Purcelușul isteric se înmoaie, dar nu se predǎ

De unde vine diferența? Străzile Bucureștiului sînt aceleași, doar nu s-au mutat clădirile, într-un secret marș nocturn, cu 2.000 de kilometri în vestul Europei! 

Clădirile și străzile sînt aceleași, dar oamenii s-au schimbat. Oamenii și, mai ales, atitudinea lor. 

Nu doar spaniolii, ci și românii zîmbesc în aceste zile aparte, cînd euforia finalei Europa League și asaltul a peste 25.000 de spanioli au așternut, de fapt, un sentiment de calm peste un oraș nevrozat. 

E un paradox, dar pe deplin verificat. Pasiunea aduce serenitatea, pe cînd blazarea e cea care întreține, în timp, spirala dureroasă a nervilor. “Bucureștiul e un oraș neiubit, aceasta-i problema lui”, scria cîndva Andrei Pleșu. Iar cînd devine iubit, cînd oamenii zîmbesc și se prețuiesc pe ei înșiși, totul se schimbă.


Asta scria Tolontan dupǎ cele întîmplate ieri la finala Europa League, cînd Bucureștiul a fost asaltat pentru prima datǎ în istoria sa de hoarde de turiști normali la cap, dornici de cele lumești și la fel de dornici sǎ plǎteascǎ pentru ele, iar nu de ceasurile de la mîna localnicilor.

Trǎim vremuri extraordinare, pentru cǎ sînt normale.

Ne-am învǎțat atît de mult cu sictirul și supǎrarea și cu nevroza și cu cîrcoteala și cu uitatul la televizorul cel tembelizator și inflamator, sǎ bǎltim în sucul nefericirii noastre precum zace bolnavul noaptea în zeama acrǎ de transpirație de la febrǎ, încît atunci cînd scade febra și dǎm de-o gurǎ de aer de normalitate aproape cǎ ni se face rǎu.

Cuuum? Galerii care se bat în cîntece, nu în rǎngi și pari pe spinare și în muieli primitiv-elaborate? Cuuum? Familii întregi care prǎpǎdesc mii de euro sǎ vinǎ sǎ vadǎ un meci? Cuuum? O țarǎ înglodatǎ pînǎ peste moțul din vîrful capului în crizǎ care totuși își permite sǎ aibǎ oameni normali la cap?

Ei, mǎ lași! Nu se poate! Iar și-a bǎgat Bǎsescu [Iliescu, șerpilienii, rușii, americanii, Bildenberg, masonii, evreii, ungurii – adǎugați dupǎ caz marota Dvs. preferatǎ] coada! Așa ceva care va sǎ zicǎ cǎ nu existǎ! Viața e nașpa. Viața e grea. Oamenii sînt rǎi. Oamenii îmi doresc moartea, suferința. Ceilalți sînt niște nemernici, vor sǎ mǎ facǎ. Spaniolii au venit sǎ ne cumpere țara. Trǎim o catastrofǎ perpetuǎ.

Și tot așa. Știm cu toții bancurile cu purcelușul isteric. Ospǎtarul: pot sǎ vǎ iau comanda? Purcelușul isteric: CUUUULCAAAAAT!

Așa și noi. Sîntem atît de îmbibați de nevrozǎ încît nu mai putem sǎ ne lepǎdǎm de ea. Și cînd vedem oameni normali la cap, facem pe dracu în patru sǎ rezolvǎm disonanța cognitivǎ, sǎ explicǎm savant de ce ei e proști și de fapt nu știe cum stau cu adevǎrat lucrurile și noi, evident, estem deștepți și pe cale de consecințǎ triști, pentru cǎ lumea-i rea, viața-i grea.

Asta știm cǎ nu se spalǎ ușor. Sînt douǎ cǎi prin care se schimbǎ lucrurile.

Calea înceatǎ și inevitabilǎ și inutilǎ pentru mulți dintre noi, cea prin schimbare de generații. Noi și pǎrinții și bunicii noștri, ǎștia primitiv-elaborații nǎscuți înainte de 1980 – 1985, nefericiți și triști și nevrotici și isterici și ciufuți și cîrcotași, sǎ murim pe cale de decedare și sǎ-i lǎsǎm pe cei care n-au trecut prin deșertul suferinței sǎ-și vazǎ de viețile lor.

Pentru cǎ ciutanii și ciutancele astea din ziua de azi care s-au socializat primar dupǎ cǎderea lui Ceaușescu în mod predominant nu mai suferǎ de nevroza noastrǎ. Cei care azi au 20 de ani și s-au nǎscut în zilele isterice ale pseudo-revoluției sînt senini și jemanfișiști și superficiali și fericiți.

Îi doare la bascǎ de maniera cea mai zen-consumeristǎ. Mallul sǎ trǎiascǎ și țoalele din el. Ei și-au fǎcut terapia personalǎ la Zara, cǎ le-a permis istoria sǎ se nascǎ în vremuri bune. Ei n-au așa mare nevoie, ei sînt vaccinați, tinerețea e un talent, Zara e biserica minții lor.

Calea ceva mai puțin înceatǎ, dar infinit de dooșpatru de catramilioane de ori mai dificilǎ pentru noi ǎștilanți este sǎ ne spǎlǎm creerele din mers. Sǎ ne curǎțǎm pușca sufletului în timp ce tragem la foc automat în dujmanul care ne înconjoarǎ, în ruși, în șerpilieni, în comuniști, în capitaliști, în țigani, în sǎraci, în stîngaci, în ortodocși, în atei, în pigmei.

Sǎ tragem foc continuu și în același timp, cu mîna ailantǎ, sǎ golim cartușele de praful de pușcǎ al resentimentului și urii și șucǎrului și fricii și zgurii pe care am acumulat-o în noi de-a lungul acestei vieți de rahat, de cǎcat, viața-i grea, lumea-i rea, Andreea, ai legǎtura, ce catastrofǎ s-a mai întîmplat pe șoselele țǎrii azi?

Aceastǎ curǎțare se face în mod spontan (ei, mǎ lași?) sau asistat. Da, da, îi fac reclamǎ lu’ nevastǎ-mea și întregii sale tagme de solomonari, de mecanici de creer care știu sǎ segmenteze sinapsele și sǎ curețe jigloarele sufletului îmbîcsit.

Sîntem nevrotici, nevrozați, fandacsați, și dacǎ vrem sǎ ajungem ca spaniolii avem douǎ șanse: fie sǎ așteptǎm sǎ murim și sǎ trǎim nemaipomenit de nesperat de bine în viața de apoi care știm cu toții cǎ va pica într-o joi.

Fie sǎ ne recunoaștem zgura depusǎ pe jigloarele sufletului în aceste ere geologice de cînd tot trǎim ca dinozaurii și sǎ ne apucǎm încet, metodic, perseverent, un pas înainte doi pași înapoi, din dezastru în dezastru spre victoria finalǎ, sǎ le curǎțǎm, sǎ le luǎm la pilǎ, sǎ le sublimǎm, sǎ ne neutralizǎm furia.

Dar pentru asta trebuie sǎ ne uitǎm înǎuntru și, dupǎ fiorul inițial de scîrbǎ și de neputințǎ, sǎ...

O sǎ vedeți. Sǎ.

Hai, purcelușilor isterici. Get a life. Grow a happiness. Have a break, Ivan.




.