1900 - 2010

Știți probabil părerea mea despre Ankh-Morporkul în care trăim. Nu îl suferim, dar nu putem fără el. Îl înjurăm, dar să ferească Domnu' să înceapă vreun timișorean, sau clujean, sau constănțean niște aroganțe disprețuitoare la adresa lui, că sărim de cur în sus cît Casa Poporului. Facem pe dracu în patru să plecăm din el la sfîrșit de săptămînă, dar dacă stăm departe de el cinci zile, îl simțim în oase, îi ducem doru, simt în schimbătorul de viteze nevoia să fac fîța fîța să mă întorc la el.

Acasă.

București. Acasă.

Încetul cu încetul, a devenit acasă. Îl am în sînge, cu binele și cu răul, cu frumosul și cu urîtul, cu putregaiul și cu vivacitatea sa, cu Pantilimonul și cu Cotroceniul, cu Domeniile și cu Berceniul, cu Fundeniul și cu Dristorul, cu Drumul Taberei și cu Ghencea și cu Teiul și cu Kiselefful, cu Hala Traian și cu Vitanul Vechi, cu Jean Louis Calderon și cu Avrig, cu Oborul și cu Băneasa, cu lacurile și cu noroaiele și cu strada cu piatră cubică și și cu asfaltul și cu bordurile și cu Sectorul 3 și cu IOR-ul și cu ulițele desfundate și cu Casa Poporului și cu birourile de sticlă și cu casele vechi, semidărăpănate.

Cu tot.

Și acolo unde se termină vorbele, încep cuvintele :). Și acolo unde se termină cuvintele, încep imaginile. Și muzica. Și emoția, fie ea bună ori rea, nostalgie ori furie, seninătate ori sictir, se prelungește în altă formă.

Asta face filmul de mai jos. Ne îmbucureștește. În altă formă decît în cuvinte. Și să moară pisica urbanizată dacă nu e bine făcut. Uitați-vă la el și apreciați un lucru bine făcut. Și simțiți-vă bucureșteni, și să nu vă pară rău...