Aux ARMA, netoyens!

Unii dintre voi știți probabil că înainte să fiu sondajologist și înțelept și bătrîn și cu chelie și cu burtă și cu...

Nope. Scratch that. N-am început bine. De fapt, am început printr-o dezinformare, mama noastră cu sondajele noastre și cu blogurile care dezinformăm publicu' telespectator. De fapt, nu mai am nici burtă, nici chelie. Burta am dat-o jos, chelia mi-au furat-o în parcare la Mall, că am lăsat mașina neîncuiată. Așa îmi trebuie dacă nu sînt atent cu lucrurile mele.

De fapt, sînt o mîndrețe de flăcău înalt, frumos, blond cu ochi albaștri, cu pectoralii bine dezvoltați, cu pătrățele estetice pe burtă (mi le-au desenat cu markerul roz Andra și cu Marta aseară, cînd am venit beat acasă), chiar mi-am ras și mustața și acum semăn vag cu...

Deci unde rămăsesem?

Aha. Deci înainte să fiu eu cu sondajele, eram tot cu sondajele, cu cifrili și cu statisticili, dar de partea cealantă a lanțului trofic. Cum ar veni, primeam, nu dădeam. Dădeam și eu mai departe, evident, însă de manieră prelucrată. Materia brută, organică, proaspătă și fluidă, o primeam de alții.

...Ia stai un pic. Ia opriți-vă un pic din citit, că aud pe unii pe-acolo prin spatele clasei cum se rîde prin hlizire. Hei, alo! Ce-i aici? Cinematograf sau blog? Stați să lămurim termenii, să nu creem confuzii. Deci dacă v-ați gîndit la ce nu m-am gîndit eu, repet: la ce NU m-am gîndit eu, atunci să vă fie rușine la șoriciu obrazului. Rușiniiiicăăă! Rușiniiicăăăă!

Deci e simplu, fără innuendo. Deci este vorba despre date statistice.

Ele sînt proaspete, că sînt generate în fiecare zi. Ele sînt fluide, pentru că în fiecare minut se schimbă. Ele sînt organice, pentru că dau seamă despre respirația unui mare animal, societatea românească. Ele sînt brute în sensul că sînt la prima mînă, înainte să le învîrtim, agregăm, flexurăm, excelizăm, powerpointizăm și prezentăm la menejement și la producători, să nu uităm producătorii, știți cum era cîntecu: Iubiți și producătorii vagabonzi...

Deci aha. Deci v-ați prins despre ce e vorba în propoziție, nu?

Știam eu că în cele din urmă vă prindeți, că sînteți băieți dăștepți (și fete, evident, să nu uităm fetele care în general sînt mai dăștepte și mai date dracu decît noi în acest caz). Evident că sînteți dăștepți, că altminteri în această branșă intensă și dășteaptă și isterică și proficientă și pricepută și arogantă și complicată și eficientă și generatoare de plus valoare ați avea lifespanu și probabilitatea de supraviețuire a unui occidental scăpat în bazinu cu crocodili, a unui fulg într-un cuptor încins.

Deci v-ați prins. Cine nu s-a prins, e rugat să părăsească blogu' lu' Turambar în acest moment, să se ducă să facă trafic la Zoso, mama lui de blogger, că prea are traficu mare. Restul, evident că v-ați dat seama că e vorba despre măsurarea audiențelor TV, și nu despre ce v-ați gîndit unii dintre voi și eu în nici un caz. Repet: în nici un caz.

Da, da. Despre măsurarea audienței este vorba în propoziție. Despre ratinguri. Despre șerpișori. Despre liniuțele și despre tabelele alea care fac viața, fericirea, tristețea, nopțile nedormite, ședințele, banu, sudoarea, grilele de programe, merțanu și preinfarctu la vreo aprox. 10 mii de oameni din România asta. În televiziuni, în agenții, la clienți.

Cît a făcut emisiunea X aseară? Fă-mi și mie te rog afinitățile pe Femei căsătorite, 25-54, din București, la emisiunea Y. Da' repede, că am întîlnire cu un client peste o oră. Poți să construiești și un target separat, de mirese? Cum a evoluat slotul de Day Time în ultimii doi ani? Cine e mai tare: RRR sau AAA? Cîte GRP-uri a făcut campania Z? Fă-mi un Reach 3+ pe campania YYY la televiziunea XXX... ăăăă, pardon, ȚȚȚ, pe ultima lună. Dar Reachul total cît e? Cîți bani au băgat ăia din industria conservelor de mazăre anul ăsta? Dar ăia cu asigurările, au dat banii? Lasă că le facem o campanie media de responsabilizare socială mama lor de zgîrciți, dacă nu vor să-și facă reclamă la noi. Cîți bani au făcut igreculeștii anul ăsta? Dar comparativ cu ultimii cinci ani? Cît e TTV-ul vara? Dar iarna? Unde? În Prime Time, evident, ce te uiți așa la mine?

Cînd le vrei?

Ieri, evident. Ce te uiți așa la mine? Ieri. Mă grăbesc. Am nevoie de ele. Nu le-ai terminat deja?

Deci, doamnelor și domnilor, stimați crizați și calculatorizați și Infosyzați și menegerizați și mediaplannizați și vedetizați și vînzătorizați, vă propun să discutăm aplicat despre mama lu' audiența TV.

Adică despre ARMA, evident. Asociația Română pentru Măsurarea Audiențelor.

Vă propun să vizionați cu mare vizionare și cu adînc respect, curiozitate, interes și perseverență noul site ARMA, că tocmai au făcut curățenie, au dat cu mătura și cu aspiratoru, au scuturat preșurile, au văruit cu vopsea cu silicon, de-aia care se întinde și acoperă uniform suprafețele, de vedem noi la reclamele care au întotdeauna dreptate, și și-au făcut site nou.

ARMA, acest efort reușit și consecvent de asociere între parteneri altminteri deseori aflați de-o parte și de alta a baricadei interesului, a zidului concurenței.

ARMA, care reușește de aproape 10 ani de zile să servească interesul comun al punerii la dispoziție a unei monezi comune și credibile de schimb: ratingul.

ARMA, această asociație care acum se prezintă într-o nouă e-formă, mai albastră, mai plină de linkuri și de conținut și de cifre și de fapte și de comunicate.

Această ARMA care acum are un nou site, pe care vi-l recomand spre consultare și citire și continuă uimire (se admit și ușoare expletive în registru admirativ, dar nu mai mult).

Această ARMA care într-o vreme mi-a mîncat tinerețea și sufletul, iar acum îmi răscolește amintirile, că-mi și vine să plîng cînd mă gîndesc ce tînăr și frumos și plin de viitor și de viață și de vlagă și....

Pardon. Să nu ne lăsăm duși de valul efuziunilor nostalgioase. Sîntem și noi niște oameni, dar totuși. Să nu facem o emisiune TV dintr-o biată experiență personală, că doar nu sîntem la Din Dragoste.

Ceeee? Au anulat-o prin terminare prin cancelare? Ce oameni, dom'le. Ce vremuri în schimbare. Să nu-mi spuneți că nici Surprize Surprize? Cuuuum? Și eu unde mă duc să-mi mai povestesc experiențele din tinerețea mea profesională, să plîng și să mă îmbrățișez în lacrimi cu Mișu și cu Lucia și cu domnu' Jun...?

Pardon. Scratch that. Doar cu Mișu și cu Lucia. Nici măcar nu am pomenit numele acela care începe cu J și...

...Și apropo: uitați de chestia aia pe care v-o zicea mai înainte cu "ce tînăr și ce frumos și...". Și acuma sînt tînăr și frumos și alea alea, completați voi cu atributele pozitive evident asociate cu Turambar, doar că acuma fac sondaje, nu primesc sondaje spre prelucrare. Sînt, cum ar veni, de partea cealaltă a fluxului de predare – primire. În rest, la fel, ba chiar și mai bine, ca să nu mai vorbim că sînt blond cu ochi albaștri înalt cu pectoralii bine...

Unde rămăsesem?

A, da. La ARMA. Deci e simplu. Faceți click și vă duceți și vizitați site-ul ARMA. Ce mama naibii atîta vorbărie pentru un lucru atît de simplu și de elementar și de interesant și de util societății și minții voastre de oameni dăștepți? Ce naiba pierdeți fraților timp pe blogurile astea inutile, în loc să munciți și să dați patriei cît mai multe ratinguri și gerepeuri? Șefu' vostru știe că voi stați pe blogu' lu' Turambar, în loc să-i creați plus-valoare sub formă de grafice și de bani?

Ia, hai, la muncă, nu la pierdut timpu' la nasolu' ăsta care orișicum, nici nu mai știe că Din Dragoste nu mai este în Prime Time. Cuuum? Nici Vacanța Mare nu mai este la Pro TV? Înseamnă atunci că Divertis-ul pe slotul ăla orar rupe tot. Cuuuum? Divertis a plecat de la Antena? Cuuuum? La Pro TV? Doamne Dumnezeule care nu exiști, păi ăsta este sfîrșitul lumii. Asta e apocalipsa, maică. Unde o să ajungem în ritmul ăsta? În ce hal a ajuns lumea asta, o cloacă de dezmăț și de impredictibilitate.

