiți. Dacă știi să-l practici e al naibii de eficient, efectiv, chiar primejdios. Detractorii confundă demonstrația cu chestia pe bune.)
Să ne întoarcem la dans. Dacă atunci cînd vezi aikido te frapează asemănarea sa cu dansul, cu atît mai mult îți dai seama de asta atunci cînd îl practici. Curgere, poziție, ritm, armonie cu partenerul, grație, control, colaborare, energie, agresivitate cumpanită, patimă controlată.
Și instinctiv îți vine în minte și numele dansului cît se poate de punctual, nu ceva vag, general, gen “dans” sau “balet”. Nu. E cît se poate de clar, de la primii pași, chiar înainte să lucrezi cu vreun partener: tango.
De la primele mișcări de tai sabaki, chiar înainte să înveți și primele căderi, de la mișcarea picioarelor, de la ashi sabaki îți dai seama cît de mare e legătura cu tango-ul.
Echilibru zvîcnet concentrare energie stăpînită, precum calul care joacă în frîu. Pas înainte, repede și celălalt după el: okuri ashi. Ține bazinul jos, păstrează echilibrul, ai grijă la kamae, la atitudine, nu fi fleașcă, nu fi pisi, concentrează-te, dar nu fi nici prea țapăn, că nu sîntem la trosneală aici. Fluid. Curgi.
Pe urmă pasul dinapoi care încalecă piciorul dinainte, într-un dezechilibru temporar, ca pisica, repede vino și cu celălalt, ca ninja: tsugi ashi. Plutești precum felina pe deasupra podelei. Ca un dansator de tango care își ațîță partenera, apropiindu-se, dîndu-i tîrcoale, făcîndu-i avansuri, dar în același timp păstrînd distanța: atenție, mușcă fiara!
Pe urmă vine rîndul să înveți tenkan, soto tenkan, și din nou te frapează asemănarea cu tangoul. Mai ales cînd îl faci cu partener, mai ales inserat într-o altă tehnică, e tango clar. Aceeași măturare a piciorului din exterior înspre spate, în timp ce te rotești pe axa piciorului celălalt. Piciorul din exterior mătură razant podeaua, în control, într-un arc de cerc bine stăpînit, furie rotundă și reținută și mișcare de coasă. Tenkan. Din fața lui ai ajuns paralel cu el, în lateral. Tango curat.
Asta dinspre partea de soto tenkan, pe exterior. Dar ce să spunem de uchi tenkan, de întoarcerea prin fața partenerului / adversarului? Păi e tango curat, e control al brațelor și poziție de început de dans. Aceeași nevoie de tensiune în brațe, de atitudine pizdoasă, fermă, dar și stăpînită. Cu mîna liberă îi controlezi mîna sa liberă, ca și cum ai ține o sabie, o iapă nărăvașă, o parteneră focoasă, dată dracului, cu picioarele cabrate și cu poftă de dezmăț pe muzică. Cu mîna prinsă inițial în gyaku hanmi katate dori ai făcut între timp mișcarea aia rotundă, elegantă, spre fața sa, de intrare și de eliberare din strînsoare. Tot ca la tango: un gest de control, de apropiere, de tupeu și de invitație.
Pe urmă, pe măsură ce înveți tehnicile de fixare (katame waza) sau pe cele de proiectare (nage waza), cînd înveți diferența dintre omote și ura, dintre intrare, înaintare, avans, peste el (omote) ori evitare, eschivă, preluare a efortului celuilalt, întoarcere, mers în spatele său (ura), îți dai seama că tot ce este ura waza este de fapt tango waza.
Rotund, în spate, învîrte partenerul / adversarul, fă-l pe uke rotund, profită de năvala și de impetuozitatea sa și dezechilibrează-l, du-l unde vrei tu, nu unde vrea el, fă-l să se învîrtă în spirală, rotund, rotund, pînă jos, și mai dezechilibrat, și mai al tău, tot timpul în control. Poți s-o faci și încet și senin. Poți s-o faci și năvalnic și agresiv, cu draci în tine, ca un cal care mușcă din zăbală, ca o iapă nărăvașă. Depinde de tine.
Dacă vă uitați la posturile dansului de tango, veți vedea o grămadă de situații în care un partener îl dezechilibrează pe celălalt, ținîndu-l în același timp și controlîndu-l, semn de putere, de gingășie, de poftă, de dispreț, de control, de amestec de bine și de rău, de pozitiv și de negativ, dorință și reținere, agresivitate și tandrețe, pasiune și răceală telectuală. Yin și Yang. Omote și ura. Irimi și tenkan.
