Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat,
Prin soarele din urne, în toi de vară;
Iar norii toţi, ce casa ne-o striveau,
Sînt îngropaţi în sînu-adînc al mării.
Purtăm pe frunţi cunune de cîrnați;
Din ciunte voturi am făcut trofeu
Din aspre televiziuni, vesele taifasuri;
Din marş războinic, paşi suavi de danţ.
Tocmai am terminat de citit eseul lui Lucian Boia, De ce este România altfel?
Evident că multe din ideile dînsului sînt de notorietate, din genul celor care plutesc în aer, secrete a la Polichinelle. Multe dintre ele chiar sînt înfipte în atenția publică cu țăruș dureros de vorbe chiar de dînsul, în lucrările sale din anii 90.
E vorba despre nesfîrșita pendulare dintre autarhie și sincronizare la restul lumii, dintre ambîțul naționalist de ciobani mioritici mîndri, barză viezure brînză mînz, și nevoia de modernitate, să-i prindem și noi pe ceilalți din urmă, mama lor, cum le-am apărat noi catedralele cu piepturile goale.
Despre nevoia de cuvinte autohtone, neaoșe, de la noi din Dorohoi: asfalt, curent electric, plasmă, autobuz, Volkswagen. Despre dulcele fior mistic și dor nețărmurit generat de tensiunea dintre regula precisă, ca la Dusseldorf, și rînduiala difuză, otova, du colo colo, ca la Buzău.
Între opincă și Louis Vutton, undeva pe acolo, nici prea-prea, nici foarte-foarte. De secole, de la Caragiale și de la Neagoe Basarab încoace, trecînd prin Nae Ionescu și prin Constantin Tănase, tot despre asta discutăm.
De altminteri, pot să mă laud că bunul meu prieten Turambar scria aproximativ aceleași lucruri, e adevărat că într-o română nu la fel de limpede și de bine structurată precum cea a
d-nului Boia, înainte să citesc cartea De ce este România altfel?
Scria bunul meu prieten Turambar despre pendularea dintre nevoia de autonomie și nevoia de eficiență în articolul de acum cîteva luni Între capră și Nicolae Decebal Codreanu.
Scria tot el, mînca-l-ar mama de deștept cu diplomă de sociolog, despre mediocritate tot înainte de citirea eseului lui Boia, acum aproximativ o lună, în articolul Fără interes pentru educație, deci o țară mediocră.
Anul trecut scria despre vraiștea din curțile noastre care reflectă vraiștea din mințile noastre în articolul Ce ți-e scris în curte ți-e pus, pe Curs de Guvernare.
Deci cumva cam toți gîndim la fel, fie că sîntem academici și riguroși precum maestrul Boia, fie că sîntem blogeri și aproximativi în gîndire, precum maestrul Turambar.
Măcar cînd ne uităm în urmă sîntem cam toți de acord, cu excepția bineînțeles a celor care se amăgesc că încă mai sîntem cei mai drepți dintre traci și că i-am învățat pe romani latina, mama lor de barbari care nici un apeduct nu știau să facă cum trebuie dacă nu le arătam noi. Barză brînză viezure mînz. Vitruviu per Scorillo.
Deci e simplu: predicțiile privind trecutul sînt relativ simple de făcut, deși chiar și în această privință sînt mulți care dau rateu. Istoria, această mare mlaștină de fapte și de interpretări. Hic sunt leones.
Problema este ce ne facem fetelor cînd ne apucăm să dăm sfaturi despre viitor. Aici, cum spunea și maestrul Boia la sfîrșitul sfîrșitului lucrării sale, ni se termină benzina, ni se sparie gîndul și ni se încețoșează privirea celui de-al treilea ochi mistic.
Cum ar zice Murphy: prediction is very difficult, especially when talking about future.
Evident că nu am soluții miraculoase. Evident că nu există soluții miraculoase. Situația fiind complecsă și prezentînd multiple aspecte, evident că sîntem limitați într-ale priceperii de consultanță și de înțelepciune, fie că sîntem istorici, sociologi, metalurgiști, chimiști, frizeri, tinichigii, analiști economici ori taximetriști. Pardon, a se excepta taximetriștii de la această listă, ei se pricep oricînd la orice, mai puțin la condus sărăciile alea de cutii de conserve pe patru roți.
Am doar bulleturi. Frînturi de gînd pentru frînturi de viitor.
* * *
Ce ne lipsește în primul și în primul rînd este perseverența. Aceasta se concretizează și în lipsa de planuri pe termen lung, și în nerăbdarea de veșnici copii cu care ne dorim să se întîmple acum, ACUM, damn it. Bătînd din picior vrem să se facă repede rai în jurul nostru precum se făcea imediat miercuri în jurul evreului din banc, cînd găsește punga cu bani de sabat.
Nu vedem mai departe de lungul nasului cel fizic. Doi ani de zile deja este prea mult pentru putirința noastră de răbdare și planificare. Poftele imediat făcute, rezistența la amînarea gratificării. O să fie greu pentru oricine încearcă să introducă viziune în sistem.
