Viața ca o franzelă

Închipuiți-vă o franzelă.

O franzelă de-aia din cea mai franzeloasă, cu coaja care se sfărîmă în solzi uscați, crocanți și aurii. Luați un cuțit de-ăla meseriaș, specializat în tăiatul franzelei, lung în lamă, ditamai iataganul de manelist cu dinți hîzi de fierăstrău și pe care scrie Solinger pe de-a latul. Tăiați franzela în felii subțiri-subțiri, făcînd fărîmițe pe toată masa și chiar pe podea. Hrșșșt. Hrșșșșt. Hrșșșșt.

Buuuun. Tocmai ați prăpădit bunătate de franzelă, că nu apucați voi s-o mîncați pe toată la o singură masă și o să se usuce.

Dar înainte să vă apuce gheara vinovăției de inimioară, uitați-vă un pic la ea. Are la capete niște coltuce mici, ca rotula de căprioară împușcată, ca pălăria de ciupercă de pădure. Are pe mijloc niște felioaie mari și pufoase, de neam-prost, cu multe găuri prin care vă va curge mierea. La un capăt subțire, la mijloc groasă. Și multe multe felii care încet încet se desprind unele de altele, expandînd elipsoidul de cocă coaptă într-o înflorire plină de firimituri.



Buuun. Acum lăsați franzela pe masă să se usuce, să se supere mămițica voastră pe voi că ați prăpădit bunătate de franzelă, așezați-vă pe scaun, lăsați-vă privirea să fugă în gol, eventual aprindeți-vă și o țigară bună și cancerigenă, în caz că mămițica voastră vă lasă să fumați în bucătărie sau, și mai general, în caz că vă lasă să fumați, punct, și faceți următorul exercițiu mental.

Închipuiți-vă viața – a voastră, a mămițicii voastre, a lu’ Nea Stere, a lu’ Iliescu sau a lu’ Mihai Popescu sau a lu’ Maria Ionescu sau a lu’ Isaac Newton, cine vreți voi, în funcție de lărgimea aripilor imaginației pe care o aveți în dotare – ca pe o imensă franzelă 4D. Adică o înșiruire de felii de trup 3D puse unul lîngă altul, lipite cu superglue mental la fiecare mică infinitezimală mișcare a acului ceasului atomic, ăla cu cesiu sau cu rubidiu.

În locul cuțitului de pîine cu zimți hîzi de fierăstrău, avem lama incomparabil mai ascuțită și mai necruțătoare și mai fină, pînă la infinitul mic al hăului dintre un punct și altul, a timpului. Felierea unei funcții continue în valori discrete. Felierea unei vieți de om în stanțe temporale, în fotograme, în instantanee, unul lîngă altul, unul lîngă altul, de la concepere și naștere pînă la moarte și putrezire ori ardere, depinde de religie și de preferințele personale, ale neamurilor sau ale accidentelor aviatice. Poză lîngă poză lîngă poză lîngă poză lîngă poză, pentru fiecare minuscul moment al vieții voastre, iar lipirea lor dă franzela 4D.



Acum decupați această franzelă din context, din mediul înconjurător, din matricea spațio-temporală în care e înfiptă precum burghiul în dopul de plută, precum nematodul în nisipul fundului de mare, precum săgeata în inima căprioarei. Uitați-vă la acest construct mental, admirați-l în toată complexitatea lui întorlocată, răsuciți-l în creeru vostru pînă vă ia cu amețeală, pipăiți-l cu papilele gustative ale scoarței cerebrale, gustați-l cu virful memoriei, mestecați-i mirosul de viață și de moarte și de întîmplări și fapte și istorie și intimitate și geografie și ereditate și inevitabilitate.

Gîndiți-vă că sînteți o imensă franzelă 4D mișcătoare, de la prima împreunare de celule acolo în burtica mămicuței voastre care tocmai v-a certat că ați făcut firimituri pe jos pînă la ultima mestecătură de viermișor pofticios care tocmai v-a devorat ultimele rămășițe.

Două celule, zbang! o celulă două celule patru celule opt celule șaișpe celule morulă blastulă gastrulă embrion ochișori coloană vertebrală sămînță de mațe de degețel de puță sau de fofoloancă de păr de creier de limbă de ficat prima zvîcnire de fluture în burtică franzela se umflă se plimbă e plimbată de mămițica voastră prin acest continuum spațiu-timp, prin această încrucișare 4D, de trei axe spațiale plus una temporală. Pe urmă franzela face zvîc! se cere afară iese afară urlă țipă se înroșește la față face gaga mama caca mumu face primii pași se umflă se umflă se umflă și în tot timpul ăsta șerpuiește prin spațiu-timp, fără a se rupe însă, într-o continuitate demnă de atentă aplecare filosofică sau religioasă, depinde de care parte a credinței v-ați poziționat.

Nu are rost să spun toată povestea franzelei. Ne-ar lua prea mult timp. La rigoare, in extremis, ne-ar lua tot atît de mult timp cît și lungimea în timp a franzelei în sine, adică o viață de om. Ca în poveștile lui Borges cu hărțile atît de minuțios detailate încît acoperă întreg teritoriul pe care vor să-l reprezinte.

