Back to the roots

A fost o vreme lunga in care ei reprezentau hrana zilnica a urechilor mele. Brel, Pink Floyd, Beatles, King Crimson. Pe urma a intrat in asta si Bowie. Iubiti pina la tocire, pina la epuizare.

Intr-o buna zi, mi-am dat seama ca nu ii mai pot asculta. Ca simt ca printr-o vata. Dark Side Of The Moon? Damn it, ii stiu fiecare nanosecunda de zaticnire. Nu mai imi spune nimic. De ce? De ce? Iubesc albumul ala? Cu ce-am gresit, Doamne care nu existi? Ma stric la creer? Imbatrinesc?

Le-am pus la racoare, la odihna. Am trecut la altele. Am inceput sa tocesc Bach. Am inceput sa tocesc Zakir Hussain. Pe urma am inceput sa tocesc Dave Brubeck si Miles Davis si Oscar Peterson si Thelonious Monk si Art Blakey. Pe astia din urma e mai greu sa-i tocesti, ca sint otel calitate superioara si au si multa productie la hectar. Dar anumite albume au ajuns si ele din nou sa fie tocite.

Pe urma am tocit The The. Acum, mai recent, tocesc Talking Heads. Si Bach, inevitabilul Bach. Saracele Variatii Goldberg, eram intr-o vreme ca si printul care a platit sa fie scrise: nu puteam sa adorm fara ele.

Acum e soare afara si e lumina in creerul meu. De ceva vreme, simt ca a venit din nou vremea sa pot asculta aproape ca pentru prima data :) Pink Floyd si Beatles. Drept pentru care imi dau cafea in vene si ascult Abbey Road cu ochi naivi de pusti de 13 ani, cu urechi virgine de telegean care tocmai descopera magnetofonul parintilor. Ceea ce va doresc si voo, dragii mei cinici, blazati, o voi cititorii mei carele le-ati fumat pe toate si le stiti pe toate si zgura prea multului s-a adunat pe creerul vostru blazat si cinic si ati uitat cum era intiiashi data pentru prima oara.

E soare afara. Ascultati Beatles!

:)