* * *
Despre mediocritate am mai discutat și altădată, după cum vă spuneam. Ca și despre loialitățile în schimbare. De cînd s-au deschis granițele, în medie statistic vorbind ăia mai buni au plecat și ăștia mai mediocri am rămas.
Au plecat 2 milioane și jumătate de români în ultimii ani, de prin 2005 – 2007 încoace. Un exod și o hemoragie mai ceva ca în vreme de război. Mai toți în puterea vîrstei, în puterea muncii și a creierului și a stării de spirit. Ne-au plecat milioane de optimiști și de descurcăreți și de muncitori perseverenți oameni care știu să-și asume riscul, oameni cu standarde morale și civice (ceva) mai ridicate decît ăștia care am ales să rămînem aici.
Da, sună paradoxal. Cum, trădătorii ăia care au plecat, și-au pus palma în fund și au votat cu picioarele, consideri că ăia au standarde morale mai ridicate? Nu cumva au fost mai lași? Mai bicisnici? Cum îți permiți să ne jignești în halul ăsta pe noi ăștia care am rămas aici?
Poate mai lași și mai puțin patrioți, da. Dar în același timp mai competitivi, mai capitaliști, mai tineri și mai cu proiecte de viață decît noi restul. Repet, discutăm statistic, vrac, en gros, în termeni de sute de mii de oameni.
Mulți dintre ei au descoperit că viața e la fel de grea și poate la fel de puțin glamoroasă și acolo, în Italia sau Spania sau Franța. Mulți s-au lovit de stigmatizare, de senzația de cetățeni de mîna a doua, au luat în piept toate greutățile pe care prima generație de emigranți le ia cînd își face bocceluța și pleacă pe văi pustii, printre străini.
Dar în același timp au plecat la (ceva) mai bine, la (ceva) mai așezat, la o textură instituțională și civică (ceva) mai umană. De aceea spun că au standarde morale și civice mai ridicate decît noi. Cred într-o relație cu instituțiile publice mai încărcată de responsabilitate, atît din partea prestatorilor (funcționarii publici, în fond și la urma urmei Statul), cît și din partea beneficiarilor (plătitorii de taxe care chiar își plătesc taxele).
Bani mai mulți dați la stat pentru servicii mai bune. Asfalt mai bun, funcționari mai eficienți și mai zîmbitori și mai puțin dedați arbitrariului și privilegiului, legi mai umane, trenuri care vin la timp, politicieni mai responsabili și mai politicoși.
Plecarea lor a dus la un dezechilibru cronic între cei care muncesc și cei care fie încă nu muncesc, fie le-a trecut vremea. Între populația activă și cea asistată. Asistată nu în sensul peiorativ care a tot fost acordat acestui cuvînt în ultimii ani de guvernare pedelistă. Pur și simplu prea tineri ori prea bătrîni. Nu vorbim aici de șomeri, de casnice, de agricultorii de subzistență care se chinuie inutil ca niște Sisifi cu gumari în picioare și cu sapa în spinare pe mai puțin de 2 hectare de pămînt arabil: muncă în van, moartea pasiunii.
Acest dezechilibru structural, cum ar spune economistul, face foarte dificilă dacă nu imposibilă sarcina oricui ar fi la putere. Cu 3-4 milioane de producători de plus valoare care trebuie să împartă acea plus valoare cam mediocră cu restul pînă spre vreo 18 – 19 milioane cîți sîntem în țară, e greu, e foarte greu. Nesustenabili vom fi, cu sau fără FMI.
Rezervorul încă neexploatat pe deplin îl reprezintă agricultura. Din fericire pentru noi, alimentele devin din ce în ce mai scumpe pe tot cuprinsul globului. Recentul apetit spre îmbuibare modernă și consumeristă a chinezilor și indienilor, cuplat cu învierea africanilor, scăderea terenurilor arabile prin eroziunea solului, un climat din ce în ce mai imprevizibil, face ca păpica să redevină din nou eroina zilei, după zeci de ani de zbatere în regim de Cenușăreasă.
Singura problemă e că noi agricultură rentabilă vom face cînd a) ne va permite Europa să dăm subvenții la fel de mari precum ale țăranilor mai vechi din Franța și Spania și Italia și b) cînd vom comasa terenurile agricole peste o anumită suprafață critică, undeva peste 10 – 20 de hectare per unitate agricolă.
Știu, știu: b) e chiar mai important decît a). Asta însă nu se va întîmpla chiar așa ușor, dat fiind nemernicia făcută 50 de ani de comuniști și continuată încă vreo 20 de ani de post-comuniștii lui Iliescu, de distrugere a proprietății private a țăranilor. Țăranul, această fiară conservatoare prin definiție, după ce s-a fript cu ciorba cea otrăvită a CAP-ului, acum suflă de mii de ori în iaurtul oricărei forme de întovărășire voluntară. Se simte furat, înșelat, nu are încredere în cei care îi promit că-i vor lua pămîntul în arendă și-i vor da marea și sarea la schimb.
