vineri, 22 iunie 2012

În seara asta am privit soarele în fațǎ

În seara asta am privit soarele în fațǎ.

De ziua lui, la stop, la capǎtul Bucureștiului, unde începe Șoseaua Cǎțelu, așteptînd sǎ se facǎ verde, l-am înfruntat, m-am uitat cu stǎruințǎ la el pînǎ din nebulos și dureros la ochi s-a fǎcut rotund și clar, vibrînd un imposibil apus.

Și pentru cǎ soarele rǎspîndește luminǎ, am avut o iluminare, la fel de vremelnicǎ precum vremelnic era acest apus. Preț de un semafor, cu sabia culorii verzi atîrnîndu-mi deasupra parbrizului, am fost wabi sabi într-o mașinǎ japonezǎ cu numǎr de zen, la capǎt de Pantelimon.

Mi-am dat seama cǎ la fel precum ai nevoie de perseverențǎ întru a-ți controla trupul și zǎticnirea spinǎrii – am vreo trei hernii la ceafǎ și una jos, la lombarǎ, pe care am învǎțat sǎ le țin în frîu prin zilnicǎ frîngere de vertebre – la fel e nevoie de același efort dureros și continuu și tenace pentru a-ți curǎța zgura din creier, din inimǎ, din suflet.

Nu e de ajuns doar sǎ-ți segmentezi hoitul spiritual o datǎ și gata, pe urmǎ la rǎmînere rǎmîi nemuritor și rece și pur și senin.

Eu, prostul, naivul, leneșul, credeam cǎ gata: e de ajuns. Am dat o datǎ cu mopul pe sinapse precum femeia de servici care dǎ cu mǎtura în doru lelii, la fușerealǎ, precum slujnica cea furǎcioasǎ și de-acum kabum! vavavum!, voi avea sufletul emailat și sablat și curǎțat și nituit și tinichigiuit și peticit și schingiuit și pocǎit și tighelit și tivuit și cositorit pentru tot restul vieții, ca oalele minune pe care ți le vînd țiganii la tîrg.

Ei aș. Sare smalțul de nu te vezi. Se adunǎ praful și vin gîndacii pe sub preșurile minții numa numa.

Nu.

Trebuie sǎ rînești balega în fiecare zi, la fel ca la grajdul copilǎriei de la Telega, cu Murga și fîn și lapte și balegǎ și pișǎlǎu care mustea în podeaua cea groasǎ din lemn de plop.

Trebuie sǎ depui același efort ca și atunci cînd îți faci rostogolirile de douǎ ori pe sǎptǎmînǎ de-ți ies ochii din cap și-ți curge transpirația pe tatami ca la robinet.

Mae ukemi, ushiro ukemi, mae gyaku ukemi, mae otoshi ukemi, mae obi ukemi, mae ushiro ukemi, ushiro obi ukemi, ushiro otoshi ukemi, mae ukemi cu dublǎ bǎtaie, ushiro ukemi cu dublǎ bǎtaie, yoko ukemi. Și pe urmǎ shikko. Și mae, și ushiro.

Obosești doar cît le citești, darǎmite sǎ le mai și duci pînǎ la capǎt, dus-întors, dintr-o parte în alta a dojo-ului.

Și asta a fost iluminarea: e la fel de greu, la fel de trebuincios și la fel de obositor în perseverențǎ sǎ-ți cureți periodic, zilnic dacǎ se poate, hornul sufletului, al emoțiilor, al continuei zguri care se depune ceas de ceas, la fiecare zǎticnire de care ai parte, la fiecare nemulțumire, la fiecare strîngere de inimǎ, la fiecare mototolire de viațǎ prin care treci.

Cǎ-i micǎ, cǎ-i insignifiantǎ, cǎ-ți taie cineva calea de pe banda întîi, cǎ vezi pe cineva zvîrlind o hîrtie pe stradǎ ori un dobitoc bǎtînd cîmpii la televizor, ori cǎ-i altminteri șî mare și apǎsǎtoare, cǎ ți se strînge inima de toate oportunitǎțile ratate, de toate compromisurile fǎcute, de toate lǎlǎielile și limitǎrile tale, ale celor dragi din jurul tǎu, cǎ ai copilul prea ..., cǎ nu știi ce-ți rezervǎ viitorul, cǎ ți-e teamǎ cǎ... și cǎ... și cǎ...

