Patima

Patima. Adica Passion.

Zice ca pe vremuri, demult de tot, acum vreo treizeci de ani, unul din cineastii aia iconoclasti si ciudati si freakish a vrut sa faca un film rau si iconoclast si adevarat si fierbinte si nonconformist si potential mult mai plauzibil istoric despre unul din marii inadecvati ai istoriei, despre Iisus. Cineastul cu pricina nu era inadecvat deloc. Era italian si rau si destept si genial si talentat si cu un ochi filmic cum Italia nu mai daduse de la Fellini incoace.

Vorbim de Last Tempation of Christ, evident, unul din marile filme pacatoase si blasfemiatoare si in contra crestinismului de dogma si de manual si in contra bisericii cea inchistata in mazga conformismului si a ritualului bizantin de rit vaticanesc. Mare film, mare opera de arta. Poate o sa avem timp sa ne aplecam alta data asupra sa mai pe indelete, sa ii dam pretext de prilej lui Doamne-Doamne (observati cu cata reverentza scriu cu litera mare numele Sau) sa ne fulgere un pic pentru cat de pacatosi si de blasfemiatori suntem cand luam numele Sau in deshert. In balon. Peste picior.

De asemenea, este evident ca vorbim despre Scorsese, marele trairist bine controlat al epocii de amurg a studiourilor hollywoodiene, pe vremea cand anii de fier ai gloriei lor de pina in televiziune apusese si cand blockbusterurile Jaws si Star Wars inca nu le redefinisera noua putere si glorie si orgoliu si superbie.

Dar nici despre Scorsese nu e vorba in acest post, desi poate ar fi cazul sa vorbim si despre el mai pe indelete. Poate dupa ce catadisesc si eu sa vad, in cele din urma, cap-coada Raging Bull (stiu, stiu: in nemernicia mea, ca un caine turbat, nici acum nu l-am vazut d'al cappo al fine. prefer sa citesc romane ieftine cu Jack Reacher cum se bate el cu nasoii secretzi din America).

Buuun. Dar este la fel de evident ca nu ma apucam eu aici si acum sa vorbesc degeaba despre Scorsese sau despre filmul sau The Last Temptation of Christ. Pentru ca de fapt despre ei este vorba in propozitie, doar ca with a different edge. E vorba de unghiul auditivo-muzical. E vorba despre coloana sonora a acestui film, scrisa de Peter Gabriel. Alt mare om, mare caracter, desi nu ma omor atat de mult dupa el cum o fac altii.

Insa ce a putut face Peter Gabriel cu aceasta coloana sonora transpusa in albumul Passion merita toate laudele si acoladele de cuviinta. Cine nu stie albumul, sa dea fuga sa-l caute si sa-l asculte si sa se minuneze cu mare minunare. Cine il stie, sa dea mare graba spre lauda si spre recunoasterea meritelor lui Gabriel in redefinirea atat a muzicii de film (OST, cum se spune: Original Sound Track), cit si a eforturilor pe care le-a facut de a prezenta publicului larg si de a il ajuta sa descopere muzica lumii (World Music).



Pentru ca acest album OST este de fapt influentat puternic, fundamental de catre muzica Orientului Mijlociu si a Maghrebului, a zonei muzicii musulmane, atat in ipostaza sa sacra / devotzionala, de dervishi si de qawwali si de imami si congregatii spiritualo-religioase egiptene si marocane si libiene si siriene, cat si in cea mondena, laica, populara, cu mult habibi si floricele baroc-kitschoase. Habibi habibi iaa habibi pan' la epuizare, cum ar zice maneaua.

Albumul Passion se sprijina muzical pe aceste influente, sublimate de priceperea componistica de tip progressive rock si new wave a lui Peter Gabriel. In spatele albumului sta o compilatie de piese muzicale, un album paralel, care arata radacinile din care si-a tras seva Gabriel cand a compus muzica de film.



Albumul se numeste Passion: Sources si este o bijuterie de compilatie de muzica de la mama ei, de la tatal ei, de la arabul si turcul si pakistanezul si egipteanul si marocanul ei, de la tzatza caprei Orientului Mijlociu. Neinfrumusetzata, nebibilizata, geme brute si puternice si mustoase. Muzica adevarata, facuta de oameni adevarati si pre-moderni si simpli si aspri. Muzica dintr-o alta lume, pe care post-modernul de Peter Gabriel a luat-o si a sublimat-o si a facut altceva din ea, mult mai inalt si mult mai curand, cum ar zice poetul. Muzica aleasa sa dea seama despre o religie sora religiei musulmane, si despre niste vremuri indepartate, cand popoarele semite, fie ele israelite sau arabe, traiau pe aceleasi locuri pline de iarba aspra si uscata, de capre, de soare, de saracie, de lupta si de traire intru zei aspri, rai, luptatori si al naibii de gelosi pe unicitatea lor.

Va propun sa ascultati ambele variante. Si cea modern sublimata, superb suport sonor pentru iconoclastia lui Scorsese: Passion (FLAC aici, mp3 aici). Dar si cea traditional-mustoasa, din care prima isi trage radacinile: Passion Sources (mai greu de gasit daca nu aveti cont pe vreunul din site-urile specializate. Puteti incerca asha; vedeti care din ele merge).

Si va propun sa-l ascultati pe Nusrat Fateh Ali Khan, daca nu stiati despre el, sa tremurati in fatza vocii sale, a imensitatii puterii vocii sale de om posedat de patima intru Domnul, si sa rezonati la infloriturile imposibil de complicate si de elegante ale sitarului lui Shankar si la impetuozitatea sacadata a percutziei lui Hossam Ramzy. Influente cultural-muzicale diferite impletite intru acelasi scop: al preamaririi zeului unic si puternic si gelos si razbunator si mare. Insh'Allah! Slava Tzie, Doamne!

Doua mari albume ale muzicii recente, de neignorat, de ascultat, de apreciat si de iubit.

Peter Gabriel - The Feeling Begins


Hossam Ramzi - Fallahi
(cu un mix bestial de secvente de film, Rushes of the Afternoon,
practic o mini-istorie a cinematografiei si o opera de arta in sine)


Last Temptation of Christ - Trailer