...Dar măcar pe Elodia, pe Elodia au găsit-o?

:)

Deci rămîne cum am stabilit. Deci hai: aux ARMA, netoyens!

PS: V-am spus că sînt blond și înalt și cu ochi albaștri și că am niște pectorali bine dezvoltați? În caz că nu v-am spus, vă spun acum. A, și mi-am ras și mustața. În caz că nu știați...

:) :rofl: :wink:
Citeste tot...

Intrebare

Intrebare, o voi snobilor care cititzi acest blog snob, dar mishteaux: Unde gasesc niste gyokuro, sau macar nishte sencha, prin Bucurestiul asta balcanic si provincial si nashpa?

Ca peste tot pe unde ma duc, dau numai peste trairisme new-age, cu aroma de floarea soarelui, de ciuline, de floare de cires, de samintza de buburuza, de sirma de tractor, numai versiunea simpla, clara, ortodoxa, de la ma-sa traditzie nu gasesc.

Mama voastra de snobishori, de snobuletzi, de snobirlani, care nu putetz sa ducetz la gura ceai verde decit cu miere si cu arome aromate care sa-i ascunda si matrafoxeze bunatate de aroma naturala dulce-amara, usor parfumata, astringenta si ierboasa. Huuuoo! Lasatzi snobii adevaratzi sa bea ceai adevarat.

Deci pe bune: vreau sa cumpar pentru acasa, ca mi s-a terminat. Mai am nishte Sencha doar la Telega, si parca e cam departe sa dau o fuga doar pentru o palma de ceai.

Si nu accept raspunsuri de tip "bea si tu ceai alb", sau de-ala cu galbenele, albastrele, oolong, chinezesc, vietnamez darjeeling sau mate. Nu, eu vreau gyokuro. Si nu vreau sa astept sa-mi aduca Dan din San Francisco sau sa mi-l iau eu de la Viena sau de la Paris. Vreau sa-l cumpar de aici, din dulcele nostru tirg bizantin si bizonifer.

Deci unde gasesc? Si a doua intrebare: unde, in afara de ceainariile lui Tudor, care fie sint prea departe, fie nu gasesc loc de parcare, mai gasesc ceai facut cum trebuie, unde sint oameni care chiar stiu cum se prepara bautura asta si sa aduca ce e mai bun?

PS: Aviz amatorilor posesori de crishme new-age care poate cititzi aceste pagini de furie riguros focalizata. Ceaiul verde nu se serveste la plic. Ala nu e ceai verde, e frectzie la picior de masutza ornamentala. Ceaiul verde nu are indulcitori aromatizatori. Ceaiul verde nu se serveste cu aroma de lamiie.

Ceaiul verde e ceai verde, punct.

Pe urma discutam varietati si tzari si alte shmeckerii de snobi rafinati: Golden Leaf, chinezesc, indian, japonez, vietnamez, muguri de nu stiu unde, culesi noaptea pe luna plina, culesi de sub umbra crengilor, alea alea. Dar basic fundamental si temelios, ceaiul verde e ceai verde, punct.

Inca mai exista pe lumea asta plina de durere si de triste si jale, trudgin' thru this valley of shadow and lust, ortodocshi de-astia care vor ceaiul verde simplu. Va rog eu nu ne ignoratzi, ca va fu... ca ne suparam.

Nu ridicatzi din umeri, o voi patroni de snoabe ceainarii dedicate ceaiului :), cind va cer ceai verde simplu. O voi pitzipoance care servitzi la masa, cu figura trista shi intzeleapta, va rog eu nu-mi recomandatzi ceai cu albastrele, sau ceai yang cu scortzishoara.

Nu, eu vreau ceai verde. Simplu, fara zahar, fara miere, fara lamiie, fara lapte, fara nimic. Ceai verde.

Nu va uitatzi la mine ca am fatzau de tractorist si ca uneori intru in sala in trening cu noroiul uscat pe mine. Nu vin de la sapa. Le stiu pe-astea cu ceaiul. Nu fitzi fraeri. Nu punetz botu la aparentze. Datzi-mi ceai verde. Punetzi la dispozitzia clientzilor vostri ce e mai bun si mai scump, ca orishicum avetzi niste pretzuri de nesimtzeala crasa, nici la Viena nu costa un rahat de ceasca de ceai cit costa in bombele voastre facute in case vechi. Datzi-ne ceai verde de care beau imparatzii si dragonii si zeii, si nu va facetzi ca stiti meseria asta daca nu avetz asha ceva la voi in crishma. In cantina. In ceainaria New-Age a postmodernitatzii voastre triste si scumpe si snoabe.

M-am ecsprimat clar sau mai trebuie sa mai ecsplic din nou inca o data pentru a dooa oara?

Mama voastra... :(

Citeste tot...

1900 - 2010

Știți probabil părerea mea despre Ankh-Morporkul în care trăim. Nu îl suferim, dar nu putem fără el. Îl înjurăm, dar să ferească Domnu' să înceapă vreun timișorean, sau clujean, sau constănțean niște aroganțe disprețuitoare la adresa lui, că sărim de cur în sus cît Casa Poporului. Facem pe dracu în patru să plecăm din el la sfîrșit de săptămînă, dar dacă stăm departe de el cinci zile, îl simțim în oase, îi ducem doru, simt în schimbătorul de viteze nevoia să fac fîța fîța să mă întorc la el.

Acasă.

București. Acasă.

Încetul cu încetul, a devenit acasă. Îl am în sînge, cu binele și cu răul, cu frumosul și cu urîtul, cu putregaiul și cu vivacitatea sa, cu Pantilimonul și cu Cotroceniul, cu Domeniile și cu Berceniul, cu Fundeniul și cu Dristorul, cu Drumul Taberei și cu Ghencea și cu Teiul și cu Kiselefful, cu Hala Traian și cu Vitanul Vechi, cu Jean Louis Calderon și cu Avrig, cu Oborul și cu Băneasa, cu lacurile și cu noroaiele și cu strada cu piatră cubică și și cu asfaltul și cu bordurile și cu Sectorul 3 și cu IOR-ul și cu ulițele desfundate și cu Casa Poporului și cu birourile de sticlă și cu casele vechi, semidărăpănate.

Cu tot.

Și acolo unde se termină vorbele, încep cuvintele :). Și acolo unde se termină cuvintele, încep imaginile. Și muzica. Și emoția, fie ea bună ori rea, nostalgie ori furie, seninătate ori sictir, se prelungește în altă formă.

Asta face filmul de mai jos. Ne îmbucureștește. În altă formă decît în cuvinte. Și să moară pisica urbanizată dacă nu e bine făcut. Uitați-vă la el și apreciați un lucru bine făcut. Și simțiți-vă bucureșteni, și să nu vă pară rău...




Citeste tot...

Subversologie

Tlon Society ne recomanda o chestie faina: Indie Cover Stories, un blog de muzica ce ne prezinta coperti de album. Selectia e mereu bine facuta, copertile sunt mereu bine facute, subversivitatea e mereu la ea acasa. Cum ar veni: mereu de revenit.

De pe acest blog culeg, spre mereu degustare si incintare, o coperta fabuloasa. E prea faina sa nu o vedetz si voi. Povestea ei, aici.

Cititi si luminatzi-va la capul vostru de consumatori influentati de marketing.



:) :wink:





http://tlonsociety.blogspot.com/2010/04/new-kidz-in-town.html Citeste tot...

Icebergul tinereții din cap

În general, ajungem să aflăm și să ne facem o părere despre oamenii publici de la o anumită vîrstă a acestora încolo. Fie că sînt oameni de știință, sau politicieni, sau lideri de armate, sau filosofi, ori alți oameni remarcabili pentru timpurile lor, avem imaginea lor în vîrstă. Excepția de la această regulă – actorii, pe care ajungem să ni-i reprezentăm în minte ca tineri și tineri îi păstrăm acolo pe cei mai mulți, chiar și cînd ei de fapt nu mai sînt de mult timp așa.

Însă cu excepția actorilor, pe ceilalți oameni publici îi avem în cap ca fiind fie bătrîni, fie, în cel mai fericit caz, la o vîrstă mijlocie. Vîrsta la care au intrat în atenția ochiului mulțimii, ca să nu folosesc platitudini lemnoase de tip "opinia publică".

Pe Darwin ni-l avem în minte bătrîn și patriarhal și înțelept și ușor anchilozat de gută, deși pentru el momentul definitoriu din viață a fost probabil călătoria pe Beagles, cînd era tînăr.

Pe Iliescu îl știm de cînd lumea și pămîntul, de douăzeci de ani, și de atunci tot în vîrstă este în imaginea mentală pe care ne-am creat-o despre el, deși pentru el poate la fel de importanți sînt anii tinereții de la Moscova, sau perioada 60 – 70, cînd a cunoscut ascensiunea în cariera politică.

Pe Dumitru Sandu, profesorul meu de statistică, nu mi-l pot închipui tînăr, pentru că de cînd l-am cunoscut, acum aproape douăzeci de ani, era un om împlinit ca vîrstă și ca status. Deși poate pentru el sînt mai importanți anii în care făcea teren și era tînăr și se definea și împlinea profesional.