Și dintr-o dată totul este atît de simplu. Sau, mă rog, ceva mai simplu decît la început.
Doar o femeie poate fi atît de insistentă încît să introducă o parolă greşită pînă cînd calculatorul îşi va da seama că el e de fapt cel care a greşit!
Damn it, de ani de zile tot mǎ țin cǎ v-o povestesc și tot de ani de zile am așa o ținere, o reținere, o jenǎ, cum s-ar zice la Dorohoi.
Dar în seara asta antrenamentul a fost prea fain și umǎrul mǎ doare prea tare și nu pot dormi și îmi dau seama cǎ dacǎ nu beau și nu mǎ spovedesc în fața micilor ecrane voi arde în Iad și Iadului îi va place.
Deci.
Deci zice cǎ a fost odatǎ ca niciodatǎ, cǎ de n-ar fi, nici nu s-ar povesti. Deci zice cǎ odinioarǎ, cînd fǎcea plopul pere și rǎchita micșunele, se cheamǎ cǎ eram noi mai tineri. Ceva mai tineri. Mult mai tineri.
Cam prin 2003. În vara lui 2003. Tocmai primisem prima mea mașinǎ mai acǎtǎrii, un Volkswagen Caravan, courtesy of Viorel Micula. Adusese flota de mașini la Național TV și primisem și eu una. Albǎ, leneșǎ, dar stabilǎ, o barcǎ de mașinǎ cu mers așezat, un barcaz fain, burtos și cu tangaj bine definit, dar fainǎ.
Ce mai, pînǎ atunci avusesem doar Dacie, era cea mai foarte perfectǎ mașinǎ pe care o puteam avea la vremea aceea. Sǎru-mîna, Viorele, ne-ai dat prima noastrǎ mașinǎ, n-o sǎ te uitǎm, o sǎ ne rugǎm pentru mîntuirea sucurilor tale chimice în rugǎciunile noastre de atei habotnici.
Și atunci cum am fǎcut, cum am dres, am gǎsit o fereastrǎ în nebunia aia de pregǎtire de lansare a televiziunii și am plecat în conced cu mașina noastrǎ cea nou-nouțǎ care de fapt era a lui Micula, dar nu conta, eram tineri, totul ne era permis.
Nevastǎ, hai o sǎptǎmînǎ prin țarǎ! Hai! Am urcat familionul în mașinǎ, ne-am dus de la București la Telega, am parcat fata – pe vremea aceea era doar Marta, avea doar 3 ani, de fapt nici mǎcar atît, împlinea 3 ani în toamnǎ – deci ne-am dus la Telega, am lǎsat-o pe Marta acolo și am pornit într-un soi de tur al țǎrii.
Nu chiar tur al țǎrii, mai degrabǎ tur al Transilvaniei. Vroiam sǎ sǎrim Transfǎgǎrǎșanul, sǎ bǎlǎurim prin sǎsime, prin Munții Apuseni, cît se poate, apoi în sus spre Maramureș și pe urmǎ repede acasǎ, la copil și la servici. Mǎ rog, cît puteam face într-o sǎptǎmînǎ.
Vine dimineața plecǎrii de la Telega. Ziua întîi. Marta încǎ dormea, dacǎ nu mǎ înșel. Era varǎ, frumos, un pic rǎcoare. Nevastǎ, hai în mașinǎ. Plecǎm! Repede, pînǎ nu se scoalǎ sǎ înceapǎ sǎ urle, sǎ ni se înmoaie picioarele. Dǎm sǎ pornim, hartǎ, chestii, atmosfera aia de început de cǎlǎtorie, cînd dintr-o datǎ simt un deranj în gît.
Hait! Sǎ vezi cǎ taman acum rǎcesc. Și Flo simțea cam același lucru. E clar: sǎ vezi cǎ rǎcim taman cînd ne e lumea mai dragǎ și ne stricǎ tot dichisul. Nevastǎ, ce avem prin geantǎ? Ia de-aici un biseptol, stai sǎ iau și eu unul, dǎ-l pe gît. Ia și niște faringosept, sǎ sperǎm cǎ o ținem din medicamente. Am luat medicamentele, am pornit la drum.
