luni, 14 mai 2012

Te lepezi de iluzii?

- Uite, tata, uite o mașinǎ cu ZEN!

De ceva timp, e un soi de sport intim de-al nostru, în familie: sǎ zǎrim mașinile cu ZEN și sǎ ne simtem bine, ca membri într-o comunitate obscurǎ, discretǎ, inițiaticǎ și inutilǎ.

- Da, Mǎrtuța (încǎ îi mai zic Mǎrtuța. Cît oare? Știu: toatǎ viața de aici încolo). Auzi, Mǎrtuța, dar ce e aia “zen”?

- Hmmm. Nu prea știu...

Se gîndește, în timp ce dǎm sǎ ieșim din parcarea cea bauhausianǎ și sǎ intrǎm în grǎdinile raiului consumerist, la zenul mass-production, la mall, unde mergem sǎ vedem un film nerecomandat adulților sub 15 ani.

- Nu e chestia aia cu grǎdinile alea cu pietriș?

- Da, Mǎrtuța (Doamne, cît o sǎ-i mai zic așa? Da, știu: toatǎ viața. Copilul meu...). Și ce mai înseamnǎ? Ce e aia “zen”?

Iar stǎ sǎ se gîndeascǎ, în timp ce trecem prin Porțile Raiului, care se deschid automat în fața noastrǎ cu un wuuuușșș de început de film de groazǎ.

- Nu știu. Altceva nu mai știu. Ce e?

Hmm. Dracu’ m-a pus sǎ deschid discuția? Primul principiu de la aikido, încǎ de cînd a fost el inventat de pǎgînul de Socrates de la Corinthians Atena: întoarce energia și întrebarea și folosește-le în avantajul tǎu.

Acuma chiar trebuie sǎ rǎspund la întrebare? Nu mai bine luǎm noi o înghețatǎ? Aoleu,Mǎrtuța, întîrziem la film! Hai sǎ ne grǎbim, sǎ cumpǎrǎm bilete! Stai, tata, cǎ la început sînt reclamele. Nu-i nimic, sǎ ne grǎbim, sǎ fugim chiar, ne mǎnîncǎ!

Nu. Evident cǎ nu. Nu așa a mers discuția. Asta a fost doar în capul meu, pe repede înainte, la disperare. În fapt i-am rǎspuns ceva neutru-binevoitor, superior și adult, de genul “lasǎ cǎ o sǎ-ți spunǎ tata mai încolo, cînd ieși la pensie” și ne-am vǎzut de ale noastre, prin Grǎdina Raiului Consumerist.

Însǎ întrebarea rǎmîne la fel de validǎ, iar apǎsarea de pǎrinte prins în henț, în offside, cu mîna în grǎmadǎ la fel de apǎsǎtoare. Ce e, bre, aia “zen”?

Evident cǎ nici eu nu știu. Evident cǎ vorbesc în prozǎ fǎrǎ sǎ știu. Singura consolare este cǎ și iluștri înaintași care au scris despre zen în cunoștințǎ de cauzǎ, din interiorul cazǎrmii, ca sǎ zic așa, tot la fel își încep discursul: e greu, dacǎ nu chiar imposibil sǎ definești zen-ul. Cum îl definești, cum de fapt nu e aia, a zburat, zbrrrr! ca pupǎza sus pe creangǎ, de pe copacul iluminǎrii.

Dar știu sigur cǎ are o componentǎ ușor de definit. Sǎ te dezbari de iluzii. Sǎ te lepezi de pǎcǎlealǎ. De amǎgire. De vǎlul de ceațǎ, de zgura de pîclǎ, de rumegușul dulce-otrǎvit care ți se pune peste ochi, peste sinapse, peste sufletul care nu existǎ, dar acționeazǎ ca și cum ar exista. Sǎ vezi muntele drept munte, rîul drept rîu și, mai general, realitatea drept realitate.

(Pentru cei care nu știu aforismul strǎvechi din literatura zen budistǎ: La început, înainte sǎ practic Zen, vedeam cǎ munții sînt munți și apele ape. Dupǎ ce am început sǎ învǎț calea și sǎ pricep cele ascunse, am vǎzut cǎ de fapt munții nu sînt munți și nici apele ape. Dar acum, cǎ mi-am gǎsit ușurarea, ca la început vǎd cǎ munții sînt munți și apele ape.)

O sǎ rîdeți, dar mulți dintre noi vorbim în prozǎ fǎrǎ sǎ știm. Principiul realitǎții din psihanalizǎ. Construcția socialǎ a realitǎții din sociologie - și, în general, silința pe care sociologia și-o dǎ de a explicita realitatea, de a scoate la ivealǎ cele nevǎzute pentru cǎ sînt atît de în ochii noștri, la vedere, luate de bune, taken for granted, precum apa din jurul peștelui.

Exemple sînt multe, evident, dincolo de biata-mi putirințǎ de cunoaștere. În filosofie bunǎoarǎ sînt sigur cǎ stoicii ǎia și epicuriștii și ce greci geniali și inutili au mai fost ei pe vremea aia, înainte sǎ fie omorîți de persani și de romani, cam la fel gîndeau. Și Marc Aureliu la fel, dupǎ ce a omorît toți grecii și a pǎstrat doar statuile, sǎ plîngǎ la umbra lor dupǎ Antinous, ba nu, pardon, ǎla era Adrian, Adriene, nici nu știi cît de confundat vei fi.

Dar “fǎrǎ iluzii” nu e suficient. Mai sînt și alții care au vǎzut lumea în nuditatea ei oribilǎ, frumoasǎ, orbitoare și rece și i-a luat de cap.

