Acolo nu e tzara mea, dar as vrea sa ma duc

Vedeti voi, dragii mosului, se intimpla ca unii dintre noi au mai mult curaj si fac chestii pe care noi doar ni le inchipuim ca vom incepe sa ni le dorim cindva, nu stiu cind, mai incolo, peste un cincinal, peste un deceniu, peste un secol, peste o eternitate si ceva. Sa mergi in Islanda. In Japonia. In Mongolia. In Kamceatka. In Peru. In Amazonia. In Patagonia. In Insulele Pacificului, pe urmele lui Corto.

Unul din prietenii mei si din fostii mei colegi de facultate, Laurentiu Barza, a lasat planificarea strategico-milenara deoparte, a luat taurul vietii de coarnele banilor si ai timpului si chiar a facut-o.

A plecat in Patagonia, loc de vis pentru muntzomani (Laurentiu e un impatimit al mersului pe munte) si a vazut ceea ce putini muritori balcanici de-astia de-alde noi au vazut vreodata. Imensitatea. Sfirsitul lumii. Spatiul gol. Universul din dotarea lui Dumnezeu (da, da, nu exista, dar totusi, avem si noi voie la licentele noastre poietice din cind in cind, da?)

Imensitatea, mai oameni buni. Spatiul gol si batut de vint unde acum un secol intilneai un gaucho o data pe saptamina (si era fooooarte posibil sa fie ultima chestie pe care o intilnesti pe lumea asta aspra si trista), iar unde acum intilnesti maxim o masina la un sfert de ora.

Si restul spatiu. Space, the final frontier. Patagonia, intruparea fricii acestei maimute sociale numita om. Patagonia, locul unde doar vulturii, gaucho si Laurentiu se avinta.

Enjoy
Pina joi
Cind vine marea Judecata de Apoi
Si Iluminarea pe baza de cataroi.

:)