Prima zi a fost Transfǎgǎrǎșanul. Încet și trist, opriri dese. Prahova, Dîmbovița, Argeș, Transfǎgǎrǎșan. Inițial vroiam sǎ rǎmînem la Bîlea Lac. Dar acolo era o așa înghesuialǎ și țigǎnealǎ și aglomerație și niște prețuri atît de mari încît am zis “futu-l pe ǎla care i-o îngrǎșa cu bani pe nesimțiții ǎștia”. Ne-am mai uitat roatǎ încǎ o datǎ la apus, la munți, la lac, am fǎcut un calcul în cap: hai cǎ putem ajunge la o orǎ relativ decentǎ în Sibiu, nu se poate sǎ nu gǎsim noi ceva pe-acolo. Și am plecat.
Mai repede pe partea nordicǎ a Transfǎgǎrǎșanului, care oricum nu e atît de spectaculoasǎ precum cea sudicǎ, mai din scurt, coborîre mai abruptǎ. Doma – doma, ne prinde noaptea, intrǎm în Sibiu, era deja vreo 10 seara, hai sǎ cǎutǎm ceva de dormit.
Oprim la o pensiune, acolo era plin, hai sǎ vǎ ajutǎm, sunǎm noi la alta care o știm, nici acolo n-aveau, pînǎ la urmǎ am gǎsit ceva, ne dǎ recepționera adresa, ne explicǎ cum se ajunge, bîjbîim un pic, ne descurcǎm, naibii, doar asta ne e meseria, sǎ gǎsim adrese în orașe strǎine.
Ajungem, ne așteptau, cam scump, o curte de-aia nemțeascǎ aranjatǎ în stilul ǎla cvasi-kitsch, cǎruțǎ datǎ cu motorinǎ, roți de cǎruțǎ separat date și ele cu motorinǎ, prea noi, prea întregi, prea nefolosite, roțile de cǎruțǎ eu știu cǎ aratǎ un pic altfel, cǎ deh, sînt de la Telega, dar era totuși ok, decent. Curat, cu oarece dichis, nici mǎcar tușa de kitsch nu era prea tare. Cît sǎ zgîrie un pic ochiul, dar sǎ nu deranjeze cu adevǎrat.
Buuun. Numa’ bine. Desfacem bagajele, mîncǎm, ne spǎlǎm și
Am plǎcerea de a vǎ invita mîine, vineri 25 noiembrie 2011, ora 18.00, în cadrul Tîrgului de carte Gaudeamus care se desfǎșoarǎ în Pavilionul Central Romexpo din București, la evenimentul de lansare a cǎrții Politica user friendly. Despre consultanți politici și Facebook în România și Republica Moldova.
Volumul a apǎrut la Editura Tritonic și îi are ca autori pe Florența Toader, Cǎtǎlina Grigorași și Sofia Frunzǎ, absolvente ale Masteratului de Comunicare Politicǎ, Marketing Politic și Electoral din cadul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative.
Pe Florența, Cǎtǎlina și Sofia am avut onoarea de a le avea studente anul trecut la cursul de Sociologie Politicǎ.
Editorul cǎrții este conf. univ. dr. Dorina Guțu.
Cîteva informații despre carte pot fi gǎsite pe blogul cǎrții.
Barbu Mateescu afirmǎ în cel mai recent articol al sǎu cǎ una din miturile sociologiei politice recente vehiculate în spațiul public ar fi cǎ Traian Bǎsescu ar fi beneficiat de pe urma suspendǎrii.
Plecînd de la afirmații ale unor persoane publice din zona analizei politice, Sebastian Lǎzǎroiu și Bogdan Chireac, care sǎ exemplifice aceastǎ percepție, Barbu vine cu contraargumente demontatoare bazate pe analiza frecvențelor absolute, a voturilor nu în procente din participare la vot, ci în mii de persoane. Se bazeazǎ pe cifre oficiale de vot, iar concluzia sa este cǎ referendumul de suspendare nu l-a ajutat pe Bǎsescu.
Iar aici vin eu și contraargumentez la contraargument. La vot, poate nu l-o fi ajutat, dacǎ e sǎ ne luǎm dupǎ calculele lui Barbu, pe care nu le contest. Dar la stare de spirit, la favorabilitate, la apreciere pozitivǎ cu siguranțǎ l-a ajutat.
