Lovindu-mă, renunţ

Cel mai drag dintre toţi aceşti oameni pe care i-am cunoscut fără să-i cunosc rămâne un fost vecin, cel care mereu avea câte ceva de oferit.

Câteva zeci de litri de kerosen, o bicicletă de colecţie, un sistem audio, cărţi de caligrafie japoneză, discuri grozave şi restul lucrurilor pe care nu vă imaginaţi că vi le poate oferi cineva sunând la uşă din senin.

Avea o figură de iluminat, undeva între profet şi falsificator de bani, o minte inspirată şi o forţă de verset în momentele în care era obligat să ofere o concluzie, o explicaţie sau o scuză.

Şi realizez că din multe puncte de vedere îi sunt recunoscător, pentru că mi-a oferit un model al unei normalităţi pe care puţini participanţi la trafic şi-o mai imaginează.

De la formulele de introducere în conversaţie, de la delicateţea şi bucuria cu care se exprima despre lucrurile mici, despre supravieţuire şi trucurile necesare, cărţi, muzică, povestea vieţii sale şi orice alte subiecte, acest om, exclus din lumea celor care există doar pentru că le fierbe motorul, este dovada că graniţele sunt altundeva.

Îi sunt recunoscător pentru că uneori mă pot gândi la el şi le pot povesti prietenilor mei una din cele mai frumoase întâmplări sau formulări pe care le-am auzit.

Acest domn mai ajuta la treburi prin vecini. Era într-un subsol şi demonta o centrală termică veche, plină de fiare şi primejdii.

După puţin timp, pentru că s-a rănit, a plecat, dar a lăsat un mesaj a cărui concizie perfectă mă ajută uşor să uit de orice grobian scos din minţi.

Bileţelul spunea atât: lovindu-mă, renunţ.

Razvan Exarhu, Dă-te, bă, dracu’, mai în faţă! (Ev Zilei, 5 martie 2011)