Capitalul social, încrederea, acest mare handicap de care suferim. Țară de paranoici, de individualiști cîinoși care după ce sute de ani au fost fraieriți de toți, înșelați, furați, călcați cu tancul și cu iataganul, acum evident că n-au nici o propensiune spre a pune botul la următoarele promisiuni de binefacere altruistă din partea nasoilor de capitaliști veroși și occidentali care lasă că știm noi că vor să ne fure țara, evreii ăștia care ne cumpără pămînturile, FMI-ul ăsta care ne otrăvește fîntînile, masonii care bagă substanțe în produsele de la hipermarket și care ne bagă cipuri pe sub piele să ne conducă, șase șase șase, americanii vor să ne cotropească, să fugim, să n-avem încredere în nimeni.
Perseverență. Agricultură. Zăticneli sistemice: raportul populație activă / populație pasivă și numărul mediu de hectare per exploatare agricolă. Lipsa încrederii, acest mare liant social fără de care rămînem toți niște fiare.
Și așteptările mari, prea mari. Am pus cu toții botul la Să trăiți bine! al lui Băsescu, genială lozincă electorală, pentru că ne doream cu toții Tinerețe fără bătrînețe și Viață fără de moarte, rezolvarea tuturor necazurilor de manieră simplă, magică, precum Arabela care învîrtea inelul. Ne place să fim amăgiți și cînd vine dezamăgirea suferim cumplit, sîntem resentimentari și futem tot, urîm, scuipăm, urlăm.
Cînd de fapt trebuie să ne des-vrăjim, des-amăgim și să învățăm logica incrementalului, a lui puțin cîte puțin, al creșterii organice, sustenabile, cum ar zice pompierul de servici economic. Logica perseverenței și a lui Ceva Mai Bine, nu Pur și Simplu Bine. Pur și Simplu Bine va fi doar după ce murim, ăia care mergem în Rai, sus pe norișor. Eu nu, eu doar în pămînt, la viermișorii cei organici.
Dacă ar fi doar un sfat să-i dau lui Ponta, acuma că a cîștigat alegerile și intră în cursa pentru cucerirea poziției de Vodă în inima românilor, asta i-aș spune: fă rugby-ul obligatoriu în școli.
O să ziceți că sînt nebun. Că m-a apucat așa pe mine dintr-o dată patetismul meu tîrziu descoperit cu rugby-ul. Că țara arde și baba de Turambar se piaptănă cu balonul cel oval.
Nimic mai greșit. În rugby înveți următoarele:
• viața e grea, lumea e rea. și totuși trebuie să supraviețuiești, fraere
• viața doare. get used with it. învață să-ți placă tăvăleala în noroi
• taci și împinge, nu te mai văicări
• ai încredere în cei din jurul tău. echipa e mai importantă decît tine
• zbaterea bezmetică fără gîndire și organizare nu duce nicăieri. meciul e cîștigat de combinația sudoare + pregătire + viziune
• nu o să-ți iasă din prima. mai încearcă.
Perseverență. Organizare. Camaraderie. Noblețe în suferință. Viziune. Și, evident, cîștigă cel care e mai bun. Sau care dă o țuică arbitrului...
Lăsînd gluma la o parte, ce va fi cel mai greu în următoarea perioadă va fi să ne convingem că nu sînt soluții miraculoase, că ura face rău de tot la ficat, că viața nu e chiar atît de grea pentru că oricum trăim de atîta timp într-o perpetuă criză. Că avem nevoie de perseverență, de viziune și de optimism.
Da, știu. Cuvinte mari.
Dacă avem de învățat ceva de la Traian Băsescu, cel pe care toată lumea acum e la modă să-l înjure, măcar atîta să învățăm: în momentele critice nu și-a pierdut cumpătul, nu s-a dat bătut și chiar și cînd toți ceilalți îi cîntau prohodul, cum se întîmpla de exemplu în 2009, în noaptea aceea memorabilă, el a împins pînă la ultima suflare, pînă la ultimul cartuș, pînă la ultimul centimetru de teren.
Măcar atîta să învățăm. Dacă am uitat de Mărășești, pentru că nu prea mai învățăm istorie și e uncool să citim chestii plictisitoare, măcar de la experiențele politice traumatice recente să învățăm ce e de învățat.
Lucian Boia la un moment dat, trecînd în revistă prea multele bube în cap ale românilor, își amintea la pagina 29 de lecția de perseverență și de sînge rece și de curaj dată de o româncă get-beget, cum intri în Londra pe dreapta:
“Poate că merită consemnată, în același context “regal”, și lecția de rezistență și de consecvență pe care regina Maria a dat-o mult prea “schimbătorilor” români în timpul Primului Război Mondial. “Nu mă poți înțelege, generale – i-a spus ea generalului Averescu, cînd totul părea că se prăbușește, iar românii se considerau deja învinși. Eu sînt englezoaică, și englezii nu obișnuiesc să piardă”. Încă o atitudine de reținut. Din păcate, atitudinile nu se învață: ele pornesc din interior.”
Aici o să-mi permiteți să mă desprind de gîndirea d-nului Boia și să spun, așa optimist incurabil cum mă știți că sînt: orice se poate învăța. De fapt, cu excepția reflexelor de maimuță cu care ne naștem, practic învățăm tot pe parcursul vieții.
