Puterea detaliului
Știți cum spun englezii, sper: the devil is in details.
Și pentru că veni vorba de englezi, azi vom vorbi de un belgian, de un francez pîrît, de un mostru, de o bestie într-ale vorbelor. De Jacques Brel, pe care îl aminteam în postul anterior.
Brel este recunoscut pentru poezia versurilor sale. El este de fapt un poet care s-a întîmplat să le pună pe muzică și să-i iasă, mama lui de șansonetist. Triada Jacques Brel – Georges Brassens – Boris Vian (la care evident că putem adauga și pe alții: Yves Montand, Leo Ferré, Charles Aznavour, Georges Moustaki) își trage seva și puterea din vorbe, nu din muzică.
Una din caracteristicile poeziei lui Brel o reprezintă repetiția. Cantitatea care produce calitate. Repetiția însoțită de mici variații la Brel produce un efect devastator. Precum o fugă de Bach care îți ia o temă și mi ți-o freacă gradual pînă te aduce la extaz, la exasperare, la orgasm, la nervi, la fel și Brel ia o frază, un motiv, o sintagmă și mi ți-o variază ușor, enervant de discret, încît dacă nu asculți cu atenție versurile, de preferință de mai multe ori, e foarte posibil să treacă efectul pe lîngă tine precum trenul prin gară, tu fiind cufundat în paradigma “e cîntec, deci să ne concentrăm pe muzică, pe melodie dă-le dracu’ de cuvinte, să cînte fanfara”.
Însă efectul produs este teribil. Deși variația întru repetiție este discretă, aproape neobservată, un cuvințel schimbat ici, unul schimbat colo, o ușoară întorsătură de frază dincolo, efectul este cocoșător, non-liniar, precum bătaia aripilor de fluture din Carpați ce produce furtună pe Orinoco, precum variația lentă a coapselor atunci cînd apeși în unghiuri ușor diferite, și în cotlonul ăla, și în ălălant, hai înapoi pe unde am mai fost o dată, de două ori, de nouă ori, un pic mai tare, un pic mai tare! un pIC MAI TARE!! pînă cînd... pînă cînd...
Pînă cînd știți voi. Dacă nu știți, probabil nu ar trebui să citiți acest blog, n-aveți încă buletin, nu știți voi ce se poate face din mișcarea sacadat-repetat-variată a coapselor, din șolduri, din vintre, din...
Buuun. Unde rămăsesem?
La variația aproape la fel de erotică a vorbelor la Brel.
Un bun exemplu, că totuși se face seară și sînt pe terasă și mi se termină bateria la laptop și n-am chef să trag prelungitorul pe fereastră, este în cîntecul de dragoste, de jale, de disperare și de auto-miștocăreală Madeleine.
E povestea unui fraer de fraer, a unui guvid de bulache care tot pune botu la promisiunile unei curviștine cu pulpe franțuzești care îl face din vorbe că o să vină la întîlnire, o să se și țină poate de mînă, o să meargă la cinema, o să facă tot ce pot să facă adolescenții complexați în visele lor umede și foarte limitate și timide și naive.
Și curviștina de Madeleine evident că nu vine la nici una dintre întîlniri și-l face pe fraer din vorbe și fraerul stă în ploaie cu buchetul de flori ofilite în mînă, și tot speră, și tot speră, și vine și a doua zi, și și atunci plouă la fel de balzacian și de pedepsitoriu.
Și fraerul rămîne fraer și plin de speranță, că de-aia e poiezie și nu roman de spionaj, John Le Carré care să ne explice de ce nu e dreptate în lume, doar învingători, supraviețuitori și restul multe, multe pietre de mormînt.
Iar tonul, savoarea, culoarea cîntecului de fraer sînt date de o simplă repetiție discretă, savuroasă, cvasi-neobservabilă.
E vorba de numele “verilor” curviștinei de Madeleine, mereu alții, pe care guvidul de fraer de bulache e suficient de naiv să-i ia drept veri, dar noi, ascultătorii avizați și un pic mai duși la moara realității, autorul ne face cu ochiul, un clin d’oeil, a wink in a wink, nu-i așa că voi stimați cititori și ascultători vă dați seama că de fapt “verii” ăia nu e ei chiar veri, ci niște golani de babarditori de băeți de băeți care de fapt o gestionează de manieră angrosistă pe Madeleine, în timp ce fraerul stă în ploaie, cu buchetul de liliac plouat într-o mînă și cu cutia de ciocolată în cealaltă.
Joël, Gaston, Gaspard, pe parcursul a trei strofe numele se schimbă necruțător. Alți golani, alte nume, aceeași naivitate de copil fraer care încă mai crede în Moș Crăciun, în virgine la 18 ani și în dragoste la prima vedere care nu necesită schimburi reciproce de fluide și fluxuri asimetrice pecuniar-bancare.