Toate se adunǎ. Toate trebuie rînite în fiecare zi, nu doar la marea tulburare, la marea curǎțenie sufleteascǎ de care ești atît de mîndru și de mulțumit cǎ ai avut curajul sǎ o faci. Ci zilnic. Zilnic, damn it.

Ca gospodina cea meticuloasǎ. Precum cǎlugǎrul cel perseverent. Ca fiara cea fǎrǎ de prihanǎ care-și linge blana în fiecare zi și care-și ascute ghearele încontinuu pe scoarța copacului, sfîșiind-o bucǎțele bucǎțele.

În fiecare zi.

Cǎ îi zici rugǎciune, cǎ îi zici așezare de vertebre ale creerului, cǎ îi zici zazen sau mushin, cǎ îi zici limpezire și trezvie, cǎ îi zici disciplinǎ mentalǎ și autocontrol, mai puțin important. Nu conteazǎ. Treceți-o voi prin ce filtru ideologic și paradigmatic vreți. Puneți-i ce etichetǎ v-a învǎțat popa la școalǎ.

Important e sǎ o faci.

Sǎ-ți dai seama cǎ trebuie sǎ dai cu mǎtura și cu aspiratorul și cu bomba atomicǎ prin cotloanele sufletului în fiecare zi, sǎ te lepezi de Satana urii și a îndoielii și a fricii și a scîrbei și a pesimismului și cinismului și lehamitei și de toate celelalte metehne ce-ți dau tîrcoale la fel de rǎbdǎtoare, ca hoitarii, ca viermii cei de pradǎ fǎrǎ de astîmpǎr și fǎrǎ de milǎ, așteptînd sǎ-ți lași garda jos, sǎ putrezești, sǎ te închini delǎsǎrii și resemnǎrii și zgurii.

Zgura. Zgura. Curǎțați-vǎ zgura, fraților și surorilor și restul oameni, cetǎțeni, soldați, securiști, politruci, trecǎtori, pietoni, tîrîtoare.

Zgura. Curǎțați-vǎ zgura. Nu mai stați. Așteptați pe pielea voastrǎ. Judecata de Apoi începe în fiecare secundǎ și fiecare secundǎ vǎ este ultima. Ultima secundǎ din prima parte a vieții voastre.

În seara asta am privit soarele în fațǎ. Și soarele, în marea sa mǎrinimie entropicǎ și aleatorie și cuanticǎ, mi-a privit privirea, în timp ce apunea. De ziua lui apunea. Taman de ziua lui.

Azi, de ziua soarelui, în timp ce el moare spre a învia, ele, dînsele, ielele, naibele, se dezlǎnțuie, se destrǎbǎleazǎ, se dedau. Ele, ielele, danseazǎ.

Domnilor care încǎ mai credeți în ele: acum, în pǎdure, în luminișul de nuiele de frasin, iele, dînsele, naibele, de ziua lor danseazǎ. Cu poftǎ. Cu poftǎ de fiarǎ, cu zvîcnet de flacǎrǎ.

Mi-e dor de ele. Nu le-am vǎzut niciodatǎ și mi-e dor de ele.

Ascultați-le pașii.






.

5 comentarii:

John Galt spunea...

Creerul e muschi. Muschiul e un creier.

D'aia avem instinct.

Ontelus Dan Gabriel spunea...

Felicitari! Trezvia este unul dintre secretele echilibrului.

Jeack spunea...

Intersant mushin asta.

ceva de genu: http://www.youtube.com/watch?v=oqSulR9Fymg

sau http://www.youtube.com/watch?v=y_JGI0JhCkQ

legat de curatat zgura, e o tehnica banala. stai intins in pat si dai din cap : "da, da, da, da". sus-jos, sus-jos. citeva minute. relaxeaza corpul si mintea. alternativ se poate incerca rotirea capului, dar e mai complex.

Jeack spunea...

apropo de soare. chiar ma miram ce-i cu soarele pe cer la 10 noaptea. sariti! nibiru! planet x! tesla!

cind colo... ce sa vezi? era solstitiu', frate!

ana spunea...

wittgenstein zicea intr-o nota ca in fiecare dimineata, cand ne trezim, incepem sa indepartam pietrele dintr-un munte de bolovani adunati pentru a ajunge din nou, spre finalul zilei, la miezul cald si tare.