Pe Mao Țe Dung îl știm rotofei și încruntat și un pic încărunțit, conducînd cu o mînă de fier China. Deși poate pentru el mult mai importanți au fost anii Marșului cel Lung.

La fel și Fidel Castro: diferența dintre patriarhul bătrîn, cum îl știm noi, și tînărul energic și necruțător care a trecut o țară prin foc și revoluție, probabil momentul de vîrf al existenței sale.

Pe Hitler așijderea: cum ni-l reprezentăm noi și ce dragi îi erau probabil amintirile din tinerețe, cînd era tînăr și sărac și plin de proiecte de cucerire a lumii și cînd bea bere la Munchen.

Pe Stephen Hawking îl vedem doar crippled și wrinkled și wise și on the brink of death and wisdom. Iar el probabil prețuiește cel mai mult anii în care era sound of body and young and full of future.

Pe Richard Attenborough la fel, impozant și sfătos și focalizat pe crabul care iese din vizuina lui de la malul mării. Iar el tînjește probabil după tînărul care începea să facă televiziune în anii 50, cînd nu-l știa nici naiba și cînd revoluționa – de fapt, practic inventa – felul de a se face documentare despre natură.

Exemplele, cu siguranță, pot continua. În general, reprezentările noastre mentale la adresa oamenilor pe care fie îi cunoaștem indirect, prin mass media, fie ajungem să-i cunoaștem cînd aceștia ocupă deja o poziție privilegiată în ierarhia statusului social, sînt ale unor oameni ajunși la o anumită vîrstă.

Tot acel construct mental pe care ni-l înjghebăm cu referire la ei – sau la ele, ca să fiu politically correct – este îmbibat de atributele pe care adeseori le asociem cu această vîrstă a maturității sau senectuții. Seriozitate, cumpănire, autoritate, conservatorism, prudență, reticență, dacă nu chiar ignorare ori dispreț la căile inimii și ale pasiunii și ale emoției, la tot ce ține de hormonul năvălniciei și impetuozității și superficialității și giogozității și gratuității tinereții. Nu putem, sau ne vine greu, să ni-i închipuim pe acești oameni tineri. Îi avem fixați acoloșa, sus, în icoana minții, drept bătrîni.

În schimb, reprezentarea lor mentală despre ei înșiși este îmbibată de sucul tinereții. Ei, în autoreprezentarea lor corporală, valorică, atitudinală, gestică, păstrează în mintea lor – cum o vom păstra și prețui și noi, de altminteri – imaginea și gustul și feelingul șî somatizarea și felt-sense-ul de la vîrsta fragedă, a copilăriei și adolescenței și tinereții lor, cînd pe de o parte li s-a format reprezentarea mentală despre ei înșiși, acea fantomă pe care o purtăm tot timpul în cap, iar pe de altă parte s-au întîmplat multe din evenimentele semnificative ale vieții lor: bucuria și prospețimea copilăriei, avîntul și iubirea și descoperirile adolescenței, definirea profesională, răzbaterea în carieră, evenimente mult mai pline de carne, de semnificație și de încărcătură emoțională pentru ei, dar mult mai puțin vizibile pentru noi.

Același lucru se întîmplă, de altfel, cu interacțiunea dintre orice două persoane între care există o diferență semnificativă de vîrstă. Între noi și părinții noștri, între noi și profesorii noștri. Doar că uneori, pe unii dintre ei îi mai prindem și tineri în relație. În schimb, reprezentarea pe care ne-o formăm despre oamenii publici este mai mereu cu persoane în puterea vîrstei.

Există în consecință o discrepanță clară, o fractură de reprezentare între cum ni-i închipuim noi și, în consecință, ce afecte trăim pentru ei și cum se închipuie ei pe ei înșiși, sau pe ceilalți oameni publici pe care îi cunosc de mult timp, din tinerețe.

De exemplu, Ecaterina Andronescu. Noi o știm pe Ecaterina Andronescu doar femeie în toată vîrsta, aproape babă, trecută demult de vremea în care se preocupa de creștere și copii și iubire. Acum, Ecaterina Andronescu este pentru noi, în mintea noastră, o persoană bătrînă care se preocupă de probleme de stat: educație, strategii, ministere, politică, adunări publice, talk-show-uri. Dar nu cumva în mintea ei Ecaterina Andronescu stă de vorbă cu fata tînără și – presupun – frumoasă care era ea acum douăzeci sau treizeci de ani? Cu copila sau adolescenta cu care de atîta timp împarte aceeași cutie craniană și nervi și oase și amintiri și trăiri și motivații de acțiune? Ce e mai important pentru Ecaterina Andronescu, ce e mai plin de împlinire emoțională, de fiori dulci prin corp? Viața pe care o duce acum sau viața pe care a dus-o acum douăzeci sau treizeci de ani?

Mai mult: felul în care cei care o cunosc de mult timp pe Ecaterina Andronescu este îmbibat de imaginea ei atunci cînd au cunoscut-o, la tinerețe. Ei relaționează cu ea în mintea lor, fie direct, fie indirect, cu o persoană tînără care între timp s-a schimbat, nu cu persoana bătrînă pe care am ajuns să o cunoaștem noi acum, recent. (Prin "cunoaștem" înțeleg "să ne facem o impresie, o părere despre ea", adică o reprezentare, și asta putem să o facem chiar și dacă nu am cunoscut direct persoana în cauză, pentru că de-aia e televizorul atît de puternic, că înlocuiește relația directă)

Deci vorbe multe pentru o singură idee, dragilor: precum un iceberg imens, din care noi vedem doar o bucată mică, însă volumul și greutatea multe sînt sub apă, la fel și noi vedem doar o bucată mică dintr-un om și îi ignorăm poate partea cea mai importantă. Felul în care ne uităm noi la oameni și felul în care se uită oamenii la ei înșiși e diferit. Iar ignorarea acestor diferențe, a acestor discrepanțe poate fi detrimentală pentru înțelegerea mersului lucrurilor și, uneori, și pentru acțiune.
Citeste tot...

Ce ar trebui să nu ignorăm, dar din păcate o facem totuși

"Early in the twenty-first century, two momentous events will occur. Somewhere around 2007 humanity will cross a demographic Rubicon: For the first time, more than half of all human beings will live in cities. From that point on, the bulk of population growth will occur in urban areas, guaranteeing that humanity's future will unfold there. Shortly thereafter, surely during the second decade of the century, the last hunter-gathers will cease to exist, ending 6 million years of dedication to what Diamond Jared (The Third Chimpanzee: The Evolution and Future of the Human Animal; 1992, pag. 191) called "the most successful and long-persistent lifestyle in the career of our species". Sociology should be well-poised to understand the nature and meaning of these incredible transitions; but I believe it is not, owing to three interrelated conceits.

The first is our elevation of the social over the biological. Somehow we have allowed the fact that we are social beings to obscure the biological foundations upon which our behaviour ultimately rest. Most sociologists are woefully ignorant of even the most elementary precepts of biological science. If we think about biology at all, it is usually in term of discredited eugenic arguments and crude evolutionary theorizing long since discarded in the natural sciences.

The second conceit is our focus on the "modern" rather than the "traditional". Sociology came of age in the late nineteen century as an attempt to comprehend new social forms arising out of urban industrialism, leaving the study of so-called "primitive societies" to our colleagues in anthropology. But a science of human society is a science of human society, and as such it should span all communities, from small bands of hunter-gatherers to large urban agglomerations. I can think of no more obvious relic of nineteen-century colonialism thinking than the continuing division between anthropology and sociology.

Finally, sociologists have unwisely elevated the rational over the emotional in attempting to understand and explain human behaviour. It's not that human beings are not rational – we are. The point is that we are not only rational. What makes us human is the addition of a rational mind to a preexisting emotional base. Sociology's focus should be on the interplay between rationality and emotionality, not on theorizing the former while ignoring the latter or posing one the opposite of the other. Attempting to understand human behaviour as the outcome of rational cognition alone is not only incorrect – it leads to fundamental misunderstandings of the human condition."

Douglas S Massey, A Brief History of Human Society: The Origin and Role of Emotion in Social Life. 2001 Presidential Address; American Sociological Review, 2002, Vol. 67 (February), pp. 1 – 29.

* * *

Din capitolul "Turambar vorbea în proză și nu știa că o face". Ca urmare a unei recente discuții în care mă jeleam în privința felului în care discursul și practicile academice din științele sociale din România zilei de azi ignoră cu superbie tîmpă substratul biologic / etologic al omului, Angela, colega noastră cea plină de solicitudine, a adus în discuție, ne-a recomandat și mi-a trimis articolul lui Massey, pe care, în mare mărinimia mea oarecum anticopyrightoasă, vi-l uploadez aici.

Highly recommended. Nu de alta, dar să știm de unde plecăm, că mulți sînt dintre aceia care își ignoră istoria de mațe și de sînge și de instincte și de substrat pre-cultural din ei, spre propriul lor risc: inadaptare, nevroză, viață zăticnită, gîndire prinsă în capcana unui sistem incomplet de cunoaștere a lumii și vieții și omului și societății.