În consecință putem să învățăm și rugby, și perseverență, și curaj, și încredere în ceilalți, și planificare, viziune, optimism. Pînă și cum să fim ceva mai nemți și mai britanici în balcanismul nostru îngălat.
Avem nevoie de timp. Crouch... Touch... Pause... Engage...
.
Citeste tot...
Hai: ho ho hooo!. Crǎciun Fericit, mǎi animalelor mǎi :)
.
Citeste tot...
Vedeți vreo diferențǎ? Eu, sǎ moarǎ pisicile din Forumul Roman, zǎu dacǎ vǎz vreuna. Ai dracu’ veri de ginte latinǎ, cum sîntem noi la fel, dar doar în cele rele...
“This is the formula. It was good in the past and it will probably be good enough for many years to come.
Take a vast, hard-working, pliable, ingenious population, worried about its daily bread, capable at times of accepting untold sacrifices, but restless and anxious for novelties.
Keep the people ignorant by providing the minimum amount of schools. Keep them in want by regimenting with an iron hand or persecuting industry and trade. Keep them bewildered and insecure by the arbitrary manipulation of vaguely worded laws.
See that there never are clearly defined rights and duties, but always favours from above or abuses of power. Keep the people happy with a steady rain of miserable alms, distracted with many holidays, more holidays than any other nation in Europe, feasts, the inauguration of splendidly decorated and sometimes useful public works.
Spend most of the money on superfluous things, the armed forces and insensate wars in the past, and now on entertainments, public spectacles, games; spend as little as possible on improving the people’s moral and physical conditions. Keep them always drunk with stirring appeals to their more primitive emotions.
Then take a small oligarchy of leaders, eternally squabbling among themselves, frightened for their position and, often enough, for their life, whose power depends precariously on the favour of a few or of one man, sometimes even a foreign chief, residing abroad.
Put these leaders above the law. This tends to make the best of them wary, pitiless, overbearing, unscrupulous and avaricious.
In the old days such men were courtiers, land-owning aristocrats, high dignitaries and generals; later they were also bankers, shipowners, industrialists; yesterday they were Fascist chieftains. Today they are the heads of mass parties, exponents of organizations turning out million of votes, controllers of industrial empires privately- or State-owned and trade-union chiefs.
The grand seigneurs of old had better taste, were braver, more polite, and carried themselves with greater dignity; the liberal patriots of the nineteenth century often loved their country, encouraged industry and trade, and tried at times to do something to better the people’s living conditions; today’s leaders are more intelligent, efficient and have studied more. But such differences are as unimportant as the fashions of the clothes they wore.
When one forgets superficial variations, one can see that the Italian leaders of today behave more or less as their predecessors have always behaved. They manage Italy as if it were cosa nostra; carry out vast, ambitious, impressive political designs, which are described as essential to the welfare of the country but are brutally and transparently conceived mainly to reinforce their own power.
They use the people as if they were extras on a Graeco-Roman film set, to be moved by remote control, to whom nobody explains the plot. Anything else would be unthinkable. To persuade their countrymen to cultivate the arts of reading and writing, to allow them to gain and enjoy a moderate prosperity, to encourage as many as possible to become soberly responsible would endanger the hold of the élite, or, as the élite prefers to say, weaken the social structure.
There is, however, this to be said in the leaders’ defence. They are the product of their society. The grand seigneurs of old as well as the contemporary cabinet ministers or controllers of State monopolies share the qualities and defects of the people, nourish the same ideals. They are, in fact, what the Italians make them.
[...] This, it must be pointed out with solemnity, was in the past and still is today the crux of the Italian problem, of all Italian problems, the heart of the matter, the only significance in many apparently meaningless and disorderly intricacies of Italian history. It is the only explanation of many otherwise puzzling aspects of the national behaviour, the question people debated passionately down the centuries and are still debating today in cafés and Parliament, the thorn in the heart of all good Italians of all ages.
Why did Italy, a land notoriously teeming with vigorous, wide-awake and intelligent people, always behave so feebly? Why was she invaded, ravaged, sacked, humiliated in every century, and yet failed to do the simple things necessary to defend itself?”
Luigi Barzini, The Italians (Penguin Books, London, 1964; pp. 358-359; 360-361)
.
Citeste tot...
Așa să vă fie viața: șuie și elegantă și simplă și complicată și verde și mai mult lată decît tîrzie.
Sărbători fericite, zen budiștilor care nu știți cît suferă porcul ăla din care vă îmbuibați voi acum... :)
.
Citeste tot...
Pufoșilor. Jucătorilor. Alegătorilor. Cetățenilor. Consumatorilor de carne de porc. Telespectatorilor. Cumpărătorilor. Turiștilor. Voyeuriștilor. Băutorilor. Pardon: bețivilor. Pardon: bețivanilor.
Oamenilor.
Fraților.
Fraerilor.
Cititorilor.
Muritorilor.
Voi, cei care ar trebui să aveți speranță.
