We... Belong... Dead

La ceas târziu de noapte și de taină, ce face Turambar al meu ? Lipește colegii și secții de votare, cu o acribie demnă de un chinez bătrân, să facă dracului o dată simularea aia care o am în cap de ceva timp și care mă freacă lumea să le-o dau mai repede, să-și aleagă colegiul să nu-și piardă coledzii, mă’înțelegi dumneata, care va să zica.

Și, la ceas târziu de noapte și de Excel, Turambar mai dă un ochi din când în când pe blog. Și acolo mai comentează una-alta. Și uite așa, fulgerică fulgerel, își aduce aminte de secvența aia clasică, paradigmatică și iconică. Aia cu heblu și cu We Belong Dead. Și atunci Turambar lasă dracului rândurile de monștri cifrici și electorali și se apucă să caute monstrul. Monstrul, bre. Monstrul cu M mare, ăla care trage heblu, să dărâme castelu.



Mă rog: secvența în care spune, cu voce de fierăstrău ruginit: We... belong... dead, nu am găsit-o. Încă. În schimb, am găsit alta, de o macsimă idioțenie genială. Mireasa pe sunet de Bach care se scurge dintr-o dată în In-A-Gadda-Da-Vida.

Trebuie s-o vedeți ca să înțelegeți perplexitatea. Și știți ceva: chiar pușcă. Într-un fel, cumva, se potrivesc nesperat de bine.



A, apropos: dacă n-ați văzut filmul, să vă fie obrazului. Repede. Repede! Completați-vă gravele lacune cinematografice și faceți zece flotări. Și pe urmă mai veniți pe aici.

She’s alive! She’s alive...

:p

In-A-Gadda-Da-Heblu, baby :)


LATER: Da, uite aici. Cu vorbele si sunetul lor. Al nebunilor de atunci, din anii '30. Din pacate, tot nu are sfarsitul, ala unde trage heblul, ce vroiam sa va arat.

Una din secventele cele mai expresive ale cinematografului. Ever.

They don't make them like that anymore. Watch it and shiver.

Life and Death