PS: De admirat de asemenea stilul expresiv, cursiv, clar intuitiv și lipsit de pompozitate academic-îmbățoșată în care e scris articolul. Spre deosebire de lumea noastră academică, unde dacă nu scrii complicat și cu multe neologisme și cu frază îmbîrligată, se cheamă că nu faci știință și că nu te pricepi, în literatura anglo-saxonă de specialitate limpezimea stilului este o cerință cvasi-obligatorie, mărturie a unei minți limpezi. Deci ușor cu pianul limbajului de lemn pe scări, măi gomoșilor măi...

Massey, Douglas S. - A Brief History of Human Society

Citeste tot...

Francejii ashtia

Citeste tot...

Sa-i omorim sau sa-i omorim?

E simplu, am mai spus-o si altadata, mi-e lene sa caut, e totusi miezu noptii: ciinii nu au ce cauta pe strazi, pentru ca ne pun sanatatea si, uneori, viata in primejdie.

Cu orice alte animale care fac lucrul asta: sobolani, carcalaci, virusi, microbi, muste, tintari, facem exact acelasi lucru: le killarim prin omorire si prin ucidere si prin obliterare. Cu sprayul, cu otrava, cu antibioticul, cu parul, cu momeala, cu cushca, cu pliciul.

Acelasi lucru trebuie, e imperios necesar sa se intimple si cu ciinii vagabonzi. Si cu pisicile vagaboande. Nu e loc de "sa vedem", "dar e si ele niste finte, oameni fara de mila si fara de suflet ce sinteti", "dar vai ce ochi frumosi au, si ce frumos dau ei din coada".

Si tzintzarii sint niste fiinte admirabile, o minunatie de complexitate a naturii. Ca si musca. Si carcaletele pe care il alerg noaptea la ora doua prin bucatarie este tot o minunatie a naturii. Orice lucru viu pe lumea asta e o minunatie de complexitate si de masinarie de carne si nervi si oase si aripi si singe si matze si creer. Si gaina pe care o mincati cu pofta in fiecare zi, si porcul, si nevastuica, si dihorul, si tigrul, si ursul, si rechinul.

Dar atita timp cit microbul ma omoara, cit musca imi infesteaza mincarea din farfurie, cit tintarul raspindeste si el boli si cit ciinii musca oameni, se caca pe toate strazile pamintului si cacatul lor se transforma intr-un praf pe care pe urma il inhalam si il mincam noi, ca ne intra pe fereastra, aceste scumpe, angelice, minunate fiinte trebuie sa devina minusi. Si sapun.

Restul, pot sa stea in apartamente si sa aveti voi grija de ele pina va iese pe nas iubirea fata de animale. Dar va rog eu ceva: cind scumpele angelicele minunatele animale pe care le iubiti ca pe ochii din cap le scoateti afara in lesa sa va aline singuratatea, ca va e mai usor sa cresteti trei pisici si cinci ciini decit sa faceti un copil, va rog eu frumos sa adunati cacatul pe care il lasa aceste scumpe si angelice si nevinovate si minunate si fermecatoare animale de companie, ca altminteri el se usuca si se farimiteaza si il ia vintul si se aseaza in farfuria si in nasul si in plaminii si in ochii mei si ai copiilor mei, si va spun eu ca atit suptsemnatul, ci si suptsemnata distinsa mea consoarta, dar mai ales si mai ales copiii mei sintem de treisutepatruzecisicinci de milioane de ori mai minunati si mai scumpi si mai angelici si mai fermecatori si mai de nepretuit si de protejat decit toate javrele pamintului.

Restul e vrajeala si patetism de babe timpite... :( Citeste tot...

Tepilarie la Copilega

Copilarie la Telega. Adica tepilarie. Copilega.

:)

Foto courtesy of Daddy-O.









Citeste tot...

Poetry in motion

De la Andrei Pandele. Courtesy of Dragos Bora.

Citeste tot...

Intr-o viatza viitoare?

Uite, de-aia e bine sa fii religios si sa crezi intr-o viata viitoare. Pentru ca speram sa facem si noi de-astea in viata viitoare. Ca in viata asta e un pic mai dificil de la un anumit moment incolo, nu-i asa?

Hmmm.... Bloody life. Bloody limitations.

Muntele McKinley, Alaska. Foto de Adrian Munteanu (vezi albumul Alaska - McKinley).

Mda. Life is a bitch and then you die. Life is a bitch and then you grow fat and old and lazy and short of breath.

And you run and you run
To catch up with the sun
But it's sinking
Racin' around
To come up behind you again
The sun is the same
In a relative way
But you're older
Shorter of breath
And one day closer to death. Citeste tot...

pls snd 1 asap

Si, ca sa fiu in ton cu fratele porc misogin ce esti / sint / sintem, mai draga masculule carele citesti aceste rinduri de pierzanie si de dezmatz, vin sa completez cu grabnica grabire: imi cumpar si eu una de-aia. Unde gasesc?

Halba, evident. Daca v-atz gindit la ce nu m-am gindit eu, sa va fie rushine la shorici.

:)

De la Bogdanic. Citeste tot...

Bucuresci, ce drag ne esci

Etimologii ale unor locuri din Bucuresti. Courtesy of Dan. Nu stiu care este sursa. Dar trecutul suna bine... :)

LATER EDIT: Courtesy of Diacritica si Bogdanic, aflam si sursele acestei liste: aici (desi si ei tot pe e-mail le-au primit, ca si mine :p ), cit si pericolele necunoasterii istoriei Bucurestiului, aici.


Balta Alba - Daca am inteles eu bine, aici se afla o groapa de var unde in vremea lui Caragea se topeau cadavrele ciumatilor. Cand ploua, locul devenea o balta. Alba.

Baneasa - Nevasta banului. In cazul de fata, ea era nevasta banului Dimitrie Ghica.

Berceni - Francisc Rákóczi al II-lea pleaca la turci (nici el nici turcii nu se intelegeau cu Habsburgii, iar asta ii facea prieteni). La fel procedeaza si o parte din apropiatii lui Rákóczi. Mai exact o ceata de husari condusi de groful Miklós Bercsényi. Nu stiu daca au stat doar ca sa-si traga sufletul ori s-au oprit de tot, cert este ca, undeva la sud de Bucuresti, husarii Berceni au luat o pauza.

Colentina - Probabil e doar o legenda (asemanatoare cu legenda numelui Bucurestilor). Astfel, Colentina vine de la "colea-n-tină" - cu referire la locul baltit unde Matei Basarab i-ar fi urlat pe turci intr-o batalie. O vreme s-a numit si "Olintina"

Cotroceni - Numele ii vine de la "a cotroci", "cei care "cotrocesc". Un vechi regionalism care inseamna "a cotrobai", "a scotoci", "a scormoni".

Crangasi - Etimologia este evidenta. Candva aici era o prelungire din Codrul Vlasiei - un crang. Aici traiau, normal, crangasii.

Dealul Spirii - Dupa numele doctorului Spiridon Kristofi (de i se mai zicea si "Spirea"), care a ridicat in 1765 pe Dealul Lupestilor o biserica (Spirea Veche)

Dristor - Numele vine de la Silistra care-i mai zice si Dârstor sau Dristor. Intre razboaie prin locul care inainte se chemase "Gura Lupului" trecea drumul ce pleca de la sud de Bucuresti si tinea pana la Silistra: Drumul Dristorului (Diristorul si Kaliacra - provincii romanesti la sud de Dunare).

Drumul Taberei - Tudor Vladimirescu intrand in Bucuresti pe la vest in anul 1821, isi aseaza aici tabara de panduri.

Ferentari - paradoxal, Ferentariul are cea mai rafinata origine a numelui: vine din latina (!!!!) "Ferentarius" - Soldat din infanteria usoara a legiunilor romane. N-am aflat insa care-i legatura.

Floreasca - dupa numele boierilor care au stapanit locurile respective: Florestii

Ghencea - Din turca vine. Pe vremea fanariotilor, Ghenci-aga era seful arnautilor din garda domneasca. Aici s-a ridicat o biserica. Biserica era a Ghencei

Giulesti – O proprietate boiereasca: a Julestilor

Lipscani - din slava - Lipsk, Lipsko („locul cu tei”). Acest "loc cu tei" este Leipzig (Lipsca). Negustorii veniti in Bucuresti cu lucruri aduse de la targul din Leipzig se numeau, evident, Lipscani.

Militari - In secolul 19 aici era zona de instructie militara, probabil si o garnizoana. O vreme a functionat aici "Pirotehnia Armatei"

Pantelimon - isi ia numele dupa Manastirea Sf. Pantelimon. In greaca "pan" inseamna "tot" si "éléïmon" inseamna mila. Panteleimon = cel milostiv, intreg-milostivul.

Rahova - Aici e simplu. Numele e relativ nou si vine de la Calea Rahovei una dintre cele cinci artere botezate in secolul 19 spre aducere aminte a Razboiului de Independenta: Calea Grivitei, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei si Calea Dorobantilor.

Salajan - Un nume si mai nou. Nu vine de la Salaj, ci vine de la Leon Szilaghi cunoscut si sub numele de Leontin Salajan.

Titan - isi ia numele de la fabrica de ciment "Titan" construita la inceputul secolului XX

Vitan - De la D. Papazoglu aflam ce-i ala un vitan: "În ocolul oraşului, spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orăşenilor îşi aveau păşciunea" Citeste tot...