:)
.
Citeste tot...
Despre lucrurile cu adevarat importante.
"I think it's true that when a country is seeing low fertility rates, it can be associated with a society-wide sense of solipsism or futility.
One common factor in Vietnam and Russia, another country where birthrates have cratered, is that over the past couple of decades both societies have lost what was once a very strong sense of national mission.
In both countries, the old national narrative has been increasingly replaced by a creed of pure capitalist consumption. That creed provides no logic for the transmission of durable cross-generational values; some of the worst child-rearing I have ever seen was going on among newly rich Vietnamese.
Of course, you could describe the problem via a different channel: in both countries, the collapse of the national narrative has predictably been associated with a sharp deterioration of the public sphere and a huge increase in corruption, which makes these societies worse places to raise children.
But either way, I think there is an association between the transition in such countries to a value system that sees no higher goal than Ferraris, football clubs, mistresses and stupidly expensive wine, and a declining interest in fashioning a child-friendly society.
Finally, though, and I'm frankly hoping that some of my childless friends don't read this: I think, as a matter of personal sensibility and conviction, that having children is an extremely important part of interacting with the universe at a level that extends beyond your own immediate circumstances.
There are, of course, many other ways one can achieve similar kinds of future-directed, altruistic engagement with what Dutch call the "whole-all". You can adopt. You can teach. You can give yourself over to some pioneering project, social, scientific or spiritual, that extends beyond any hope of renown for yourself and attempts to explore or shape a larger reality.
But having children is one of the best ways of doing this, and one that is both unique and an obvious core aspect of what humans are designed to do. I feel bad for my friends who won't have the experience, and I feel, since they are my friends, that the universe has missed something through that absence.
Some of those friends are sad about it too; others have decided they were lucky or smart not to have kids, just as most all of us decide we were lucky or smart to have ended up with the lives we've ended up with. Some of them never wanted kids, some really are better without kids, some have found ways to engage with the world that are every bit as deep.
But for at least some friends, I feel they have missed a layer of depth, have not been made to think about how to live in a way deserving of being passed on to the future (though God knows most of us parents rarely meet that standard), and have not been forced into dialogue with the time travelers from that future, who will ultimately decide what to keep and what to throw away.
I'm not sure I would call it "decadent" when a higher number of people don't engage with the future by having kids, but I certainly think it's a shame, and we ought to shift both social mores and corporate and government policy to make it easier for more people to do so."
Sursa: The Economist, It takes a decadent village
.
Citeste tot...
Tolkien a trăit într-o vreme de lemn și de fier și de hîrtie. Ultimele zile ale tainei și primele zile ale modernității cea sfîșietoare de mister. Pe vremea lui încă nu se punea amidon în mîncare, să fie lucioasă și găunoasă la gust, nici efecte speciale în filme, altminteri decît cele naive din King Kong care mai rău te făceau să rîzi decît să te lași vrăjit.
În consecință, tot misterul la Tolkien se întîmpla în cap. Fiecare cititor își făurea propriul său film alambicat al dusului și întorsului înapoi, al hălăduielilor primejdioase, al solzilor cei strălucitori și metalici de pe burta de naibă.
Precum bine a arătat autorul din The New Yorker, Tolkien a împletit un limbaj și o stare mistică laolaltă cu un limbaj și o stare modernistă, de des-vrăjeală. Cum inspirat spune Gopnik, Tolkien e acel loc binecuvîntat unde Edda cea
Veche se întîlnește și întrepletește cu Vîntul printre sălcii, unde intensitățile magice se întîlnesc cu pipa și cu belfereala cea mic-burgheză, cu vestă și cu lanț la ceas.
De un astfel de mariaj avem parte, cum deja am fost învățați, și în Hobbit, cea de-a doua incursiune cinematografică în lumea lui Tolkien după vîrtejul de acum 10 ani de zile care a fost Stăpînul Inelelor.
Și, ca și atunci, tot Peter Jackson e la cîrmă, iar pereții peșterilor creierelor noastre sînt pictați de aceiași vrăjitori care de 30 de ani tot ne pictează Tolkien în fața ochilor, John Howe și Alan Lee. În consecință, nu are cum să nu semene, să nu ne creeze același tip de temporary suspension of disbielief.
Am 95% vești bune pentru voi, cîrcotașilor, și doar 17% vești proaste. Cuuum? Nu dă 100%? Damn it. Prea m-am învățat cu nărav de la sondajele cele mincinoase și manipulatorii și nu mai știu cum să mă opresc la 100%. Bine, fie: am doar 5% vești proaste pentru voi.
Să încep cu cele proaste.
În primul rînd, e vorba de gustul de amidon, de străluceală ușor prea strălucitoare și de freză ușor prea bine făcută uneori. Atenție: doar uneori. Acel glamour de Holywood care face actorii ușor prea bucălați și hainele ușor prea curate și pielea de pe fața vilanilor ușor prea întinsă, plesnind de sănătate, chiar și cînd sînt orci. Unde ești tu, Lee Marvin, cu fățăul tău absolut memorabil, viu, rău pînă la ultimul por și la ultima țigară fumată cum trebuie, adică autentic, cu scrum pe jos?
