Jurnal de front. 1. Începutul.

A fost epic. A fost epopeic. A fost cu totul și cu totul mult mai mult decît mă așteptam.

Da, mă așteptam să fie cu singe. Nu, nu mă așteptam să fie Platoon. Da, știam că este strîns. Nu, nu mă așteptam atît de strîns și mai ales atît de neprevăzut. Da, știam că o să fie cu suspans. Dar nici chiar așa... :)

Știți cum a fost? A fost cu sînge. Cu mult sînge. Cu eroi. Cu mulți eroi. Cu dujmani. Cu mulți dujmani. A fost cu curse de cai. A fost cu marșuri prin zăpadă. A fost cu nopți în care jungla arde în napalm. A fost cu zîmbete subțiri și cu cuțite pe la spate. A fost cu mari revolte populare. A fost Doctor Jivago și Ben Hur și Platoon și Apocalypse Now și Lawrence of Arabia și Where Eagles Dare și Texas Chainsaw Massacre și Cannibal Holocaust și mai ales și mai ales, cel puțin din puntul de vedere al experienței mele personale, Twelve Angry Men. A fost mai mult ca-n filme. A fost realitate. Unadultered sheer intense reality, 105% reality. Realitatea care bate viața. Realitatea după care, uneori, se fac filme.

A fost presă și pancarte și lideri și activiști de partid și lume foindu-se de colo-colo și încăperi de negocieri de taină, acoperite cu perdele, și studiouri TV și jurnaliști și calculatoare pornite la care fătuci în blugi tastau furios, și macaraua TV aia mare care făcea sweeping motions pe deasupra participanților, pentru cadrele alea frumoase pan scan pe care le vedeți la tembelizor, și analiști politici și bodyguarzi și debandada de după, cu sticle goale și chipsuri împrăștiate și multe, multe materiale de campanie mototolite pe jos. Au fost fețe obosite și fețe pline de ele și bisericuțe de vorbă pe organizații și negocieri și verificări de negocieri și reacții la încălcările negocierilor. A fost coadă la vot și coadă la bufet și fum să-l tai cu cuțitul și coadă la parcat și coadă la vrăjitoare și coadă la sala cu perdeluțe și coadă la studiourile TV și coadă la microfon, să vorbească fiecare.

A fost intens.

Totul a început pentru mine pe la prînz. Ar fi trebuit să înceapă mai devreme, dar persoana care m-a invitat să merg la congres a întîrziat și uite așa primul episod al acestei epopei l-am ascultat la radio. Așteptam să coboare cel care mă invitase și ascultam la radio cum Pandele îl ia la împins vagoane pe Vanghelie, cum Geoană conduce ostilitățile pe care de fapt pînă la urmă le-a condus Iliescu, cum a încercat Vanghelie să intervină, cum l-a huiduit sala.

Îmi pare tare rău că nu am fost acolo, să văd reacția sălii. Sala, această mare lighioană de bestiar medieval, acest animal fantastic cu mii și mii de capete căreia candidații încearcă să-i cîștige favorurile, despre care acestora le e frică - și pe bună dreptate, ziua de ieri a demonstrat că sala are o viață a ei proprie și că motivațiile ei, emoțiile pozitive și negative după care se ghidează atunci cînd votează pot face praf toate calculele hîrtiei. Sala, acest mare monstru democratic, acest cuvînt care stă pe buzele tuturor, lideri, activiști de rang secund, simpli delegați : « Ai văzut sala ? Ai văzut cum reacționează sala ? Cum simți sala ? Cum crezi că asta are efect asupra sălii ? »

Buuun. După această întîrziere de aproape două ore, pe la 12:30, aproape 13:00 ajungem acolo. Găsim cu greu loc de parcare, persoana cu pricina pleacă înaintea mea să îmi pregătească intrarea, legitimația de invitat. La intrare, scandalul cu vrăjitoarele. Ciucite pe vine, bolboroseau ele acolo ce bolboroseau, absolut încîntate de atenția care li se acordă. Nici în cele mai umede vise ale lor nu își închipuiau ele că va roi atîta lume în jurul lor, camere, gură cască, bodyguarzi, toți sorbindu-le cuvintele. Pe seară, tîrziu în noapte, aflu bîrfa că ar fi fost aduse de Pandele.

Buuun. Intru în sală, primesc ecusonul de invitat. Fac recunoașterea spațiului, amușinez prima impresie a sălii. Mda. Multă lume. Foială. All walks of life. Între timp trecuse prima parte a congresului: încercarea nereușită de a impune din nou funcția de prim-vice-președinte, incidentul Pandele. Păcat că l-am pierdut. Toată lumea îmi spune că am pierdut unul din elementele-cheie ale congresului. Lasă, că vor mai fi. Au mai fost grămadă. Pînă la ora 5 dimineața, numai de momente-cheie am avut parte.

La scurt timp după ce sosesc, încep discursurile candidaților, în ordinea propusă de Geoană. Cristi: slab. Ăia mici și necunoscuți și anonimi: prilej de huiduială din partea sălii, că vorbeau prea mult și ocupau timpul. Mazăre: tupeist, ca de obicei. Mitrea: stăpîn pe el. Atmosfera în sală era din ce în ce mai pro-Ponta, pe măsură ce unul cîte unul îi ofereau sprijinul. În tot timpul ăsta, mă plimb prin sală, mă întîlnesc cu cunoscuți, de la organizații, din București, de la Iași, de la Ilfov, cu tot soiul de lideri cărora le-am făcut sondaje, cu delegația PC, cu studenți, cu oameni din presă.