Ce nu intzeleg unii

Cam asta nu intzeleg unii. Ca schema de mai jos, din ce in ce mai des si mai bine aplicata in aproximativ ultimii 150 de ani, a dus la o lume din ce in ce mai buna (buna as in calitate buna a vietii, not as in morally good), mai predictibila, mai de trait.

Sa va esplic cu cuvinte simple, sa intzelegetzi cu totzii.

E vorba despre o lume cu hirtie igienica din ce in ce mai moale pentru cururile noastre / voastre / lor de domni si doamne manierati, cu papica, mincarica, bauturica din ce in ce mai consistenta si mai zilnica si mai bogata in calorii si vitamine proaspete de la McDonalds, cu medicamente din ce in ce mai dese si mai peste tot globul, except Africa of course, they kill people down there and they eat children alive, cu transport la nas, de la balega calului si a magarului cu care se carabaneau strabunicii vostri la comfortu Dusterului si Subarului si Fordului si Opelului la care strimbatzi din nas, ca n-are empetrei, cu curent electric in case si in mintzi, mai recentzilor mai, cu informatzie peste tot, televizor la creer, cu carte in casa, cu cine vrea sa citeasca bine, cine nu, sa se uite la Teo, ba nu, pardon, nici la Teo nu mai potzi frate sa te uitzi ca a intrat in politica.

Ma rog: intzelegetzi voi despre ce e vorba. A continuously better world for a continuously pampered and harder to please and cynical people.

'R'atzi ai dracu cu melcii voshtri de mofturoshi, care strimbatzi din nas la viatza pe care o ducetz, care gasitzi nod in papura la cea mai mica disfunctzionalitate, care visatz la inocentza vremurilor de altadata, cind de fapt vremurile de altadata erau rele, brutale si singeroase, and life was cruel, short and painful. De-atzi trai cinci zile, sau macar cinci minute, in secolul trei sau secolul 19 sau macar in 1950, sa vedetzi si voi cum e sa faceti o infectie la masea si sa crapati in momentu doi, ca n-are cine sa va dea un antibiotic.

Huuuooo! La carte cu voi, nu la visat imposibile vise...



Citeste tot...

Furios, dar enervat

Ca să sintetizez într-un singur cuvânt, nu aveți RELEVANȚĂ. Nu sunteți relevanți. Nu spuneți nimic important, nu veniți cu nici o informație inteligentă sau interesantă. Absolut nimic din ceea ce scrieți nu e important. 100% din ceea ce trimiteți voi către urmăritori poate fi găsit în altă parte, în mod sigur mai bun, dacă nu identic. Ați transformat twitterul românesc într-un hi5 de prost gust și proastă calitate. Există vreo diferență între twitter și mIRC-ul de acum câțiva ani? Da, din păcate pe twitter nu există un roboțel care să vă dea afară când deveniți obositori.

Restul, la fel de intens, fierbinte, retoric, patimas si cu scriitura bine tzinuta in virful tastaturii, la Arhi.

Le zice bine, grasu... :)

PS: E inutil, presupun, sa-mi ecsprim adevaratele mele fiilinguri si simtzaminte despre aceasta platforma de socializare, da? Citatul spune totu... Citeste tot...

Ce face televizorul din om

lol. Maniera in care procesele in Statele Unite sint tinute incepe incetul cu incetul sa fie influentata de serialele de televiziune in care sint prezentate procedurile stiintifice de identificare a criminialilor, gen CSI. In cadrul proceselor cu jurati, acestia se pliaza din ce in ce mai mult pe felul in care au vazut ei la televizor ca ar trebui sa decurga un proces, mai ales in zona de colectare a datelor.

Mda. Televizorul, aceasta imensa masinarie de socializare stereotipa :)

Courtesy of The Economist, our weekly provider of well-thought balanced journalism.

:) Citeste tot...

3 la 1

Cînd obosești, mori.

În consecință, dragilor, ascultă comanda la mine: învățați să obosiți cît mai tîrziu… Citeste tot...

Stance: Duchenne de Boulogne

Cititi mai multe despre Duchenne de Boulogne.
Citeste tot...

Un cuvînt: Hirsut

Hirsut. Morocănos. Găgios. Mohorît. Morose. Ciufut.

Găgios se spune pe la Telega. Mai înseamnă, pe lîngă "supărăcios" și "cu fundul în sus", de asemenea și “care ține price”, “care nu iartă”, “resentimentar”, “răzbunător”.

Mohorît. Frumos cuvînt. Oare are legătură cu “mohor”? Să verificăm. Dicționarul Etimologic al Limbii Române, Alexandru Ciorănescu, pagina 519: mohor (-ri), s.m. – Părîng (Setaria glauca, Setaria viridis). Mag. mohar, cf. sb., cr. muhar, bg. mohor. Der. mohorît, adj. (înv., roșu-închis; sumbru, întunecat; întristat, melancolic).

Mda. Concluzia? De la unguri vine mohoreala.

Să continuăm.

Ciufut. Ia să vedem: există în DELR? Cum să nu! Pagina 206: Ciufut (-tă). adj. 1. Evreu. 2. Cămătar. 3. Zgîrcit, avar, meschin. – Mr. ciafut. Tc. Ciufut "evreu" din arab. "gehud. […] Se folosește numai în Muntenia, dar mai mult decît afirmă DAR.

Aha. Deci de la turci și de la arabi, prietenii istorici ai evreilor. Ai dracu’ evrei, ciufuți mai sînt... :)

Aside comment: nu are legătură cu ciuf. Cel puțin după DELR / Ciorănescu.

Să continuăm.

Găgios. Dacă și ăsta este în DELR, atunci jos pălăria, legionarule care ai fugit în Spania (sau Portugalia?) și care ai lăsat bunătate de monument al limbii române. Ia să vedem... (Aside thought: ar trebui să vină din țigănescul “gagiu”, nu?)

Mda. Nope. Nu are acest regionalism de zonă telegenească. Se pare că doar pe la noi pe dealurile alea e lumea găgioasă, în restul României e doar ciufută sau hirsută sau morocănoasă sau mohorîtă. Sau, mai nou, că tot se poartă neologismele, nefe... :)

Să continuăm (dar repede, că trebuie să mă duc să o iau pe Marta de la balet, să o fac pachet împreună cu Andra, să le trimit la Telega cu nepotu’ Mihai, că mîine și poimîine sîntem ocupați și eu, și Flo).

Deci. Unde rămăsesem?

Hirsut. Să vedeeem... DELR... Pagina 398. Apare doar pasager, nu are cuibul său propriu, ci doar printre multe alte derivate la hîrș, considerat a fi onomatopeic. Hîrsi, vs. refl. (a se obișnui, a se deprinde; a fi zgîrcit), în al cărui al doilea sens pare a se observa același semantism ca în sp. ronoso, fr. ladre (după DAR este cuvînt de origine diferită, în legătură cu tc. hîrs “lăcomie”).

Deci cum ar veni fie onomatopeic, fie din turcă. Nimic despre germanicul hirsute.

Ia să vedem “hirsute” în engleză.

http://dictionary.reference.com/browse/hirsute

Hirsut în acest sens înseamnă despletit, nearanjat, cu părul lung și încîlcit, dezordonat, care nu are grijă de el, așa mai hippie și mai homeless, sau ca atunci cînd te scoli din somn și ai o față de spate, ciufulit și încercănat și vai de mama ei de viață.

Din latinescul hirsūtus rough, shaggy, bristly, related to hirtus "shaggy," and possibly to horrere "to bristle with fear."

Deci aici n-avem noroc de convergență etimologică.

Gata, ultimul, că trebuie să plec. Morocănos (clar înrudit cu morose).

Să căutăm mai întîi în DELR.

Nope. Pagina 522: cf. lui Ciorănescu, n-ar avea strămoș, ci ar fi pur și simplu o creație expresivă, adică nu vine de nicăieri, a fost inventat pur și simplu pentru sonoritatea sa elocventă. Morînci [...] Creație expresivă, cf. morocăni, morfoli. Hmmm. Măi, să fie...

Ia să vedem dinspre partea englezească.

http://dictionary.reference.com/browse/morose

Evident din latină. mōrōsus fretful, peevish, willful, equiv. to mōr- (s. of mōs) will, inclination + -ōsus. Adică, cum ar veni, din morav, da? Uite, un pic mai la vale

from L. morosus "morose, peevish, fastidious," from mos (gen. moris) "habit, custom" (see moral). In English, manners by itself means "(good) manners," but here the implication in Latin is "(bad) manners."

[Latin mōrōsus, peevish, from mōs, mōr-, self-will, caprice, manner; see mē-1 in Indo-European roots.]
mo•rose'ly adv., mo•rose'ness n.

Ia să căutăm la morav în DELR. Cu o pagină înainte, la 521. Nope. Nimic. Nu spune nimic de morocănos.

Deci gata. Deci am plecat. Deci nu mai fiți morocănoși și găgioși și ciufuți, și mai pieptănați-vă și voi, că prea arătați ca Muma Pădurii. Măi hirsuților măi...

:)


Citeste tot...