Știți, în sondaje avem noi întrebarea aceea despre încrederea în oamenii publici. Nu doar noi, ci de altminteri toate institutele de sondare. Uneori sînt mici diferențe metodologice, unii întreabǎ despre “încredere”, alții despre “pǎrerea bunǎ”. Unii forțeazǎ patru categorii, ori cǎ cǎ, ori cǎ cǎ, alții lasǎ loc și pentru o stare de mijloc neutrǎ emoțional, nici de bine, nici de rǎu.
Dar nu cifrele în sine conteazǎ cît comparațiile. Dacǎ ai o serie mai mare de date mǎsurate la fel și te uiți la ea, la curgere, la evoluție, îți dai seama de multe chestii.
Cum ar fi de exemplu graficul de mai jos, care reprezintǎ procentele din total populație (deci, modulo ușoarele variații de migrație, ce pot fi convertite fǎrǎ probleme și în frecvențe absolute, în mii de simpatizanți, cum a fǎcut Barbu în articolul sǎu) al celor care au încredere multǎ (suma rǎspunsurilor “destul de multǎ” + “foarte multǎ”) în Bǎsescu.
Sondajele sînt fǎcute de CCSB, din 2006 încoace, și putem vedea cu claritate singularitatea momentului primǎvarǎ 2007, cînd Bǎsescu a fost suspendat. De la un platou de aprox. 50% și cu semne de scǎdere, dintr-o datǎ un salt fabulos pînǎ la 70%, nivel de încredere pe care nici Isǎrescu, nici Patriarhul, nici Gicǎ Hagi ori alte persoane foarte apreciate de cǎtre români nu le ating de regulǎ. Și repet: a fost din total populație. Nu a fost un efect artificios de participǎri diferite la vot. Tot timpul ne raportǎm la (aprox.) aceeași bazǎ: total populație.
În consecințǎ, așa cum i-am promis lui Barbu, vǎ ofer acest grafic spre completare și mai bunǎ înțelegere.
PS: Da, acum Bǎsescu e varzǎ, e jos, în zona lui 10% - 13%. Și nu, nu mai are șanse sǎ se ridice. Erodarea e permanentǎ.
- Marta, vii la Simpsons?
- Tata, stai cǎ am temǎ la românǎ, n-am terminat-o...
- Ce temǎ?
- Sǎ fac niște propoziții cu sens.
- Cîte?
- Douǎzeci.
- Pǎi simplu, Mǎrtuța. Termini repede:
1. Aceasta este prima propoziție cu sens
2. Aceasta este a doua propoziție cu sens
3. Aceasta este a treia propoziție cu sens
4. Aceasta este a patra propoziție cu sens
5. Aceasta este a cincea propoziție cu sens
6. Aceasta este a șasea propoziție cu sens
7. Aceasta este a șaptea propoziție cu sens
8. Aceasta este a opta propoziție cu sens
9. Aceasta este a noua propoziție cu sens
10. Aceasta este a zecea propoziție cu sens
11. Aceasta este a unsprezecea propoziție cu sens
12. Aceasta este a doisprezecea propoziție cu sens
13. Aceasta este a treisprezecea propoziție cu sens
14. Aceasta este a paisprezecea propoziție cu sens
15. Aceasta este a cincisprezecea propoziție cu sens
16. Aceasta este a șaisprezecea propoziție cu sens
17. Aceasta este a șaptisprezecea propoziție cu sens
18. Aceasta este a optisprezecea propoziție cu sens
19. Aceasta este a nouǎsprezecea propoziție cu sens
20. Aceasta este a douǎzecea propoziție cu sens
- Și mai ai și urmǎtoarele variante ajutǎtoare, Mǎrtuța, în cazul în care te plictisesști sǎ le scrii chiar pe toate:
1. Aceasta este o propoziție cu sens
2. Și aceasta este tot o propoziție cu sens
3. N-o sǎ vǎ vinǎ sǎ credeți, dar chiar și aceastǎ propoziție are sens
4. Aceastǎ propoziție n-are nici un sens, dar am pus-o sǎ fie la numǎrǎtoare
5. Aceastǎ propoziție este în sensul acelor de ceasornic
6. Încǎ o propoziție fǎrǎ sens, dar sînt așa de multe încît sper sǎ nu se vadǎ
7. Aceastǎ propoziție a fost construitǎ în formǎ de sens giratoriu
8. Ce sens au toate astea, doamna profesoarǎ?
Asta era acum vreo douǎ seri. Azi de dimineațǎ, în drum spre școalǎ:
- I-ai spus doamnei profesoare propozițiile tale cu sens?