Brel mai are astfel de cîntece unde variația produce admirația. De fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, mai toate cîntecele sale sînt construite pe o structură repetitivă, pe un rondel sau catren sau cum paștele mă-sii îi zice acestei subspecii poetice. Iei o strofă, o spui, pe urmă îi schimbi ușor ceva, pe urmă încă ceva și tot așa pînă la enervare sau la extaz, depinde de pricepere.
Hai, gata, că mi se termină bateria la laptop. Învățați naibii și voi odată franceza asta și ascultați Brel, să simțiți că nu trăiți degeaba, damn it!
* * *
Jacques Brel
MADELEINE
1961
Ce soir j'attends Madeleine
J'ai apporté du lilas
J'en apporte toutes les semaines
Madeleine elle aime bien ça
Ce soir j'attends Madeleine
On prendra le tram trente-trois
Pour manger des frites chez Eugène
Madeleine elle aime tant ça
Madeleine c'est mon Noël
C'est mon Amérique à moi
Même qu'elle est trop bien pour moi
Comme dit son cousin Joël
Mais ce soir j'attends Madeleine
On ira au cinéma
Je lui dirai des "je t'aime"
Madeleine elle aime tant ça
Elle est tellement jolie
Elle est tellement tout ça
Elle est toute ma vie
Madeleine que j'attends là là
Ce soir j'attends Madeleine
Mais il pleut sur mes lilas
Il pleut comme toutes les semaines
Et Madeleine n'arrive pas
Ce soir j'attends Madeleine
C'est trop tard pour le tram trente-trois
Trop tard pour les frites d'Eugène
Madeleine n'arrive pas
Madeleine c'est mon horizon
C'est mon Amérique à moi
Même qu'elle est trop bien pour moi
Comme dit son cousin Gaston
Mais ce soir j'attends Madeleine
Il me reste le cinéma
Je pourrai lui dire des "je t'aime"
Madeleine elle aime tant ça
Elle est tellement jolie
Elle est tellement tout ça
Elle est toute ma vie
Madeleine qui n'arrive pas
Ce soir j'attendais Madeleine
Mais j'ai jeté mes lilas
Je les ai jetés comme toutes les semaines
Madeleine ne viendra pas
Ce soir j'attendais Madeleine
C'est fichu pour le cinéma
Je reste avec mes "je t'aime"
Madeleine ne viendra pas
Madeleine c'est mon espoir
C'est mon Amérique à moi
Mais sûr qu'elle est trop bien pour moi
Comme dit son cousin Gaspard
Ce soir j'attendais Madeleine
Tiens le dernier tram s'en va
On doit fermer chez Eugène
Madeleine ne viendra pas
Elle est elle est pourtant tellement jolie
Elle est pourtant tellement tout ça
Elle est pourtant toute ma vie
Madeleine qui ne viendra pas
Mais demain j'attendrai Madeleine
Je rapporterai du lilas
J'en rapporterai toute la semaine
Madeleine elle aimera ça
Demain j'attendrai Madeleine
On prendra le tram trente-trois
Pour manger des frites chez Eugène
Madeleine elle aimera ça
Madeleine c'est mon espoir
C'est mon Amérique à moi
Tant pis si elle est trop bien pour moi
Comme dit son cousin Gaspard
Demain j'attendrai Madeleine
On ira au cinéma
Je lui dirai des "je t'aime"
Et Madeleine elle aimera ça.
* * *
Citeste tot...
sâmbătă, 30 iunie 2012
Repetitio, mater excelsiorum brelifericorum
La franglaise, c'est mon Amérique à moi
PS: Pentru pseudo-alexandrinii semi-decadenți care nu și-au terminat calificarea la locul de muncǎ încǎ, referința poieticǎ din titlu e de aici. Cu vorbe de ureche auditivǎ, aici.
Cine nu știe, nu cunoaște...
.
Citeste tot...
vineri, 29 iunie 2012
Saptamina viitoare pe vremea asta asa voi fi, stimabililor
Cine merge la concert?
And there we'll finally be alive. For awhile...
:) :wink:
Citeste tot...
joi, 28 iunie 2012
miercuri, 27 iunie 2012
marți, 26 iunie 2012
luni, 25 iunie 2012
duminică, 24 iunie 2012
sâmbătă, 23 iunie 2012
vineri, 22 iunie 2012
Stance: The Man Who Shot Liberty Valance (1962)
"Ransom Stoddard: You're not going to use the story, Mr. Scott?
Maxwell Scott: No, sir. This is the West, sir. When the legend becomes fact, print the legend."
Deci precum in cer asa si pe pamint. Precum in script, asa si la TV. Precum in vestul salbatic, asa si pe Dimbovita.