Ne oprim la această mirare filosofică, mai rostogolim încă o dată în minte conceptul, ne mai uităm la acest maaare imens îmbîrligat întorlocat cîrnat de ființă, de alipiere de trup lîngă trup lîngă trup pas lîngă pas lîngă pas mișcare lîngă mișcare lîngă mișcare felie lîngă felie lîngă felie, ne declarăm depășiți în încercarea de a cuprinde cu mintea noastră obișnuită la reprezentări 2D, hai maxim 3D, un fenomen 4D, de aglutinare a unor obiecte 3D, la acest teseract de carne și de sînge și de viață și de soartă și de aleatoritate bine ținută în frîu, ne înclinăm în fața matematicienilor care pot să își închipuie în mintea creierului lor obiecte cu mai mult de trei dimensiuni.

Mai facem doar comentariul că, o dată cu dezvoltarea tehnologică, de la prima cameră foto din secolul 19 pînă la toate jucăriile digitale din ziua noastră, aceste franzele 4D de curgere a vieții sînt din ce în ce mai bine documentate, avînd la îndemînă din ce în ce mai multe felii de franzelă pe care să le studiem, apreciem, plîngem pe ele cu mare nostalgie și tristețe : toate pozele și filmele din albumele de familie și din hardurile calculatoarelor noastre.

Și pe urmă gata. Puteți să dați drumul la franzelă din minte, că simt că deja ați obosit și uite, parcă-parcă vă și ieșe un firișor de fum pe urechi.



După toate astea, însă, mai trebuie neapărat să mai facem încă ceva. Un ceva foarte important, pe care nu știu cîți sîntem în stare să-l facem – în această îndoială cuprinzîndu-mă și pe mine. Să fim în stare să ne doară la bască de asta.

Să fim în stare ca, o dată ce ne-am conștientizat această stare de franzelă 4D sortită creșterii și scăderii, nașterii și morții, o dată ce ne acceptăm starea de corp matematico-filosofico-mental bine definit, finit, încadrat, mărginit spațio-temporal (bounded, cum spun matematicienii), să ridicăm din umeri, să-i frigem o dumnezeire de înjurătură filosofică, să ne uităm în noi, în sine, în hoit, în carne, să ne acceptăm așa cum sîntem și, conform cu fișa postului de muritor de rînd cu ideologie zen în dotare, să nu ne pese. Să treacă pe lîngă noi, prin noi, peste noi, să se spele și să se ducă. Știți cum zicea Bene Gesserit: “I will permit it to pass over me and through me. And when it has gone past I will turn the inner eye to see its path. Where the fear has gone there will be nothing. Only I will remain.”

Să nu ne fie frică. Să nu ne pese. Să mergem mai departe. Și nu doar să ne prefacem că nu ne este frică și că nu ne pasă, că știm noi că e de bon ton să fim bravi și viteji și nesimțiți în fața terminării franzelei. E o chestie destul de complicată, diferența de la a ști calea pînă la a urma calea. E vorba de ce simțiți în mațe, în fibră, în ființă, acolo jos jos dincolo de creierul treaz, acolo în creierul reptiliano-șerpilian, în hipotalamus și în soma.

Să continuăm să croșetăm la franzela noastră 4D pe care o înșirăm zi de zi, ceas de ceas, secundă de secundă, pînă hăăăt jos, la cea mai mică diviziune infinitezimală a timpului, diviziune minimă care, după cum bine știm, nu există decît ca exerciț de analiză matematică de integrală de diviziune de limită spre infinitul mic. Să trăim aici și acum, ca și cum mîine am muri, ca și cum ieri ne-am născut.

Și după ce am conștientizat franzela și ne-am asumat starea de franzelă 4D sortită pieirii, vă rog eu mai faceți un lucru. Cînd mergeți pe stradă, uitați-vă la oameni ca la niște franzele.

Imense franzele 4D care își tîrăsc după ele, nevăzut, neauzit, doar de voi întrezărit, propriul trecut, propria coadă de franzelă deja înșurubată în continuumul spațio-temporal, de la prima împreunare de celule pînă la momentul în care privirea voastră tocmai a întîlnit felia lor de franzelă. Imense franzele 4D care își croșetează harnice în fiecare clipă încă o felie, și încă o felie, și încă o felie, ca un zidar harnic, ca un castor neobosit, felie după felie de timp, de poză, de fotografie, de trup, de carne și sînge, de viață și de zbatere și de fericire și tristețe și de soartă, destin, întîmplare, ziceți-i cum vreți.

Sau, ca să vă priască filosofeala și mai bine, așezați-vă într-o zi în parc pe bancă și uitați-vă la cîrdul de franzele care trec prin fața voastră. Încercați să vă închipuiți capetele franzelelor. Încercați să întrezăriți complexitatea lor dimensională. O lume de franzele. O încurcătură de împletituri de întorlocări de vieți, istorii, viitoruri și potențialități care trec prin fața ochilor voștri.



Și o dată ajunși în acest stadiu al iluminării inutile, puneți o mînă pe spătarul băncii din parc, uitați-vă în zare, trageți adînc din țigară, că sper că între timp mămițica voastră v-a dat totuși voie să fumați, ce naiba, doar sînteți oameni mari, citiți și bloguri, aveți atunci voie să și fumați, deci trageți adîng din țigara cea sănătoasă și plină de vitamine, dați drumul la fum încet pe nări, cum ați văzut voi că face Humphrey Bogart sau George Clooney prin filme, și rostiți încet printre dinți, așa, ca un Moromete plin de înțelepciune ce sînteți după ce ați citit blogul plin de înțelepciune al lui Turambar: “Ce franzelărie e lumea asta, dom’le!”