Existențialiștii zic cǎ ar trebui sǎ fim limpezi la cap și în consecințǎ, sǎ ne apuce disperarea și amokul și sǎ ne smulgem pǎrul din cap prin sinucidere. Nu pot sǎ facǎ fațǎ strǎlucirii, orbirii, groaznicei frumuseți.

Cinicii sînt un pic mai cîini de felul lor, nici nu se omoarǎ, dar nici bine nu le e cînd dau nas în nas cu realitatea cea cruntǎ și foarte perfectǎ: se apucǎ de bǎuturǎ. Da, dom’le, îmi dau seama cum stau lucrurile cu adevǎrat. Ah, ce dureros! Garcon, mai toarnǎ un rînd! Auzi, da’ mai bine lasǎ sticla aici, cǎ ne descurcǎm noi. Ficat, dulce ficat.

Mai e un soi de zen ratat. Cei nesimțiți. Aceștia sînt oastea cea mare, gnomii care tropǎie voioși și cruzi prin realitate cunoscînd-o în intimitatea sa desnudǎ, dar care nu suferǎ, ci profitǎ. Care nu beau sǎ uite, ci care își scot mǎdularul sǎ o violeze cu mare poftǎ și rǎutate. Aceștia sînt cei cunoscuți în literatura de specialitate drept borderline, psihopați sau acolo, prin marginea DSM-IV-TR, funcționali.

Deci zen este percepția asupra realitǎții plus încǎ ceva. Plus reacția ta la adresa acestei percepții. Ce stare mentalǎ ai cînd te uiți în abis, în hǎul cuantelor și moleculelor și complexitǎții și munților și apelor și leilor și hienelor și oamenilor? Te apucǎ disperarea? Te apucǎ depresia? Te apucǎ amokul? Te apucǎ pofta sǎ profiți?

Aici e întrebarea. Aici e rǎspunsul. Aici e diferența. În sintagma “te apucǎ”. Ai mînere pe creier? Ești comfortably numb și bagi mîna în sticla geamului spart, ca roackerul cvasi-psihotic din The Wall? Ieși din coconul disperǎrii nemuritor și ubermensch și rece și nemilos, fascist și superior, tot ca același roacker convertit la nesimțirea lucrativǎ? O dai pe bǎuturǎ, îți bagi pana în ea de viațǎ, ca Doc în The Stagecoach?

Compromisul oximoronic, imposibil de atins dar la fel de dorit ca și echilibrul de balerinǎ desculțǎ pe muchia katenei, este sǎ-ți pese și în același timp sǎ nu-ți pese. Sǎ bei, dar sǎ bei ceai. Sǎ te doarǎ, dar sǎ te doarǎ gleznele de stat în seiza. Sǎ vrei, dar sǎ vrei sǎ nu vrei și de fapt nici aia sǎ n-o vrei. Sǎ nu simți apǎsarea pe inimǎ, sǎ fii fǎrǎ de patimǎ, fǎrǎ de dorințǎ, dar nu și fǎrǎ de putirințǎ.

Sǎ faci ce trebuie fǎcut pentru cǎ trebuie fǎcut. Punct. Nu pentru cǎ te strînge inima. Nu ar trebui sǎ te strîngǎ. Nu pentru cǎ te strînge Doamne Doamne de boașe. Nu ar trebui sǎ te strîngǎ, el este deasupra acestor fleacuri, totul este fleac pentru el. Nu pentru cǎ ai avea un cine știe ce cîștig de pe urma acțiunii tale. Nu ar trebui sǎ îți dorești nici cîștig, nici pierdere, ci doar o canǎ de ceai.

Ci pur și simplu pentru cǎ trebuie.

Și pe urmǎ sǎ mai ceri o canǎ de ceai. În fond și la urma urmei, nobody’s perfect. Deci nici tu, roackǎre care te crezi samurai...






.

10 comentarii:

Pongo spunea...

Frumos. :) E si mai frumos sa vezi de ce trebuie. Cu lumina aprinsa e mai usor, desi drumul corect e cam acelasi. Ne vedem mai incolo, si grija la borderlineri.

Anonim spunea...

^Pai si de ce trebuie?

Anonim spunea...

Ca o completare la mesajul anterior care asteapta moderarea: pe mine ma distreaza astia care o ard mistico-spiritual, iar cand ii intreaba omu' direct si clar ceva asteptand un raspuns la fel de clar, incep sa-si ia in brate aerul superior de "las' ca stiu eu mai bine" si continua cu aburelile mistico-spirituale care nu-s nimic mai mult decat opinii. Am spus asta sperand sa nu fie cazul tau. Deci de ce trebuie?

Turambar spunea...

Ia o cana de ceai. Bea incet, ca-i fierbinte. Si semneaza-te...

Pongo spunea...

Raspunsul e complex. Si relativ. Si prea lung. So raspunsul lui Turambar e cel corect :-)

Anonim spunea...

@Pongo: Dap, pare sa fie si cazul tau. N-ai spus nimic clar. Si eu mai am impresia ca inteleg ceva si cand e sa vad exact ce inteleg si nu doar sa-mi dau impresia ca inteleg...pauza. Ceva de genul "hai sa ne jucam cu chestii abstracte ca sa ne prefacem ca suntem ceea ce vrem sa fim, nu ce suntem de fapt".

@Turambar: Da' de ce sa ma semnez?


Mihai

Turambar spunea...

Ca sa putem sa-ti spunem pe nume. Anonimi sint gramada. Mihai, doar numerosi. Iar tu, Mihai Anonimu, deja unic :)

Theophyle spunea...

Bun text sensei! Adevarat Zen :)

Turambar spunea...

:) :bow:

mifty spunea...

... am descoperit (demult) o chestie ciudată...
cu cât știi mai multe despre ceva, cu atât mai greu îți e să explici.
și invers. :D