Viața ca o franzelă: Turambar

Ca in bancu' cu vulpea: am apucat sa promit.

Therefore, dragi meseni, cireasha de pe motzu tortului, bomboana din virfu colivei: Turambar pe vremea cind inca nu auzise de Tolkien. Sau de Internet. Sau de SPSS. Sau de sociologie. Sau de Piatra Craiului. Sau de politica. Sau de Brel. Sau de indo-europeni. Sau de Excel. Sau de...

Deci trecute felii de franzela de Turambar.
Enjoy pina joi cind vine Felia de Apoi...

:) :p

PS: Cine ride, e banat si blestemat si scuipat si raportat si injurat si deportat. N-avetz voie sa va ridetzi de fatzaul lui Turambar. Vine Chuck Norris, va rupe mina si va bate cu ea la fund.


1973


1976


1977


1981


1986


1991



Citeste tot...

Viața ca o franzelă

Închipuiți-vă o franzelă.

O franzelă de-aia din cea mai franzeloasă, cu coaja care se sfărîmă în solzi uscați, crocanți și aurii. Luați un cuțit de-ăla meseriaș, specializat în tăiatul franzelei, lung în lamă, ditamai iataganul de manelist cu dinți hîzi de fierăstrău și pe care scrie Solinger pe de-a latul. Tăiați franzela în felii subțiri-subțiri, făcînd fărîmițe pe toată masa și chiar pe podea. Hrșșșt. Hrșșșșt. Hrșșșșt.

Buuuun. Tocmai ați prăpădit bunătate de franzelă, că nu apucați voi s-o mîncați pe toată la o singură masă și o să se usuce.

Dar înainte să vă apuce gheara vinovăției de inimioară, uitați-vă un pic la ea. Are la capete niște coltuce mici, ca rotula de căprioară împușcată, ca pălăria de ciupercă de pădure. Are pe mijloc niște felioaie mari și pufoase, de neam-prost, cu multe găuri prin care vă va curge mierea. La un capăt subțire, la mijloc groasă. Și multe multe felii care încet încet se desprind unele de altele, expandînd elipsoidul de cocă coaptă într-o înflorire plină de firimituri.



Buuun. Acum lăsați franzela pe masă să se usuce, să se supere mămițica voastră pe voi că ați prăpădit bunătate de franzelă, așezați-vă pe scaun, lăsați-vă privirea să fugă în gol, eventual aprindeți-vă și o țigară bună și cancerigenă, în caz că mămițica voastră vă lasă să fumați în bucătărie sau, și mai general, în caz că vă lasă să fumați, punct, și faceți următorul exercițiu mental.

Închipuiți-vă viața – a voastră, a mămițicii voastre, a lu’ Nea Stere, a lu’ Iliescu sau a lu’ Mihai Popescu sau a lu’ Maria Ionescu sau a lu’ Isaac Newton, cine vreți voi, în funcție de lărgimea aripilor imaginației pe care o aveți în dotare – ca pe o imensă franzelă 4D. Adică o înșiruire de felii de trup 3D puse unul lîngă altul, lipite cu superglue mental la fiecare mică infinitezimală mișcare a acului ceasului atomic, ăla cu cesiu sau cu rubidiu.

În locul cuțitului de pîine cu zimți hîzi de fierăstrău, avem lama incomparabil mai ascuțită și mai necruțătoare și mai fină, pînă la infinitul mic al hăului dintre un punct și altul, a timpului. Felierea unei funcții continue în valori discrete. Felierea unei vieți de om în stanțe temporale, în fotograme, în instantanee, unul lîngă altul, unul lîngă altul, de la concepere și naștere pînă la moarte și putrezire ori ardere, depinde de religie și de preferințele personale, ale neamurilor sau ale accidentelor aviatice. Poză lîngă poză lîngă poză lîngă poză lîngă poză, pentru fiecare minuscul moment al vieții voastre, iar lipirea lor dă franzela 4D.



Acum decupați această franzelă din context, din mediul înconjurător, din matricea spațio-temporală în care e înfiptă precum burghiul în dopul de plută, precum nematodul în nisipul fundului de mare, precum săgeata în inima căprioarei. Uitați-vă la acest construct mental, admirați-l în toată complexitatea lui întorlocată, răsuciți-l în creeru vostru pînă vă ia cu amețeală, pipăiți-l cu papilele gustative ale scoarței cerebrale, gustați-l cu virful memoriei, mestecați-i mirosul de viață și de moarte și de întîmplări și fapte și istorie și intimitate și geografie și ereditate și inevitabilitate.

Gîndiți-vă că sînteți o imensă franzelă 4D mișcătoare, de la prima împreunare de celule acolo în burtica mămicuței voastre care tocmai v-a certat că ați făcut firimituri pe jos pînă la ultima mestecătură de viermișor pofticios care tocmai v-a devorat ultimele rămășițe.

Două celule, zbang! o celulă două celule patru celule opt celule șaișpe celule morulă blastulă gastrulă embrion ochișori coloană vertebrală sămînță de mațe de degețel de puță sau de fofoloancă de păr de creier de limbă de ficat prima zvîcnire de fluture în burtică franzela se umflă se plimbă e plimbată de mămițica voastră prin acest continuum spațiu-timp, prin această încrucișare 4D, de trei axe spațiale plus una temporală. Pe urmă franzela face zvîc! se cere afară iese afară urlă țipă se înroșește la față face gaga mama caca mumu face primii pași se umflă se umflă se umflă și în tot timpul ăsta șerpuiește prin spațiu-timp, fără a se rupe însă, într-o continuitate demnă de atentă aplecare filosofică sau religioasă, depinde de care parte a credinței v-ați poziționat.

Nu are rost să spun toată povestea franzelei. Ne-ar lua prea mult timp. La rigoare, in extremis, ne-ar lua tot atît de mult timp cît și lungimea în timp a franzelei în sine, adică o viață de om. Ca în poveștile lui Borges cu hărțile atît de minuțios detailate încît acoperă întreg teritoriul pe care vor să-l reprezinte.

Ne oprim la această mirare filosofică, mai rostogolim încă o dată în minte conceptul, ne mai uităm la acest maaare imens îmbîrligat întorlocat cîrnat de ființă, de alipiere de trup lîngă trup lîngă trup pas lîngă pas lîngă pas mișcare lîngă mișcare lîngă mișcare felie lîngă felie lîngă felie, ne declarăm depășiți în încercarea de a cuprinde cu mintea noastră obișnuită la reprezentări 2D, hai maxim 3D, un fenomen 4D, de aglutinare a unor obiecte 3D, la acest teseract de carne și de sînge și de viață și de soartă și de aleatoritate bine ținută în frîu, ne înclinăm în fața matematicienilor care pot să își închipuie în mintea creierului lor obiecte cu mai mult de trei dimensiuni.

Mai facem doar comentariul că, o dată cu dezvoltarea tehnologică, de la prima cameră foto din secolul 19 pînă la toate jucăriile digitale din ziua noastră, aceste franzele 4D de curgere a vieții sînt din ce în ce mai bine documentate, avînd la îndemînă din ce în ce mai multe felii de franzelă pe care să le studiem, apreciem, plîngem pe ele cu mare nostalgie și tristețe : toate pozele și filmele din albumele de familie și din hardurile calculatoarelor noastre.

Și pe urmă gata. Puteți să dați drumul la franzelă din minte, că simt că deja ați obosit și uite, parcă-parcă vă și ieșe un firișor de fum pe urechi.



După toate astea, însă, mai trebuie neapărat să mai facem încă ceva. Un ceva foarte important, pe care nu știu cîți sîntem în stare să-l facem – în această îndoială cuprinzîndu-mă și pe mine. Să fim în stare să ne doară la bască de asta.

Să fim în stare ca, o dată ce ne-am conștientizat această stare de franzelă 4D sortită creșterii și scăderii, nașterii și morții, o dată ce ne acceptăm starea de corp matematico-filosofico-mental bine definit, finit, încadrat, mărginit spațio-temporal (bounded, cum spun matematicienii), să ridicăm din umeri, să-i frigem o dumnezeire de înjurătură filosofică, să ne uităm în noi, în sine, în hoit, în carne, să ne acceptăm așa cum sîntem și, conform cu fișa postului de muritor de rînd cu ideologie zen în dotare, să nu ne pese. Să treacă pe lîngă noi, prin noi, peste noi, să se spele și să se ducă. Știți cum zicea Bene Gesserit: “I will permit it to pass over me and through me. And when it has gone past I will turn the inner eye to see its path. Where the fear has gone there will be nothing. Only I will remain.”

Să nu ne fie frică. Să nu ne pese. Să mergem mai departe. Și nu doar să ne prefacem că nu ne este frică și că nu ne pasă, că știm noi că e de bon ton să fim bravi și viteji și nesimțiți în fața terminării franzelei. E o chestie destul de complicată, diferența de la a ști calea pînă la a urma calea. E vorba de ce simțiți în mațe, în fibră, în ființă, acolo jos jos dincolo de creierul treaz, acolo în creierul reptiliano-șerpilian, în hipotalamus și în soma.

