Te lepezi de iluzii?

- Uite, tata, uite o mașină cu ZEN!

De ceva timp, e un soi de sport intim de-al nostru, în familie: să zărim mașinile cu ZEN și să ne simtem bine, ca membri într-o comunitate obscură, discretă, inițiatică și inutilă.

- Da, Mărtuța (încă îi mai zic Mărtuța. Cît oare? Știu: toată viața de aici încolo). Auzi, Mărtuța, dar ce e aia “zen”?

- Hmmm. Nu prea știu...

Se gîndește, în timp ce dăm să ieșim din parcarea cea bauhausiană și să intrăm în grădinile raiului consumerist, la zenul mass-production, la mall, unde mergem să vedem un film nerecomandat adulților sub 15 ani.

- Nu e chestia aia cu grădinile alea cu pietriș?

- Da, Mărtuța (Doamne, cît o să-i mai zic așa? Da, știu: toată viața. Copilul meu...). Și ce mai înseamnă? Ce e aia “zen”?

Iar stă să se gîndească, în timp ce trecem prin Porțile Raiului, care se deschid automat în fața noastră cu un wuuuușșș de început de film de groază.

- Nu știu. Altceva nu mai știu. Ce e?

Hmm. Dracu’ m-a pus să deschid discuția? Primul principiu de la aikido, încă de cînd a fost el inventat de păgînul de Socrates de la Corinthians Atena: întoarce energia și întrebarea și folosește-le în avantajul tău.

Acuma chiar trebuie să răspund la întrebare? Nu mai bine luăm noi o înghețată? Aoleu,Mărtuța, întîrziem la film! Hai să ne grăbim, să cumpărăm bilete! Stai, tata, că la început sînt reclamele. Nu-i nimic, să ne grăbim, să fugim chiar, ne mănîncă!

Nu. Evident că nu. Nu așa a mers discuția. Asta a fost doar în capul meu, pe repede înainte, la disperare. În fapt i-am răspuns ceva neutru-binevoitor, superior și adult, de genul “lasă că o să-ți spună tata mai încolo, cînd ieși la pensie” și ne-am văzut de ale noastre, prin Grădina Raiului Consumerist.

Însă întrebarea rămîne la fel de validă, iar apăsarea de părinte prins în henț, în offside, cu mîna în grămadă la fel de apăsătoare. Ce e, bre, aia “zen”?

Evident că nici eu nu știu. Evident că vorbesc în proză fără să știu. Singura consolare este că și iluștri înaintași care au scris despre zen în cunoștință de cauză, din interiorul cazărmii, ca să zic așa, tot la fel își încep discursul: e greu, dacă nu chiar imposibil să definești zen-ul. Cum îl definești, cum de fapt nu e aia, a zburat, zbrrrr! ca pupăza sus pe creangă, de pe copacul iluminării.

Dar știu sigur că are o componentă ușor de definit. Să te dezbari de iluzii. Să te lepezi de păcăleală. De amăgire. De vălul de ceață, de zgura de pîclă, de rumegușul dulce-otrăvit care ți se pune peste ochi, peste sinapse, peste sufletul care nu există, dar acționează ca și cum ar exista. Să vezi muntele drept munte, rîul drept rîu și, mai general, realitatea drept realitate.

(Pentru cei care nu știu aforismul străvechi din literatura zen budistă: La început, înainte să practic Zen, vedeam că munții sînt munți și apele ape. După ce am început să învăț calea și să pricep cele ascunse, am văzut că de fapt munții nu sînt munți și nici apele ape. Dar acum, că mi-am găsit ușurarea, ca la început văd că munții sînt munți și apele ape.)

O să rîdeți, dar mulți dintre noi vorbim în proză fără să știm. Principiul realității din psihanaliză. Construcția socială a realității din sociologie - și, în general, silința pe care sociologia și-o dă de a explicita realitatea, de a scoate la iveală cele nevăzute pentru că sînt atît de în ochii noștri, la vedere, luate de bune, taken for granted, precum apa din jurul peștelui.