Ce altceva?
Ford. John Ford. Wayne. John Wayne. Stewart. James Stewart. Marvin. Lee Marvin.
The rest is legend. Premonitory legend about the future.
:) :wink:
Filmul il puteti gasi aici.
Citeste tot...
În seara asta am privit soarele în față
În seara asta am privit soarele în față.
De ziua lui, la stop, la capătul Bucureștiului, unde începe Șoseaua Cățelu, așteptînd să se facă verde, l-am înfruntat, m-am uitat cu stăruință la el pînă din nebulos și dureros la ochi s-a făcut rotund și clar, vibrînd un imposibil apus.
Și pentru că soarele răspîndește lumină, am avut o iluminare, la fel de vremelnică precum vremelnic era acest apus. Preț de un semafor, cu sabia culorii verzi atîrnîndu-mi deasupra parbrizului, am fost wabi sabi într-o mașină japoneză cu număr de zen, la capăt de Pantelimon.
Mi-am dat seama că la fel precum ai nevoie de perseverență întru a-ți controla trupul și zăticnirea spinării – am vreo trei hernii la ceafă și una jos, la lombară, pe care am învățat să le țin în frîu prin zilnică frîngere de vertebre – la fel e nevoie de același efort dureros și continuu și tenace pentru a-ți curăța zgura din creier, din inimă, din suflet.
Nu e de ajuns doar să-ți segmentezi hoitul spiritual o dată și gata, pe urmă la rămînere rămîi nemuritor și rece și pur și senin.
Eu, prostul, naivul, leneșul, credeam că gata: e de ajuns. Am dat o dată cu mopul pe sinapse precum femeia de servici care dă cu mătura în doru lelii, la fușereală, precum slujnica cea furăcioasă și de-acum kabum! vavavum!, voi avea sufletul emailat și sablat și curățat și nituit și tinichigiuit și peticit și schingiuit și pocăit și tighelit și tivuit și cositorit pentru tot restul vieții, ca oalele minune pe care ți le vînd țiganii la tîrg.
Ei aș. Sare smalțul de nu te vezi. Se adună praful și vin gîndacii pe sub preșurile minții numa numa.
Nu.
Trebuie să rînești balega în fiecare zi, la fel ca la grajdul copilăriei de la Telega, cu Murga și fîn și lapte și balegă și pișălău care mustea în podeaua cea groasă din lemn de plop.
Trebuie să depui același efort ca și atunci cînd îți faci rostogolirile de două ori pe săptămînă de-ți ies ochii din cap și-ți curge transpirația pe tatami ca la robinet.
Mae ukemi, ushiro ukemi, mae gyaku ukemi, mae otoshi ukemi, mae obi ukemi, mae ushiro ukemi, ushiro obi ukemi, ushiro otoshi ukemi, mae ukemi cu dublă bătaie, ushiro ukemi cu dublă bătaie, yoko ukemi. Și pe urmă shikko. Și mae, și ushiro.
Obosești doar cît le citești, darămite să le mai și duci pînă la capăt, dus-întors, dintr-o parte în alta a dojo-ului.
Și asta a fost iluminarea: e la fel de greu, la fel de trebuincios și la fel de obositor în perseverență să-ți cureți periodic, zilnic dacă se poate, hornul sufletului, al emoțiilor, al continuei zguri care se depune ceas de ceas, la fiecare zăticnire de care ai parte, la fiecare nemulțumire, la fiecare strîngere de inimă, la fiecare mototolire de viață prin care treci.
Că-i mică, că-i insignifiantă, că-ți taie cineva calea de pe banda întîi, că vezi pe cineva zvîrlind o hîrtie pe stradă ori un dobitoc bătînd cîmpii la televizor, ori că-i altminteri șî mare și apăsătoare, că ți se strînge inima de toate oportunitățile ratate, de toate compromisurile făcute, de toate lălăielile și limitările tale, ale celor dragi din jurul tău, că ai copilul prea ..., că nu știi ce-ți rezervă viitorul, că ți-e teamă că... și că... și că...
Toate se adună. Toate trebuie rînite în fiecare zi, nu doar la marea tulburare, la marea curățenie sufletească de care ești atît de mîndru și de mulțumit că ai avut curajul să o faci. Ci zilnic. Zilnic, damn it.
Ca gospodina cea meticuloasă. Precum călugărul cel perseverent. Ca fiara cea fără de prihană care-și linge blana în fiecare zi și care-și ascute ghearele încontinuu pe scoarța copacului, sfîșiind-o bucățele bucățele.
În fiecare zi.
Că îi zici rugăciune, că îi zici așezare de vertebre ale creerului, că îi zici zazen sau mushin, că îi zici limpezire și trezvie, că îi zici disciplină mentală și autocontrol, mai puțin important. Nu contează. Treceți-o voi prin ce filtru ideologic și paradigmatic vreți. Puneți-i ce etichetă v-a învățat popa la școală.