Să continuăm să croșetăm la franzela noastră 4D pe care o înșirăm zi de zi, ceas de ceas, secundă de secundă, pînă hăăăt jos, la cea mai mică diviziune infinitezimală a timpului, diviziune minimă care, după cum bine știm, nu există decît ca exerciț de analiză matematică de integrală de diviziune de limită spre infinitul mic. Să trăim aici și acum, ca și cum mîine am muri, ca și cum ieri ne-am născut.

Și după ce am conștientizat franzela și ne-am asumat starea de franzelă 4D sortită pieirii, vă rog eu mai faceți un lucru. Cînd mergeți pe stradă, uitați-vă la oameni ca la niște franzele.

Imense franzele 4D care își tîrăsc după ele, nevăzut, neauzit, doar de voi întrezărit, propriul trecut, propria coadă de franzelă deja înșurubată în continuumul spațio-temporal, de la prima împreunare de celule pînă la momentul în care privirea voastră tocmai a întîlnit felia lor de franzelă. Imense franzele 4D care își croșetează harnice în fiecare clipă încă o felie, și încă o felie, și încă o felie, ca un zidar harnic, ca un castor neobosit, felie după felie de timp, de poză, de fotografie, de trup, de carne și sînge, de viață și de zbatere și de fericire și tristețe și de soartă, destin, întîmplare, ziceți-i cum vreți.

Sau, ca să vă priască filosofeala și mai bine, așezați-vă într-o zi în parc pe bancă și uitați-vă la cîrdul de franzele care trec prin fața voastră. Încercați să vă închipuiți capetele franzelelor. Încercați să întrezăriți complexitatea lor dimensională. O lume de franzele. O încurcătură de împletituri de întorlocări de vieți, istorii, viitoruri și potențialități care trec prin fața ochilor voștri.



Și o dată ajunși în acest stadiu al iluminării inutile, puneți o mînă pe spătarul băncii din parc, uitați-vă în zare, trageți adînc din țigară, că sper că între timp mămițica voastră v-a dat totuși voie să fumați, ce naiba, doar sînteți oameni mari, citiți și bloguri, aveți atunci voie să și fumați, deci trageți adîng din țigara cea sănătoasă și plină de vitamine, dați drumul la fum încet pe nări, cum ați văzut voi că face Humphrey Bogart sau George Clooney prin filme, și rostiți încet printre dinți, așa, ca un Moromete plin de înțelepciune ce sînteți după ce ați citit blogul plin de înțelepciune al lui Turambar: “Ce franzelărie e lumea asta, dom’le!”

Citeste tot...

Barza

Cu prilejul postarii de ieri, cea cu trefla de Grozavesti, m-am intilnit din nou, chiar si doar virtual, cu un fost coleg de la Mate (eh, ce vremuri :), cu Laurentiu Barza. Brashovean, matematician, schior, fotograf, muntzoman, bridgist si un om de toata isprava.

Va recomand site-ul lui, care la fel de bine poate intra si la categoria "Munte", si la categoria "Foto". Dar stiu eu un loc unde intra si mai bine: la categoria "Prieteni"...

:) :friends: :welcome:













Citeste tot...

Trefla de Grozăvești

Eram așa: Costică de la Cîmpulung, mare și luminos și cînd rîdea scutura din mînuțele alea ale lui de răsturna totul de pe masă. Și Vitan de la Tîrgoviște, colegul meu de cameră, care avea așa o pricepere de mîna stîngă la poker, cînd i se terminau banii se ducea în Regie să colecteze de la fraieri. Și Mircică de la Focșani, care m-a învățat să sar pe geam la etajul trei între camere, dacă ți-ai uitat cheia în cameră. Și Adiță rockerul de la Pitești, cînta la chitară și avea plete și vroia să-și facă formație. Și Dubă, parcă tot din Focșani era, întunecat la față și smead și bun de gură. Și Meduză de la Corabia sau de la Oltenița sau de la Călărași, nu mai știu, undeva pe Dunăre, parcă de la Oltenița totuși, de-acolo de la Iliescu, era băiatu’ primarului și înalt și cu părul lung, de un blond dubios, spre cînepiu, și avea mustața lăsată pe oală, lungă și neîngrijită și pătată de tutun, se trăgea gînditor de capetele ei cînd juca bridge sau Civilisation. Și Dan, Dan de la Agnita, care n-avea unde să doarmă, că fusese dat afară din cămin, și dormea la noi în cameră pe jos, mamă ce înghesuială. Și PeVeDe-ul (parcă așa îi zicea, nu-i mai știu numele mic) de la Tîrgu Jiu, băiat bun și blajin și vesel. Și Animalu’, ăsta chiar că nu mai îmi aduc aminte de unde era, ditamai namila de găligan bătăuș și gelos și sufletist, care nu prea le avea el cu bridge-ul, dar era tovarăș de viață. Și mai erau cei din afara căminului, pe care eu îi adusesem în gașcă: Tudor, din București, și Jul, colegul meu de liceu. Și mai erau, evident, și cei care nu jucau, dintre care unii din ei stăteau acolo cu noi și chibițau. Horică, de exemplu, colegul lui Costică. Și, ultimul dar nu cel din urmă, eu, din Telega, care pe vremea aceea nu eram nici Turcu, nici Turambar, nu mai eram nici Pale, cum mă strigau băieții în liceu.

Și aproape toți stăteam pe etajul trei, în D, evident, că D-ul era de matematică, ce naiba, și toți eram de la matematică, că D-ul era de matematică, ce naiba, în afară de Jul, nasolul care era de la ASE, yuk, cîîîîh, și venea din Belvedere, nu era departe, venea pe jos. Și toți jucam bridge, că cei de la matematică joacă bridge, ce naiba. Logic, nu? Cu excepția lui Jul, care era de la ASE, yuuuk, cîîîhhh, nasol, noroc că învățase bridge și atunci păcatul îi fusese pe jumătate iertat.

Și cînd se făcea vremea, fie lunea, să mergem în club la Arhitectură, fie în orice altă zi, că nu era program, ce naiba, în orice zi se poate juca bridge, atunci se dădea strigarea, audio-video, se deschidea ușa și ne duceam pînă la Costică în cameră sau la Dubă sau la Adiță, Jul oricum venea, la fel și Tudor, mă rog, pe vremea aia nu erau telefoane mobile, și puneam masa în mijlocul camerei și o acopeream cu o pătură, și dacă eram mulți făceam chiar și un simultan, la două camere, dacă îmi aduc aminte o dată am făcut și la trei camere o dată, aproape turneu :). Dar în general jucam opt done și pe urmă schimbam și cine stătea pe margine chibița. Și regula la chibiț este simplă, o știți, sper: să nu-ți pută picioarele și să taci din gură. Și cei mai mulți o respectau, în afară de PeVeDe, căruia uneori îi puțeau picioarele, iar alteori nu se putea abține și cînta în cărți. Îți punea așa un cîrnăcior duios de deget pe carte, semn de reproș: De ce n-o joci pe asta? Eu pe asta aș juca-o. Atacă treflă, ce naiba. Treflă, moartea sans-atuului…

Și Meduză juca de regulă cu Costică sau cu Dubă, Adiță cu Costică, Mircică cu Dubă, eu cu Vitanu, Jul cu Tudor și PeVeDe-ul cu cine apuca :). Și evident că jucam majora în cinci, că nici naiba nu mai juca natural, deși unii spun că naturalul este cel mai elegant și mai adecvat sistem. Iar de la un timp unii dintre noi începuseră să învețe trefla albastră, dar era prea complicată și atunci băieții au mai simplificat-o, au păstrat structura răsturnată: licitație la nivel de 1 tare, la nivel de 2 semibaraj, dar au mai renunțat la interminabilele combinații de după și au înjghebat un sistem iaca acolo, numa’ bun pentru studenți. Și pentru că trebuia să poarte un nume, vorba poetului nepereche, nu ăla, ăllantu, i-au spus “trefla de Grozăvești”. Și unii dintre noi, mai pricepuți la bridge și mai mobilați la cap, băteau tot ce prinde în Arhitectură cu trefla asta de Grozăvești. Dar nu eu, că eu nu eram atît de mobilat la cap.

Ce vremuri! Ce nopți! Uneori, cînd ne întorceam din Arhitectură, de la concurs, lunea seara tîrziu, spre miezul nopții, cu ultimul metrou, pentru că tot eram toată echipa în floare, în haită, rămîneam și jucam toată noaptea. La noi în cameră, sau la Costică, că îl trimiteam pe Horia în altă parte, sau la Adiță. Luam bere de la băieții care chiar pe vremea aia deschiseseră Shorley-ul. Te duceai la ei la ușă la orice oră, băteai și găseai ce vrei : țigări, pîine, să nu te mai duci pînă în colț la fabrică – au demolat-o între timp, dar mai ales și mai ales bere, cărată cu rucsacul și cu naveta de la Grivița – au dărîmat-o și pe aia între timp. Și luam bere și țigări, făceam și cafea, puneam muzica să cînte la cîte un casetofon hîrbuit, sau dacă eram la mine în cameră, la pick-up, aveam pe vremea aia o colecție faină de discuri, nu era cu mp3 și cu playlist, puneai discu’ și-l lăsai să curgă. Și fumam ca șerpii și beam moderat și gîndeam năprasnic și jucam concentrat. Și făceam mișto de PeVeDe și trînteam cu cărțile și ne bucuram și pe urmă întorceam cărțile cu fața în sus și refăceam dona și discutam ce și cum și de ce n-ai acoperit, foaie verde de ibric, mîna doua pune mic, foaie verde de cicoare, mîna treia pune mare. Și eram tineri și jucam bridge.