Dar asta este o hibă a noastră, a modernității post-moderne și prea consumeriste și prea tinzînd spre perfecțiunea cea pufoasă. Și s-o spunem pe cea dreaptă: totuși în cele mai multe din cazuri Peter Jackson reușește – cum și în The Lord Of The Rings a reușit tot cam peste tot – să neutralizeze pufoșenia postmodernă, să ne arate și unghii murdare, și dește zdrelite, și imperfecțiuni într-o țesătură vizuală altminteri aproape prea perfectă. Deci, ca și în LOTR, i-a ieșit, cu acele mici excepții cînd nu i-a ieșit și FX-urile sînt prea rotunjite din puterea cailor de biți.
În al doilea rînd este vorba despre inevitabilul compromis pe care a trebuit să-l facă cu convențiile emoționale ale filmului de acțiune. Thriller, cliffhanger, prea spectaculos uneori, prea rollercoaster în vreo 5 minute din film, prea Indiana Jones partea a doua. Dar îi înțeleg nevoile. Hollywood is a harsh mistress cînd vine vorba de muls banii de la adolescenții cei fraeri și atunci trebuie să le dai și lor ce le place: tare repede și iute, no matter că nu-i prea plauzibil.
Dar nici aceste compromisuri nu sînt decît cîteva, și în rest gata, mi se termină doza de 5% răutăcisme și pot da drumul liniștit la caii cei albi și cu coamele despletite ale entuziasmului celor 95% bile albe.
Nu vă spun prea multe. Luați-o doar că e de bine. Luați-o că trebuie să-l vedeți, frumos, așezat, cu cartea în fața ochilor, ca niște buni tolkieniști ce sînteți.
Are forță epică. Are sensibilitate pentru detaliile dragi pătimașilor de Tolkien. Are o căsuță de hobbit și o petrecere de început absolut delicioase. Are o secvență memorabilă în măruntaiele muntelui, cînd Bilbo Baggins își depășește condiția de fraer, iar Peter Jacskon pe cea de simplu tinichigiu de vise.
Și are mai ales un actor în pielea lui Bilbo cel Tînăr, Martin Freeman pe numele lui de mirean, absolut proaspăt și donnish și mic-burghez de anii 30. O surpriză faină într-un rol care foarte ușor putea să fie ratat, fiind dat unui pufos de secol XXI.
Nu! Martin Freeman este pe rînd fraer, mic burghez de Oxford, precum Tolkien, papagal pufos englez, om speriat și, încet-încet, erou. Peter Jackson are bunul simț britanic să nu pună prea multă tușă, iar Martin Freeman are bunul simț britanic să se țină de rețetă și să joace nici prea-prea, nici foarte-foarte, cu reluctanță, cu manierisme cînt trebuie, cu naturalețe poticnită cînd trebuie, cu patos mitic cînd trebuie.
Mai sînt și altele: actorul din rolul lui Thorin, Scut de Stejar: Richard Armitage. Continuitatea stilistică și de actori dinspre LOTR (Galadriel, Gandalf, Elrond, Frodo). Ritmul așezat, cum lui Tolkien cu siguranță i-ar fi plăcut. Secvența cu trolii, fabulos de gastronomică. Sînt multe, dar eu în 5 minute trebuie să decolez spre o emisiune TV.
Bucurați-vă! Aveți un film fain de văzut! :)
.
Citeste tot...
În seara asta, grație generozităății celor de la Tudor, al căror client am onoarea să fi devenit de ceva timp, am primit invitație la evenimentul muzical organizat la Ateneul Român de către Lanto Communication.
Orchestra Română de Tineret, sub bagheta maestrului Cristian Mandeal și cu participarea exemplar de extraordinară a lui Bogdan Băcanu și a colegilor lui interpreți la marimba de la The Wave Quartet, au făcut o seară fabuloasă.
În prima parte, marimba a fost regină. Bogdan Băcanu ne-a demonstrat că se poate cînta Bach la țambalul mexican.
Lăsînd gluma la o parte, în seara asta am descoperit un instrument care fără nici un pic de compromis poate fi pus în rîndul instrumentelor dintr-o orchestră simfonică. Și din ce am găsit în seara asta pe Internet, se pare că Bogdan Băcanu, acest român devenit între
timp internațional, a contribuit mult la consacrarea sa.
În primul rînd a fost Bach. Da, Bach la marimba. Și a sunat fabulos de bine.
În primă audiție în România, am avut parte de BWV 1061. În loc de pian, marimba. Mi-aș fi dorit să fie BWV 1052, preferatul meu, însă să nu căutăm calul de dar la dinți. Oricum, BWV 1052 îl puteți asculta în interpretare de marimba pe YouTube, tot de către Bogdan Băcanu.
Și după ce credeam că mai bine decît Bach nu se poate, am avut parte de al doilea concert al primei părți a acestei seri, Emmanuel Sejourne, Concert pentru marimba și orchestră. Tot în primă audiție în România. Un concert care poartă dedicația specială a compozitorului pentru – da, ați ghicit – Bogdan Băcanu.