Important e să o faci.
Să-ți dai seama că trebuie să dai cu mătura și cu aspiratorul și cu bomba atomică prin cotloanele sufletului în fiecare zi, să te lepezi de Satana urii și a îndoielii și a fricii și a scîrbei și a pesimismului și cinismului și lehamitei și de toate celelalte metehne ce-ți dau tîrcoale la fel de răbdătoare, ca hoitarii, ca viermii cei de pradă fără de astîmpăr și fără de milă, așteptînd să-ți lași garda jos, să putrezești, să te închini delăsării și resemnării și zgurii.
Zgura. Zgura. Curățați-vă zgura, fraților și surorilor și restul oameni, cetățeni, soldați, securiști, politruci, trecători, pietoni, tîrîtoare.
Zgura. Curățați-vă zgura. Nu mai stați. Așteptați pe pielea voastră. Judecata de Apoi începe în fiecare secundă și fiecare secundă vă este ultima. Ultima secundă din prima parte a vieții voastre.
În seara asta am privit soarele în față. Și soarele, în marea sa mărinimie entropică și aleatorie și cuantică, mi-a privit privirea, în timp ce apunea. De ziua lui apunea. Taman de ziua lui.
Azi, de ziua soarelui, în timp ce el moare spre a învia, ele, dînsele, ielele, naibele, se dezlănțuie, se destrăbălează, se dedau. Ele, ielele, dansează.
Domnilor care încă mai credeți în ele: acum, în pădure, în luminișul de nuiele de frasin, iele, dînsele, naibele, de ziua lor dansează. Cu poftă. Cu poftă de fiară, cu zvîcnet de flacără.
Mi-e dor de ele. Nu le-am văzut niciodată și mi-e dor de ele.
Ascultați-le pașii.
.
Citeste tot...
joi, 21 iunie 2012
Berilǎ, Bogzǎrilǎ și Ironilǎ într-un talk-show despre Academilǎ
"Închis a doua oară la Văcăreşti, la plângerea Academiei Române şi cu mare zarvă în presă, pentru că aş fi ultragiat morala publică prin Poemul invectivă, plachetă de versuri tipărită în două sute cincizeci de exemplare, am tot felul de aventuri, printre care şi o convorbire cu Berilă.
Într-o zi, faimosul asasin care a ucis într-un sfert de oră şase oameni, lovindu-i cu un sifon în cap, pentru a-i jefui de două sute şaptezeci de lei, îşi opri asupra mea ochii lui albicioşi. Şi măsurându-mă din creştet până în tălpi, cu o ironie masivă:
- Da’ tu pentru ce eşti aici mă?
- Pentru o femeie…
- Hă, hă… Mama ei de femeie! Ce i-ai făcut mă?
- Am ultragiat-o.
- Cum ziseşi, mă?
- Am ultragiat-o. Articolul 262 Cod penal.
- Aha. Câte lovituri i-ai dat?
- Două sute cincizeci.
- Câte zici, mă?
- Două sute cincizeci.
- Asta-i crimă pasională! A mierlit-o pe loc?
- Nu, e la spital.
- Ei, a dracului! Cum o cheamă mă?
- Academia.
- A-ca-de-mia? Mă, ce nume şi la ea. Avea gologani?
- Are moşii.
- Păi atunci?
- De, nu ştii cum se întâmplă…
- Aha, înţeleg. Era bătrână şi te-ai legat de alta mai tânără.
- Aşa spun şi ziarele.
- Şi asta cine e mă?
- Una grozavă, Pornografia.
- Ei, pă dracu’! Por-no-gra-fia! Dar zurliu mai eşti, mă. Unde le găseşti cu numele astea? Se vede că-s nişte grecoaice…
- Cam aşa, măi Berilă…
- Să nu te mai încurci cu grecoaice că-s parşiva al dracului. Am păţit-o şi eu o dată cu una, la Brăila. Dar las’ că şi tu… Auzi! Academia!... Pornografia!... Zurliu eşti, mă, se minunează el, în timp ce ironia din ochii-i albicioşi se schimbă rapid în simpatie uluită."
Geo Bogza, "De vorbă cu Berilă"
Courtesy of Strajnik
Citeste tot...
miercuri, 20 iunie 2012
[...] by a fully-grown polar bear [...]
Cum se face o reclama.
Cum patimeste un jucator de rugby.
Cum trebuie sa ne treaca vremea.
.
Citeste tot...
marți, 19 iunie 2012
luni, 18 iunie 2012
[...] That’s a far more depressing thought [...]