- Haide, mǎi tata! Erau niște propoziții cu sens plecînd de la niște cuvinte...
- Da, mǎ, știu, glumeam și eu. Dar sǎ-i spui și despre propozițiile noastre.
- Îi spun, dar nu chiar acum. Stai sǎ treacǎ teza...
- They sure work hard. Don't they, Barney?
- Yeah. I hate to see them work so hard.
- Yeah. Me too... Aaa, let's go around back, where we can't see them.
Deci fabulos. Deci ma uit la el si mi-a clar totul in minte: ala gras mare si urit e Jul. Dintotdeauna el a fost Fred. Ala mic frumos si spiritual sint eu. N-am ce face, n-a mai ramas decit un personaj. Iar nevestele, care cum are fiecare.
Tarile occidentale ne atrag medicii tot intr-o veselie. Salarii mult mai mari, posibilitatea unei cariere construita pe competente profesionale, nu pe coterii si pe compromisuri de inteligenta sociala, o calitate a vietii muuuult superioara mediocritatii lipsita de stil din Balcanii astia cam de rahat.
In consecinta, pleaca doctorii intr-o veselie, doctori, asistente, cu miile in fiecare an, aproape mai multi decit scoatem de pe bancile scolii. Evident ca de cele mai multe ori pleaca aia mai buni - stiu meserie, stiu limbi straine, nu au rabdare si nici sira spinarii intr-atit de cartilaginoasa incit sa astepte sa pupe poala popii pe la vreun sef de sectie, de catedra, sa iasa naibii la pensie sa-i ia locul.
Rezultatul? Jale. Nasol. Catastrofa, coane Fanica. Sectii subpopulate, oameni care muncesc ture suplimentare sa acopere penuria de personal, deseori o scadere a calitatii serviciilor acordate. Nu spun ca au plecat toti medicii buni din tara asta. Nu, slava Domnului!, in continuare avem si de-aia, ba chiar unii profita in contra curentului de aceasta oportunitate. Insa per general scade stocul de profesionalism, statistic vorbind.
In acest peisaj trist, daca nu chiar cu nuante apocaliptice, venim si le facem arogantilor de franceji o chestie fenomenala. Le primim loazele de studenti care n-au reusit sa intre la studii de specialitate la ei acolo, in arogantul Hexagon, le luam banii sa-i scolim, in conditii bune, ca scoala de medicina romaneasca e decenta, face fatza climei si ambientului.
Si pe urma, dupa ce-i educam cit ii putem educa, la ce creere de macsima calitate telectuala vin pe aici, le dam o diploma pe care scrie pompos "medic" si gata. Le-am luat banii, i-am nenorocit pe arogantii de franceji. Caci acestia se aleg cu o pacoste pe cap: le mai vine un prost sa profeseze, de-al lor, sa le omoare bolnavii.
In loc sa le dam unul bun de-al nostru, in care am bagat banii statului roman ca pe urma sa il privim disperati cum isi pune palma in fund si se cara in Provence, mai bine le pregatim unul prost de-al lor si pe urma catastrofa-i garantata pentru ei.
De ce? Nici nu-i nevoie sa-i facem pachet sa-i trimitem inapoi acasa in Franta, ca pleaca si singuri, doar n-or fi nebuni sa-si continue viata aici printre tiganii astia de romani. Si atunci pleaca francejii nostri de doctori mediocri si submediocri si se duc sa umple nevoile de servicii de sanatate pe care pina acuma Franta si le acoperea cu importuri de doctori buni de la noi.
Nu-i fabulos? Se pare ca problema arogantilor de frantuji a ajuns atit de mare incit au simtit nevoia sa vina cu o delegatie oficiala sa ii roage pe tiganii de romani s-o lase dracu mai moale, haide bre, nici chiar asa, sa ne mai potolim un pic cu productia de doctor galic la gratar, ca le stricam socotelile la ei acolo acasa si le mor babele de malpraxis.
Mama lor de aroganti. Lasa-i sa mai sufere si ei. Pe principiul "decit sa plinga mama, mai bine sa plinga ma-ta", iata o abordare institutionala sanatoasa, solida, fara de cusur. Fabulos! O ironie a istoriei care ne face sa simtim povara inceputului de saptamina un pic mai acceptabila... :)
