"Odată, la Aiud, a venit un general, gras de plesneau hainele pe el, şi l-a scos la adunare pe Moş Bîră din Făgăraş, care făcea puşcărie de 20 de ani deja. I-a zis: „Ce-ai învăţat tu, moşule, în atîta timp de temniţă?“. „Apoi, dom’ general – a zis el – ce să învăţ? Am învăţat să aleg bucata de pîine a mai mică!“ Mare lucru a spus Moş Bîră cel înţelept, mare lecţie de smerenie ne-a dat. Am văzut mulţi oameni atingînd asemenea înălţime spirituală că ajungeau să dea din mîncarea lor... atît, atît de puţină. Cînd un deţinut se întorcea de la izolare (unde se mînca doar o dată la trei sau şapte zile), camarazii de celulă aveau obiceiul să-i dea cîte o bucăţică de pîine. Ăsta era şi darul pe care ni-l făceam de ziua onomastică. Renunţam la bucata de pîine pentru cel sărbătorit sau, cînd ni se aducea pîinea, îl lăsam să aleagă el bucata mai mare.
Se spune că prin ’50-’51 regimul de temniţă politică era atît de dur, încît la Aiud au murit de foame cu sutele.
Mureau mai ales gurmanzii. Cei care nu-şi puteau muta gîndul de la mîncare se stingeau repede. Îi auzeai vorbind între ei: „Îţi mai aminteşti atunci, la Nisa, ce stridii extraordinare mîncam?“. Nu făceau decît să-şi înteţească foamea. După o vreme, cădeau într-o stare de apatie. Nu mai vorbeau cu nimeni, se retrăgeau într-un colţ. Începeau să sughită. Era înnebunitor. Sughiţul era manifestul morţii. Ştiam atunci că nu mai au mult de trăit. Ţipam la ei, să îi speriem, să se oprească. Uneori, reuşeam să le mai amînăm moartea cu cîteva ore.
Şi totuşi, sînt şi oameni care au rămas în viaţă după zeci de ani de îndurat foame. Unul dintre ei sînteţi chiar dvs. Ce făcea diferenţa? Cum aţi reuşit să supravieţuiţi?
Au supravieţuit cei care au înţeles, în timp, puşi fiind la încercare, că spiritul e cel care guvernează trupul, şi nu invers. Că boala, ca şi căderea, sînt înainte de toate ale sufletului. Eu n-am căzut în capcana de a aştepta zi de zi ora mesei. Aşteptarea aceea nesfîrşită mi se părea degradantă. Mă înfricoşa. Te reducea la un cîine care suferă de complexul lui Pavlov. Să salivezi zilnic după o iluzie. Fiindcă asta era, de fapt, hrana noastră, o iluzie, în nici un caz o salvare posibilă. Am dus o viaţă de călugăr, cu rugăciune şi post. Asta ne-a salvat. Am transformat închisoarea în mănăstire, iar celula în chilie de rugăciune şi studiu. Luptam cu degradarea care se aşeza ca igrasia pe sufletele noastre. "
"Am trăit 20 de ani cu o ciorbă la prînz" - interviu cu Nicolae PURCĂREA (Dilema Veche).
.
2 comentarii:
Inca o marturie impresionanta despre suferintele si pagubele fizice si psihice/morale cauzate de comunism.
Oare cit timp ii va mai trebui poporului asta sa inceapa sa sufle si in iaurt?
Hmm, ma tem ca raspunsul e descurajant data fiind generatia asta mai tinara nascuta dupa '90 si definita de "mai scutiti-ma dracului cu mineriadele, si cu comunistii, si cu turnatorii, si cu toate rahaturile astea expirate" :-(
Cele de mai sus se petreceau in perioada stalinista a comunismului de la noi. In timpul asta:
" ... Wisner s-a lămurit foarte repede cine sunt cu adevărat sovieticii şi a cam fost dezamăgit să vadă că rapoartele sale erau ignorate de diplomaţii şi politicienii americani. În arhivele CIA se găseşte un document din 1947 care arată că ofiţerii OSS ştiau foarte bine şi îşi informau superiorii că sovieticii ocupă şi nu eliberează ţările din Europa de Est. Titlul documentului este cât se poate de grăitor “Rumania: the how of enslavement”, document care poate fi citit aici şi conţine o extrem de precisă descriere a comunizării României. ... "
http://www.george-damian.ro/razboiul-rece-a-inceput-in-romania-3096.html
Trimiteți un comentariu