"When you’re young, you look at television and think, There’s a conspiracy. The networks have conspired to dumb us down. But when you get a little older, you realize that’s not true. The networks are in business to give people exactly what they want. That’s a far more depressing thought. Conspiracy is optimistic! You can shoot the bastards! We can have a revolution! But the networks are really in business to give people what they want. It’s the truth.”
Steve Jobs
Citeste tot...
Sǎ nu uiți, Darie, sǎ nu uiți...
Mulți dintre Dvs. probabil știu cǎ una din marotele și punctele mele sensibile o reprezintǎ Rusia.
Și nu anume trǎirisme filosofice precum spiritul rus, poporul rus, cultura rusǎ, intensitatea ruseascǎ. Ci un lucru mult mai simplu, mai pragmatic: relația asimetricǎ de exploatare de tip cǎlǎu – victimǎ care de vreo douǎ sute de ani s-a instaurat între Rusia și România.
Mai ales în cea de-a doua parte a secolului XX, bucatǎ de istorie care ne-a afectat direct și cǎreia încǎ îi simțim reverberațiile otrǎvite.
Nu conteazǎ cǎ se numește comunism sau Uniunea Sovieticǎ sau Stalin sau Putin sau Pantiușa Bondarenko. Conteazǎ cǎ ei au luat fǎrǎ ca noi sǎ vrem sǎ dǎm.
Conteazǎ cǎ ne-au cucerit cu tancurile, cǎ ne-au omorît oamenii cei mai buni, cǎ ne-au luat petrolul, uraniul, grînele, cǎ ne-au distrus elita și cǎ timp de cincizeci de ani ne-au spǎlat creierele și ne-au îndobitocit cu metodǎ, cǎ ne-au învǎțat sǎ le fim slugi, ba chiar sǎ ne și placǎ.
Vrem nu vrem, am fost colonia lor. E o mare ranǎ a acestui popor. Și, din pǎcate unii dintre noi încǎ mai doresc sǎ fim, chiar și la douǎzeci de ani dupǎ marea reașezare geostrategicǎ din 1989 - 1990. Nu pe fațǎ, ci de manierǎ mai șulfǎreascǎ și mai vicleanǎ, dar cu aceeași finalitate.
Pentru asta e necesarǎ o continuǎ vaccinare. Pe principiul “Cine uitǎ istoria riscǎ sǎ o trǎiascǎ din nou”, trebuie sǎ ne repetǎm periodic la nivel de conștiințǎ publicǎ de manierǎ ritualicǎ, precum creștinul Tatǎl Nostru, “am fost exploatați de ruși și nu trebuie sǎ uitǎm asta”.
Nu sîntem singurii. Toatǎ Europa de Est a avut mai mult sau mai puțin aceeași soartǎ. Cu cît ești mai spre est și mai aproape de Moscova, cu atît e mai mare nevoia de ritualicǎ, necesarǎ, periodicǎ amintire.
Mai ales polonezii nu uitǎ. Au fost aproape zdrobiți de înțelegerea cîineascǎ ruso-germanǎ, au fost tǎvǎliți și mǎcelǎriți și aproape șterși de pe fața pǎmîntului, și totuși s-au ridicat. Și acum nu uitǎ.
Nici noi nu trebuie sǎ uitǎm. La fel cum în Germania este o continuǎ, periodicǎ, ritualicǎ reamintire pentru generațiile recente despre ce a fost nazismul și de ce nu mai trebuie sǎ se mai întîmple, la fel și la noi, chiar dacǎ nu e politicǎ de stat, trebuie sǎ ne repetǎm, și nouǎ și copiilor noștri: ce au fǎcut rușii și ce nu trebuie sǎ mai facǎ.
Recent, ambadasorul Rusiei declara cǎ în ultimul timp Rusia și-a pierdut interesul pentru România. E foarte bine cǎ a fost așa! Și așa trebuie sǎ rǎmînǎ. E bine. Voi vǎ vedeți de treaba voastrǎ, noi de-a noastrǎ, voi ne înjurați cǎ ne-am dat cu americanii, noi vǎ întrebǎm ce mai faceți cu chinezii ǎia care tot intrǎ în Siberia. Și ne vedem la ONU.
Viclean oștean, ambasadorul fǎcea legǎtura între slǎbirea relațiilor comerciale și instalarea scutului antirachetǎ. Vezi Doamne, piața aia de mobilǎ pe care noi am pierdut-o și tot o pierdem de vreo 20 de ani în Uniunea Sovieticǎ este cea fǎrǎ de care nu mai merg lucrurile în țara asta. Și poate ar fi totuși mai bine sǎ renunțǎm la scutul ǎla antirachetǎ ca sǎ ne cumpere Rusia din nou mobila.