A fost și mai foarte perfect. Și mai fabulos. Răscolitor. Pătimaș. Solicitant pentru solist. Virtuozitate și emoție. Eu, care de regulă nu rezonez la romantici, m-am lăsat luat de val.
A venit pauza, a venit cocktailul de mijloc. Small talk, cunoscuți, amici buni pe care îi știu de șapte ani și chiar mai mult.
Și în partea a doua vedeta Băcanu s-a retras și a făcut un pas în față vedeta Orchestra Română de Tineret.
Maestrul Mandeal ne-a făcut un pachețel de toamnă spre iarnă spre Crăciun, un amestec de decicații etnice.
Muzică spaniolă scrisă de ruși: Korsakov, Capriciul spaniol. Superbă piesă, n-o știam, un adevărat Bolero rusesc.
Pe urmă muzică machidonească scrisă de români: Theodor Rogalski, Gaida (Dans aromân).
Pe urmă muzică ungurească scrisă de franțuji: Berlioz, Marș ungar (din Damnațiunea lui Faust).
Pe urmă muzică arăbească scrisă de norvegieni: Dansul arab din Peer Gynt.
Pe urmă austrieci cu muzică persană: Johann Strauss cu Marșul persan.
Și la coadă, finalul intens al unei seri năvalnice, Bolero-ul lui Ravel. Patimă spaniolească fiartă de creier de franțuz.
Sala a fost fierbinte. Bisurile au fost inevitabile. Tot împletiri etnice.
La sfîrșit, Marșul lui Radetsky, să ne simțim chiar la un concert festiv, ca la Viena de Anul Nou.
A fost nesperat de fain. Le mulțumesc încă o dată prietenilor de la Tudor care mi-au dat ocazia să trăiesc această seară faină. Să le mulțumim încă o dată celor de la Lanto Communication că au organizat așa ceva – din ce spuneau, este deja al zecelea spectacol pe care Orchestra Română de Tineret îl are cu ajutorul lor.
Să nu uităm să menționăm și ceilalți sponsori: Apa Nova, Oscar Downstream, Christian Tour, Forumul Cultural Austriac, Trade Media și – nu în ultimul rînd – MLNR, sponsor principal, această organizație discretă, dar ascunsă, cum ar veni acești nasoi de masoni care manipulează mințile oamenilor să asculte muzică clasică. Mama lor de șerpilieni care conspiră pentru artă și pentru tineri :)
Lăsînd gluma la o parte, să-l felicităm pe maestrul Marin Cazacu pentru întemeierea Orchestrei Române de Tineret, pe maestrul Cristian Mandeal pentru priceperea de mentor a acestei orchestre, pe toți cei care ajută acești tineri să crească artistic, șerpilieni, masoni, austrieci, români, de stat, privați, croitori, francezi, instalatori, publicitari,
și mai ales și mai ales pe însăși membrii Orchestrei Române de Tineret, o hoardă de tineri fabuloși, siguri pe ei, luminoși, profesioniști, eleganți și plini de viață, de poftă, de energie și de putirință. Habar n-aveți voi ce oameni frumoși au fost în seara asta pe scena Ateneului Român!
Se poate, bre, se poate... :)
.
Citeste tot...
V-am spus cǎ o sǎ ia undeva în jur de 60%. Nu ne-ați crezut.
Cu o sǎptǎmînǎ înainte de vot, v-am dat practic cifrele la virgulǎ. Nu ne-ați crezut. Din contrǎ, ne-ați fǎcut cu ou și cu oțet, ne-ați împroșcat cu toatǎ scîrba cea otrǎvitǎ a mațelor otrǎvite pe care le aveți în loc de creier.
De fapt, papagalilor, n-aveați nici un interes sǎ ne credeți. Ba din contrǎ, aveați tot interesul din lume sǎ contestați asta, sǎ delegitimați predicția implacabilǎ.
Ne-ați fǎcut cu ou și cu oțet, cîrpa mogulului, manipulatorul de servici. Și de fapt voi erați ǎia, iar noi spuneam adevǎrul. Voi ziceați sub 50%, poate chiar sub 40%. Noi ziceam 60%.
Cine a avut dreptate?
V-am spus cǎ se va mǎri numǎrul de parlamentari. Nu ne-ați crezut. Ați zis cǎ nu ne pricepem noi la de-astea.
Cine a avut dreptate?
V-am spus cǎ o sǎ avem un rezultat predictibil. Nu ne-ați crezut. Ați zis cǎ scoate Bǎsescu asul din mînecǎ în timpul campaniei și cǎ o sǎ-i zdrobeascǎ pe toți. Noi am zis cǎ o sǎ facǎ pe dracu bucǎți, cǎ n-are ce sǎ mai facǎ.
Cine a avut dreptate?
Ați înjurat Exit Pollurile. Am avut cea mai bunǎ estimare, atît de vot, cît și de prezențǎ la vot. Nu ne-ați crezut. Ați ținut-o langa cu CSOP-ul vostru cel mai foarte perfect, care de fapt a avut niște rezultate varzǎ. Cǎ așa trebuia sǎ le aibǎ: varzǎ.
