La Ocna la Doftana, acolo dinsus de Zorile, la vulcanizarea din curba. Astept sa-mi schimbe cauciurile, sa mi le puna pe cele de vara.
Stau pe marginea lacului si ma uit cum ploua. O ploaie care a coborit de sus, dinspre munte. Intr-o jumatate de ora norii negri au venit peste noi, cale de douazeci de kilometri.
Si ma uit la cerculetzele facute de picaturi, la pinzele in miscare desenate de ploaie pe fata apei, la sagetile iuti, oblice, shui care vin peste mine, peste lac, peste plopi, peste salcii si peste mugurii de papura.
Si-mi dau seama ca e foarte greu sa nu te gandesti la nimic.
„…să dăm semnal la lume”
Acum 2 ore
4 comentarii:
când eram mic am găsit printr-un vechi almanah Sănătatea o povestire scurtă despre negânditul la nimic. personajul în cauză trebuia să ia niște pastile care nu-și făceau efectul decât dacă nu se gândea la absolut nimic. lucru foarte greu de realizat, de altfel :)...
Tot asa ca inainte.
Ca daca te dureau oasele de munca, nu-ti mai ardea de admirat lacul. De aici trag concluzia ca ai cam chiulit. Numai niste poze, cu data pe ele, sa-mi certifice ca le-ai facut acum, m-ar putea convinge de contrariul. :)
P.S. Asta-i tot din cauza invidiei.
@ Matusalem: Invidiosule... :p
Poze? Am o gramada. In cap. O sa fie un pic mai greu cu developatul.
:) :p :friends:
Foarte greu intr-adevar. Dar constatarea asta este primul pas :)
Trimiteți un comentariu