Ambasadorul mai declarǎ cǎ “existǎ multe elemente emoționale” în relația Rusia-România. Da, existǎ. Și e foarte bine sǎ existe. Emoția întǎrește amintirea. Ar trebui sǎ fim în continuare foarte emoționați de ceea ce ne-au fǎcut rușii și sǎ nu uitǎm.
Sǎ nu uiți, Darie, sǎ nu uiți. Fie și de-ar trebui sǎ ne punem mobila de export pe foc, tot nu trebuie sǎ uitǎm. Ce au trǎit bunicii și pǎrinții noștri e mult mai important decît deranjurile diplomației rusești ori decît succesul industriei de mobilǎ cu îngerași.
Scriu aceste rînduri ca urmare a citirii interviului luat recent unui american care de ceva timp stǎ în România.
Da, veți spune, noul val de Pantiușa. Noii spioni care lucreazǎ pentru prinderea României în sfera de influențǎ americanǎ. Ce mi-e unii, ce mi-e alții, tot niște colonialiști care vor sǎ ia.
Însǎ din ce îmi aduc eu aminte nici un rus nu a spus vreodatǎ despre România urmǎtoarele:
"In Romania, principala povara tine de resursele naturale. Si e motivul pentru care nu a devenit o tara pana in 1918, care oricum a durat 20 de ani este din nou dat de resursele naturale, de petrol . Si motivul pentru care aceasta este principala problema este ca modelul si reflexul economic este de a fi o colonie, anume de a-i lasa pe oameni sa fure resursele, sa le duca in China, Suedia, Ungaria sau Italia sa le proceseze iar apoi sa le vanda inapoi aici. Este o mentalitate de colonie si un dezstru pentru tara. Sper ca oamenii din Romania aleg lideri. Aveti alegeri in toamna care se traduc in “cum sa devenim altceva decat o colonie”. Economic vorbind."
Nici un rus n-a venit sǎ se instaleze în capul munților, la Cuca Mǎcǎii în Apuseni, sǎ-i învețe pe români sǎ nu-și mai taie pǎdurile și sǎ nu-și mai batǎ joc de ceea ce au.
Nici un rus n-a venit sǎ învețe românii sǎ se gospodǎreascǎ și sǎ-și vadǎ interesul, ci din contrǎ.
Nici un rus n-a venit pînǎ acum în România sǎ facǎ voluntariat, sǎ dea din preaplinul lui, de cunoaștere, de bani, de timp. Ci a venit sǎ ia.
Drept pentru care vǎ recomand sǎ citiți articolul și sǎ nu uitați cǎ dincolo de cele mǎrunte, tactice, în România pentru ceva timp de-aici încolo vor rǎmîne la fel de actuale întrebǎrile:
Cu cine crezi cǎ e mai bine sǎ fim aliați: cu americanii sau cu rușii?
În a cǎror sferǎ de influențǎ geopoliticǎ crezi cǎ e mai bine sǎ fim?
Ce tabǎrǎ alegi?
Știți cum spunea Lenin: poate tu nu ești interesat de rǎzboi, însǎ rǎzboiul este cu siguranțǎ interesat de tine.
La fel și în acest caz: poate pe tine te doare în cot de geopoliticǎ și de America și de Rusia. N-ai însǎ cum evita interesul lor, interesul țǎrilor mari pentru România.
Și atunci trebuie sǎ conștientizezi acest interes, sǎ-i acorzi atenție și sǎ alegi. Sǎ alegi în cunoștințǎ de cauzǎ, știind istoria și cunoscîndu-ți interesul.
Sǎ nu uiți, Darie, sǎ nu uiți...
Citeste tot...
duminică, 17 iunie 2012
Politic, despre "Politice"
PDL / MRU
Dragoș Paul Aligicǎ scrie un editorial pertinent și deștept, așa cum știe el sǎ scrie de obicei, pertinent și deștept, despre situația de la PDL și despre posibilele planuri de remediere ale acestora.
Pe scurt, el spune cǎ este foarte probabil ca PDL sǎ adopte varianta conservatoare, de pǎstrare a status quo-ului instituțional, în jurul personajelor alfa cum ar fi Vasile Blaga și deplînge faptul cǎ cei de dreapta nu acceptǎ varianta “cea bunǎ”, cea de “înoire radicalǎ”, de “deschidere și reorganizare fundamentalǎ”. Adicǎ federalizarea în jurul lui MRU.
Poate cǎ are dreptate. Nu mǎ bag sǎ judec justețea de principiu a mișcǎrilor unui partid care a fost amendat sever la alegeri. Era inevitabil ca PDL sǎ scadǎ la vot în urma a douǎ cicluri electorale în timpul cǎrora au guvernat, în context de crizǎ mondialǎ. Poate cǎ e nevoie de o “deschidere și reorganizare fundamentalǎ”.