Exemple sînt multe, evident, dincolo de biata-mi putirință de cunoaștere. În filosofie bunăoară sînt sigur că stoicii ăia și epicuriștii și ce greci geniali și inutili au mai fost ei pe vremea aia, înainte să fie omorîți de persani și de romani, cam la fel gîndeau. Și Marc Aureliu la fel, după ce a omorît toți grecii și a păstrat doar statuile, să plîngă la umbra lor după Antinous, ba nu, pardon, ăla era Adrian, Adriene, nici nu știi cît de confundat vei fi.

Dar “fără iluzii” nu e suficient. Mai sînt și alții care au văzut lumea în nuditatea ei oribilă, frumoasă, orbitoare și rece și i-a luat de cap.

Existențialiștii zic că ar trebui să fim limpezi la cap și în consecință, să ne apuce disperarea și amokul și să ne smulgem părul din cap prin sinucidere. Nu pot să facă față strălucirii, orbirii, groaznicei frumuseți.

Cinicii sînt un pic mai cîini de felul lor, nici nu se omoară, dar nici bine nu le e cînd dau nas în nas cu realitatea cea cruntă și foarte perfectă: se apucă de băutură. Da, dom’le, îmi dau seama cum stau lucrurile cu adevărat. Ah, ce dureros! Garcon, mai toarnă un rînd! Auzi, da’ mai bine lasă sticla aici, că ne descurcăm noi. Ficat, dulce ficat.

Mai e un soi de zen ratat. Cei nesimțiți. Aceștia sînt oastea cea mare, gnomii care tropăie voioși și cruzi prin realitate cunoscînd-o în intimitatea sa desnudă, dar care nu suferă, ci profită. Care nu beau să uite, ci care își scot mădularul să o violeze cu mare poftă și răutate. Aceștia sînt cei cunoscuți în literatura de specialitate drept borderline, psihopați sau acolo, prin marginea DSM-IV-TR, funcționali.

Deci zen este percepția asupra realității plus încă ceva. Plus reacția ta la adresa acestei percepții. Ce stare mentală ai cînd te uiți în abis, în hăul cuantelor și moleculelor și complexității și munților și apelor și leilor și hienelor și oamenilor? Te apucă disperarea? Te apucă depresia? Te apucă amokul? Te apucă pofta să profiți?

Aici e întrebarea. Aici e răspunsul. Aici e diferența. În sintagma “te apucă”. Ai mînere pe creier? Ești comfortably numb și bagi mîna în sticla geamului spart, ca roackerul cvasi-psihotic din The Wall? Ieși din coconul disperării nemuritor și ubermensch și rece și nemilos, fascist și superior, tot ca același roacker convertit la nesimțirea lucrativă? O dai pe băutură, îți bagi pana în ea de viață, ca Doc în The Stagecoach?

Compromisul oximoronic, imposibil de atins dar la fel de dorit ca și echilibrul de balerină desculță pe muchia katenei, este să-ți pese și în același timp să nu-ți pese. Să bei, dar să bei ceai. Să te doară, dar să te doară gleznele de stat în seiza. Să vrei, dar să vrei să nu vrei și de fapt nici aia să n-o vrei. Să nu simți apăsarea pe inimă, să fii fără de patimă, fără de dorință, dar nu și fără de putirință.

Să faci ce trebuie făcut pentru că trebuie făcut. Punct. Nu pentru că te strînge inima. Nu ar trebui să te strîngă. Nu pentru că te strînge Doamne Doamne de boașe. Nu ar trebui să te strîngă, el este deasupra acestor fleacuri, totul este fleac pentru el. Nu pentru că ai avea un cine știe ce cîștig de pe urma acțiunii tale. Nu ar trebui să îți dorești nici cîștig, nici pierdere, ci doar o cană de ceai.

Ci pur și simplu pentru că trebuie.

Și pe urmă să mai ceri o cană de ceai. În fond și la urma urmei, nobody’s perfect. Deci nici tu, roackăre care te crezi samurai...






.