Dau cu nasul și prin studioul Antenei 3, întrebîndu-mă cum naiba se pot înțelege om cu persoană în vacarmul ăla. Erau în colțul din dreapta tribunei, în spatele uneia din boxele mari de sonorizare. Sheer mayhem, și ei vorbeau la microfoane de-alea cu buret anti-vînt. Zgomotul înconjurător era atît de mare încît invitații la emisiune dădeau din buze și, stînd în spatele lor, nu auzeai nimic.

Acolo, într-una din multele pauze cînd preluau discursurile invitaților, mă întîlnesc cu Pieleanu și cu Bădin. Mergem să fumăm, socializăm, o tachinăm pe producătoarea emisiunii, pe Andreea Munteanu. Andreea, ființă fină, mă invită să particip și eu la emisiune ”pe la patru”, chiar dacă am tachinat-o. Ne întîlnim și cu Zgonea, și cu un coleg de-al meu de Colegiu, care stăteau să cumpere cafea și ceva de mîncare. Combatem și cu ei. Fum, bufet, apare și Ioșka. Combatem și cu el. Ne împărtășește ultimele bîrfe. Opțiunea Ponta capătă din ce în ce mai mare contur. Eternele întrebări: “Cum simți sala? Cine crezi că va cîștiga?”. Toată lumea discută cu toată lumea. Toată lumea fumează.

În timpul ăsta, în sala principală vine vremea discursului lui Ponta. Ne întoarcem să-l ascultăm. Mă așez pe o latură, acolo unde mai apoi, “pe la patru” m-ați văzut la televizor cu Vanghelie, cînd vorbea Geoană. Sună telefonul – un număr necunoscut. Încerc să răspund, nu înțeleg nimic de vuiet. În disperare de cauză, rog să aștepte un pic și dau fuga să ies din sală. O fac la stînga, intru pe prima ușă. Acolo pot să vorbesc. “Alo! Aveți o casă de vînzare în Bistrița?” Tu-ți rasa mă-tii cu Bistrița ta, că mă faci să pierd discursul lui Ponta.

Dau să ies, eram ferm convins că mă dusesem în sala bufetului. Cînd colo, aruncîndu-mi privirea prin sală, descopăr că era de fapt o altă despărțitură, mai mică, cu două mese lungi și cu scaune joase. Evident nu sala bufetului. Aia era după ieșirea cu bodyguarzi. Eu aici nimerisem fără să vreau, încercînd să răspund la un telefon de scuzați greșeală, în vestita cameră de negocieri, în camera cu perdeluțe în care mai apoi, mult mai apoi și mult mai tîrziu, la ceas tîrziu de noapte, voi petrece momentul 12 oameni furioși.

Dar mai e pînă la el. Să nu ardem etapele povestirii. Deocamdată în economia firului narativ e aproximativ ora trei și eu nimeresc fără să vreau în sala de negocieri. Iar acolo, la o masă, stînd de vorbă cu un parlamentar și evident că fumînd ca un șarpe, chiar el, chiar marele alb, strategul, omul din umbră, despre care pînă atunci mă tot întrebasem unde este, că nu-l văzusem pe nicăieri prin sală. El, marele alb, strategul, Hrebe. Mă duc, îl salut, schimbăm curtoazii. Se arată surprins să mă vadă pe acolo. Pînă la urmă ne dăm la vorbă, îl dau naibii de discurs al lui Ponta. Între discursul lui Ponta și un tetatet cu Hrebe, întotdeauna aleg a doua variantă. Prietenii știu de ce.

Fumăm o țigară. Îmi povestește că îl sprijină pe Ponta – aflasem din altă parte, dar știam doar la nivel de bîrfă. Hrebe îmi confirmă de maniera cea mai senină și stăpînă pe sine. Pe urmă îmi explică de ce consideră că Ponta e mai bun decît Geoană. Cu argumente, rațional, elaborat, articulat, așa cum este el în general. Nu, nu vă spun de ce îl sprijină.

Terminăm țigara, îmi iau la revedere, mă întorc în sală. Ponta avea discursul pe terminate. De ce mi se pare că e slab și el? Că nu are vînă? Da’ ia stai un pic: nu cumva se joacă cineva la instalația de sonorizare, că se aude cam încet? Bănuiala îmi va fi confirmată mai tîrziu, la discursul lui Geoană și apoi al lui Iliescu. Într-adevăr, cineva a umblat pe parcursul zilei la botoanele de volum, dînd mai încet sonorul la discursurile celor anti-Geoană și, în schimb, pompînd sucul sonor la discursul lui Geoană.

Și uite așa, încet încet, se face aproape ora patru, cînd vine vremea să mă duc la emisiunea la Antena 3 unde fusesem invitat și cînd Geoană, după muuuultele discursuri plictisitoare ale anonimilor, se pregătește să își țină discursul.

Dar pentru asta, spuse Șeherazada, plecînd sfioasă pleoapele, mărite vizir cititor, un pic mai încolo. Acum mă duc să cumpăr roșii din piață, poate mai găsesc vreo tarabă deschisă...

:)