Ce nu înțelege însǎ Dragoș Paul este faptul cǎ asemenea reset-uri, count zero-uri, schimbǎm tot și o luǎm de la capǎt, se întîmplǎ foarte rar de manierǎ programatǎ, consensualǎ, organizatǎ.
De cele mai multe ori, rezistențele și structurile bine conturate fac practic imposibilǎ o asemenea schimbare totalǎ de gîndire, o asemenea acceptare de corpuri strǎine, de puneri la îndoialǎ de ierarhii și structuri de putere.
Singurele momente în care se întîmplǎ așa ceva este în general în urma unui dezastru. Cǎ e revoluție, cǎ e cutremur, cǎ se întrerupe curentul, mai puțin important.
Important este cǎ e nevoie de o zǎticnire iremediabilǎ și catastroficǎ pentru a reașeza o structurǎ bine definitǎ, meticulos contruitǎ și întreținutǎ de-a lungul timpului.
În consecințǎ, soluția doritǎ de dînsul va fi posibilǎ doar atunci cînd va fi prea tîrziu, cînd PDL își va epuiza inerția structuralǎ. Cum se spunea în butada de acum 20 de ani: “se poate doar atunci cînd nu se mai poate”.
Și oricum va fi prea tîrziu...
* * *
ICR / HRP
Aveam în minte rǎspunsul de ceva zile, tot mǎ îndemnam sǎ-l scriu. Între timp, Vasile Ernu mi-a luat-o înainte. Mințile luminate scriu mai repede și mai bine decît mințile aproximative de rit sociologic.
Tema ICR și a lui Horia Roman Patapievici este o furtunǎ într-un pahar cu apǎ. HRP a fost numit politic, acum își gǎsește obștescul sfîrșit tot politic. Nu este vorba despre competențǎ, ci despre tabǎra pe care te-ai hotǎrît s-o îmbrǎțișezi.
O necesarǎ precizare, înainte de a scrie mai departe: îl apreciez pe HRP, la vremea sa i-am citit scrierile și îl consider una din mințile luminate ale acestei țǎri. Între HRP și Rǎzvan Theodorescu, simpatiile mele intelectuale se îndreaptǎ spre primul.
Cel mai probabil – spun “cel mai probabil” pentru cǎ la fel ca și mulți dintre Dvs nu am informații directe, de la sursǎ, ci prin intermediul mass media, care știm cît de obiectivǎ este – deci cel mai probabil a fǎcut treabǎ bunǎ la ICR în timpul mandatului sǎu.
Dar nu despre asta este vorba. Voi nu înțelegeți motivația actului politic, drive-ul care unește și pune în mișcare tabere diferite. Cînd un partid cîștigǎ situația, cum este cazul USL în momentul de fațǎ, este imperios necesar pentru sǎnǎtatea sa organizaționalǎ sǎ își rǎsplǎteascǎ susținǎtorii, soldații, trupa.
E simplu, e în carnea și firea și logica inexorabilǎ a oricǎrei lupte: fidelitatea se rǎsplǎtește de cele mai multe ori cu recompense. Altminteri, încet-încet eficiența organizației are de suferit, pentru cǎ oamenii care au pus osul la treabǎ, la muncǎ, la luptǎ se simt nedreptǎțiți. Poate te mai ajutǎ încǎ ceva timp, dar nu uitǎ și își vor pierde din entuziasm, din energie, din motivație. Și asta înseamnǎ cǎ data viitoare pierzi cu brio.
E o lege a firii. Nu spun cǎ e dreaptǎ. Dar e eficientǎ. Altminteri nu merg lucrurile. Și atunci e mai bine sǎ o conștientizǎm, sǎ ținem cont de ea și sǎ nu fim ipocriți, sǎ nu ne dǎm dupǎ tufiș.
Cînd vine PDL la putere, rade tot și își pune oamenii. De ce? Simplu: pentru cǎ are încredere în ei. Fidelitatea bate competența oriunde.
Cînd se schimbǎ clepsidra și USL vine la putere, la fel de simplu și de riguros și de inevitabil și inexorabil oamenii PDL zboarǎ și vin cei ai USL. Din exact aceleași motive.
La fel se întîmplǎ și în Franța, și în America, și în Noua Zeelandǎ.
Da, știu: o sǎ-mi veniți sǎ-mi dați exemple de bipartizanat și de încǎlcare a acestei legi în favoarea competenței. De oameni din guvernarea anterioarǎ care au fost acceptați de noua conducere, pǎstrați pentru priceperea lor.
Dar asta pe de o parte e o excepție, pe de altǎ parte s-a întîmplat deja și la noi – vezi cazul Leonard Orban. Doar cǎ ele sînt excepții, nu reguli, și în plus se aplicǎ în acele cazuri în care persoanele au cǎlcat apa de manierǎ prudentǎ, nu vehement asumatǎ, precum HRP.