Și așa treceau vremurile. Vanghelie făcea bani cu buticurile, Băsescu aducea minerii cu trenurile, Iliescu ținea țara la îndemîna ursului rus care libertate ne-a adus, Adiță era ministru de externe, Hrebe își începea ascensiunea, Mitrea făcea greve, Patriciu făcea aripi tinere împreună cu Tăriceanu, Isărescu conducea banca, Hagi se pregătea să dea golul ăla minune din meciul cu Columbia, iar noi jucam bridge. Trefla de Grozăvești, care vroia să-și spargă capul cu ea ; restul – majora în cinci. Și Meduză se trăgea gînditor de mustată – să fac impasul sau nu ?, Costică flutura entuziast din mîini – a ieșit impasul ! am găsit vaca ! fac plus una !, Dubă dădea cu cărțile enervat de masă, că Mircică licitase prost, Vitanu al meu juca bridge exact cum juca și poker, cu tupeu și la inspirație, Tudor și cu Jul întrupau celebra echipă legendară Barkallainnen și Vîsliansson, adică se dădeau în bărci cu grație, iar eu nu țineam minte dacă a ieșit valetul de treflă sau nu.

Tîrziu, mult mai tîrziu, la vremea berilor nostalgice, se rîdea de maniera în care licitau băieții în concurs la Arhitectură, la începuturile de grație ale fenomenului, cînd încă nu învățaseră nici măcar majora în cinci. Să zicem că ai pica în patru. Atunci te tragi gînditor de mustață, meditezi adînc și spui “o pică” și pui mîna a lehamite pe marginea mesei, cu degetul mare lăsat pe dinafară: patru degete. Adică o am în patru. Din contră, dacă ai cinci, atunci tot “o pică’ zici, dar cînd pui mîna pe masă, o pui pe toată, inclusiv degetul cel mare. Cinci degete, cinci pici. Logic, nu?

:rofl:

Mda. Eram așa: Costică, și Meduză, și Vitanu, și Dubălaru, și Mircică, și Animalu’, și PeVeDe-ul și Adiță și Dan de la Agnita care n-avea unde să doarmă și dormea în cameră la noi și Tudor și Jul și...

PS: Acest post nostalgic, dar vesel, dar trist, dar istoric este dedicat lui Costică, recent reapărut pe firmamentu globului minții mele. Bine ai revenit, prietene, Costică, Sera! :)
Citeste tot...

Păcatul național

Ovidiu ne propune leapșa păcatului național. Ce e mai nașpa și mai nasol la acest brav popor român, care a dat lumii capodoperele de artă Miorița, Legenda Meșterului Manole, Mambo Syria și Casa Poporului? A, și Brîncuși. Era să uit. Mai ales Brîncuși. Mai ales după ce s-a făcut francez… :) :p

Ovidiu spune că ar fi invidia. Nu îl contrazic – are în mare măsură dreptate. Vreau doar să-l completez. Să scot în evidență alte două păcate care, după mine, sînt chiar și mai mari decît cel al invidiei.

De ce spun asta? Pentru că invidia, în doze bine ținute în frîu, homeopate și farmaceutice și servite cu lingurița de șerbet, poate fi pozitivă. Am ciudă pe Mr Smith că face, sau este, sau are, sau știe (marile verbe ale existenței, nu?), și atunci invidia bine temperată poate să-mi cheme la suprafață (to muster, cum frumos zice limba engleză) dozele de energie, de voință necesare pentru a fi și eu pe măsura lui.

În acest caz, vorbim de diferența esențială dintre bine și rău, dintre zăticneală și construcție, dintre abordarea pozitivă și cea negativă, cîrcotașă, cinică, lehamitoasă.

Nouă, după cum bine știm, mai ales ăștia intoxicați cu aerul Internetului social românesc, totul ne pute și nimic nu e bun. Să ne așezăm, așadar, dragi tovarăși întru jale, în cur acișilea pe iarbă sau pe marginea trotuarului, eventual și cu o bere lîngă noi, și să așteptăm duios, încet și trist, să vină moartea să ne ia, decreptitudinea, ratarea, bătrînețea, deranjul, dărăpănarea și uitarea. Așezați-vă aici, dragi tovarăși întru blambeceală cîrtitoare, luați o gură din berea asta ticăloasă și capitalistă și făcută în Danemarca și să privim ce nașpa e capra vecinului, și cum trenurile și păsările și norii și toți și toate se duc în Occident. Ale dracu’ trenuri și paseri și nori. Al dracu’ Occident (știți voi: catedralele, turcii, Ștefan cel Mare, noi cu pieptu’ gol ne-am sacrificat și i-am salvat de la căsăpire). A dracu’ viață, că așa mi-e o scîrbă de toți și de toate că nici să mă sinucid nu reușesc, că necesită efort și organizare.

Vedeți: negativitatea. Nu invidia, ci negativitatea. Asta e principala bubă, după părerea mea. Orice meteahnă, orice viciu, orice zăticnire poate fi, la rigoare, transformat, sublimat în ceva bun. E cunoscută butada că chirurgul nu este, în fond, decît un criminal socializat, care și-a găsit și el un rost în viață, iar polițistul un bătăuș adus la sentimente mai bune. Două exemple de sublimări ale unor porniri rele.

Deci, dragi tovarăși întru jale, primul păcat pe care trebuie să-l mărturisim sub sutana popii (hei! ce căutați acolo? Nu vă e un pic de rușine la obraz?), pe bloguri și forumuri și site-uri de ziar (hei! de ce pierdeți timpul pe bloguri? marș la muncă cu voi, mama voastră de pletoși și de inadecvați și de elemente subversive și antisociale!), la terapeut (hei! cum aveți curajul să vă duceți acolo? Cum îndrăzniți să vă așezați pe canapea? o să ardeți în focurile Gheenei, famenilor) sau, ultima soluție, scumpei mame care ne-a dat viață (hei! nu-i spuneți totul! mai încolo o să vă pară rău), să-l conștientizăm, încolțim, înghesuim, țintuim, să-l eradicăm și să-l dăm cu DDT, cu soluție de gîndaci și cu benzină este negativismul.

Nu mai fiți negativiști, dra... Hait, că și eu folosesc tot propoziții negative. Deci să reformulăm. Deci cu alte cuvinte. Deci din nou și de la capăt: FIȚI POZITIVI, MĂI DRAGE LOAZE! Cum spune mărețul popor chinez care e pe cîmp la cules: orice criză e o oportunitate.

A doua zăticnire valorică, emoționalo-energetică de care ne facem vinovați în fața Dumnezeului popoarelor care nu există (Dumnezeu, nu popoarele) este lipsa de perseverență. Inconsecvența. Și – strîns legat de asta – lipsa de proiect, de strategie, de gîndire adîncă, de conștientizare și faptă întru la longue duree.

Perseverența, fraților. Tot o chestie ce ține de sublimare, de maniera în care sîntem în stare să muster, să domesticim, să împrietenim energiile din puțul adînc al animalului somatico-inconștient, să le aducem la suprafață, să le înhămăm (to harness, da?) și să le punem la treabă întru paradigmă pozitivă și construcție și migăleală de chinez bătrîn și de constructor de catedrale și de autostrăzi și de mici garduri vii între țarini și ogoare, plantate acum doo trei cinci sute de ani și care și acum înfloresc frumoasă floare de gherghin viața e un chin amar și suspin gata nu vă mai rețin floare verde de pelin mă duc la icoane să mă închin să damblagească și Obama și Putin.

Deci ați înțeles, da? Atitudine optimistă. Perseverență. Gîndire strategică. La longue duree. Respirația istoriei în ceafă.

Și pe urmă, încet-încet, creepin’ upon us, o să vină și mîndria, acea aspră, ștremelegoasă și țîfnoasă meteahnă atitudinală de care sînt preaplini nemernicii de britanici, mama lor de civilizatori, de cuceritori, de gînditori, de muncitori și de aprigi băutori (does it correlate, or what?)

Gata, vă las. Am treabă. Trebuie să gîndesc pozitiv, să fiu perseverent și să îmi construiesc o strategie de cucerire a Marii Britanii. Unde am pus sticla aia de Laphroaig, aia făcută de frații noștri scoțieni care îi urăsc cu mare ură și ciudă și invidie pe nasoii ăștia de nemernici de briți? Că am un pic de treabă cu ea, întru mare perseverență lichido-telectualo-creativă...

:rofl:



Citeste tot...

There, I've fixed it

Citeste tot...

Visual Loop

Visual Loop. Fascinant. Mai ales unuia caruia ii plac graficele si care simte in hara ca vremea cuvintelor incet-incet trece.

Atentie! Puteti petrece mult timp holbindu-va la statistici vizuale expresive.

Cum ar fi, de exemplu asta: ce font sa folosim?



V-am zis eu ca e fascinant... Citeste tot...

Fugit irreparabile tempus

Citeste tot...