În consecințǎ, nu mi se pare nimic nefiresc în schimbarea lui HRP. Aveți dreptate: ar fi fost poate mai bine sǎ nu se întîmple. Dar eu (și Vasile Ernu și alții ca noi) avem și mai multǎ dreptate: e inevitabil sǎ se întîmple.
Ǎsta este prețul plǎtit pentru democrație: ai noștri, ai lor. Vine vremea PDL, vin și oamenii PDL. Vine vremea republicanilor, vin și oamenii republicanilor. Vine Obama, schimbǎ tot la nivel de conducere și își aduce oamenii sǎi. Pentru cǎ are încredere în ei.
Alternativa este fie Republica lui Platon, fie republica lui Stalin. Despotul luminat sau întunecat. Vǎ spun eu cǎ nu vreți nici una din ele, oricîte cǎrți savante ați fi citit în aceastǎ privințǎ.
Tiranul înțelept, masonii șerpilieni, grupul de înțelepți care le știu ei pe toate și așeazǎ cǎrțile pe masǎ dupǎ cum ii taie capul de cei mai foarte înțelepți. Și de unde știm cǎ nu o vor lua pe arǎturǎ, fǎrǎ un sistem de check and balances? Who watches the watchmen?
Sau dobitocul brutal, mocofanul de Ceaușescu sau de Pol Pot care oricum știe el mai bine cum stau lucrurile și nu-și mai bate capul cu negocieri, cu compromisuri, cu vot și cu alte rahaturi de-astea.
Sǎ știți cǎ între Platon și Stalin, în mod paradoxal, nu prea e nici o diferențǎ. Tot o machiavealǎ primejdioasǎ. Întrebați-l pe Churchill: "democracy is the worst form of government except all the others that have been tried."
În încheiere, aevǎrata întrebare nu este de ce îl dǎ jos USL pe Patapievici și pune unul de-al lor? Rǎspunsul e simplu: de-aia, cǎ așa merg lucrurile dupǎ ce unii cîștigǎ alegerile și alții le pierd.
Ci mai degrabǎ: de ce n-are USL unul de cel puțin același calibru intelectual cu Patapievici sǎ punǎ în loc?
În momentul în care USL, și mai ales PSD, va fi în stare sǎ domoleascǎ neîncrederea bine înrǎdǎcinatǎ a intelectualilor în stînga post-comunistǎ, de-abia vom putea spune cǎ am mai bifat încǎ un cui în coșciugul tranziției noastre interminabile.
Pînǎ atunci însǎ, rǎmînem la întrebarea care transcede tensiunea stînga – dreapta, SUA – Rusia, capitalism – comunism: Who watches the watchmen?
.
Citeste tot...
În ce direcție credeți cǎ se îndreaptǎ...?
Distinsă academie
creață și fleașcă și udă și tîrzie,
de la înălțimea acestui creier asfaltat și drept
permiteți-mi să vă înfrunt și să vă întreb:
În ce direcție credeți că se îndreaptă
bățul de carne, nuiaua de poftă,
coada de fiară ce se întrezărește afară?
Ce pol arăta carnea odată, înainte de plată?
Cîți volți are fumul, nebunul?
Cîtă forță foșnește
prin țesătura de mîneci înnodate la spate?
Cît de moale se simte la tălpile crăpate
valiza de mînă și goană și goarnă și goală și smoală?
Hei, domnilor judecători călători
trecuți prin comisii și aspiratori!
Pironul prin talpă
înseamnă altceva cîteodată.
Cu dedicație lui Geo Bogza, acel ticălos de comunist foarte mort și foarte genial și oarecum foarte iresponsabil din Buștenari, cum intri în Telega, după dealuri...
:) :wink:
Sursa fotografiei: Sauco.ru
.
Citeste tot...
sâmbătă, 16 iunie 2012
vineri, 15 iunie 2012
Au trecut alegerile!
Coada de pisicǎ
Mișcǎ, se ridicǎ
Tresaltǎ încet:
Sînge de poet.
Zeamǎ de pisicǎ
Valizǎ ce iscǎ
Țîțǎ de rusoaicǎ
Odaliscǎ albǎ.
Capcanǎ de ochi
Capul sǎ-l întorci.
Capcanǎ de sînge
Capul de-l înfrînge.
Sursa: Sauco.ru, via Facebook.
Mda. Exista inca oameni nebuni la creer. E bine. E bine...
:)
Citeste tot...
A real knight, in armour bright, wearing his madness with splendourous delight
A real knight,
in armour bright,
wearing his madness
with splendourous delight.
David Gilmour, CBE, knighted by Her Majesty in 2003.
One of these days I'm gonna smile you into little pieces...
:)
Citeste tot...