Cine a avut dreptate? Cine a greșit? Cine a fost varzǎ?
Mai astǎ varǎ, v-am spus cǎ o sǎ iasǎ Robert Negoițǎ la Sectorul 3. Ohoho, ce nu ne-ați crezut! Ce ne-ați mai bǎlǎcǎrit, cǎ ținem cu ursul, cǎ-i suflǎm în cur lu Negoițǎ cel nou, cǎ așa e în fișa postului nostru sǎ mîncǎm cǎcat statistic. Cǎ de fapt Robert Negoițǎ e un nimeni care va fi zdrobit de adevǎratul Negoițǎ. Și de fapt noi am avut dreptate și cei care mîncau cǎcat erați voi.
Cine a avut dreptate? Cine a mîncat cǎcat?
În curînd, Bǎsescu o sǎ-l nominalizeze pe Ponta fǎrǎ prea mare tam-tam. Și asta v-am spus-o de ceva timp. Nici pe asta nu ați crezut-o. Evident cǎ în nemernicia voastrǎ partinicǎ n-aveați voie sǎ credeți așa ceva.
Și peste douǎ zile o sǎ vedem cine a avut dreptate și cine a mîncat cǎcat și în al treișpelea ceas.
Mǎ întreb acum, mǎi papagali mici și pufoși, pe voi cine o sǎ vǎ mai creazǎ? Cine o sǎ vǎ mai citeascǎ? Sau sînt oamenii așa de proști încît și în fața evidenței sǎ punǎ botul în continuare la penibilitǎțile voastre care neagǎ evidența, realitatea, bunul simț?
Oameni buni, vǎ rog eu: nu vǎ mai lǎsați prostiți. Nu mai puneți botul. Sǎ nu uitați cine a avut dreptate și cine a mîncat cǎcat în tot anul ǎsta plin de intensitǎți partinice...
.
Citeste tot...
Sîntem sortiți să ne temem mereu. E adînc înrădăcinată în fibra noastră de maimuță mereu la pîndă, mereu atentă la posibilele pericole ce se ascund în iarbă, între frunzele copacilor, după tufișul cel de colo. Și ne hrănim cu aceste temeri, trăgîndu-ne energia din acest rezervor emoțional.
Să luăm anii 50.
Imediat după al doilea război mondial, moment de mare nemernicie pe jumătate de glob și de mare creștere și refacere pe restul. Ani în care oamenii mureau de frica războiului atomic, își făceau buncăre, adunau hrană uscată pentru
ani de zile de supraviețuire, își proiectau temerile în diverse produse culturale, fie mainstream, fie la marginea imaginației.
Acum, retrospectiv, considerăm acei ani drept ani de glorie ai Occidentului. O perioadă în care bunăstarea a atins niveluri de neimaginat înainte, în care știința și arta au făcut salturi fabuloase. O epocă de aur în sensul cel mai non-ironic al cuvîntului.
Pe urmă iar a venit criza, iar s-a speriat lumea. Anii 70, noul sfîrșit al lumii, să fugim ne mănîncă, suprapopularea, scumpirea petrolului, terorismul, dezastrul ecologic. Doamne, în ce apocalipsă trăim.
Iete că n-a fost să fie așa.
Lumea – cel puțin cea capitalistă în anii aceia – încet-încet s-a reașezat, viața încet-încet a fost din ce în ce mai bună, resursele materiale, simbolice și standardele morale (da, da...) s-au îmbunătățit, lumea a avut case mai mari, hrană mai bună, haine mai multe și mai de bună calitate, oamenii au fost mai prosperi, mai toleranți, mai citiți, mai veseli, au trăit mai mult, au văzut mai multe, s-au bucurat mai mult.
Acum trăim intens din nou.
Deși sîntem în momentul cel mai fast al existenței noastre ca popor, după ce am scăpat de comunism și cît de cît de ruși, după ce standardele de viață s-au aliniat cît de cît, chinuit și nu atît de repede pe cît ne-am fi dorit, dar totuși aproximativ acolo undeva, cu ale țărilor pe care pînă de relativ curînd nu le cunoșteam decît din Neckermmanul adus de prietena mătușii din Germania, tot disperați sîntem.
După ce în mod paradoxal am supraviețuit o criză majoră, a dracului rezilientă pielea asta a noastră, bre, ne-am chivernisit vreo 8 ani, din 2000 încoace, am suferit 3 ani, din 2009 încoace, probabil o să mai suferim și în anii care vin, și tot n-am murit, fi-ne-ar neamu de rîs să ne fie că nu vrem să murim și noi cum ne zic televiziunile, în fiecare zi, în zvîrcoliri spectaculoase.
Supermarketurile tot pline sînt, benzinăriile tot pline sînt, șoselele tot pline sînt, crîșmele tot pline sînt – ei, nu chiar atît de pline ca în anul de grație 2008, dar orișicît.
Și noi în tot timpul ăsta tot disperați sîntem.
Peste 30 de ani, cine o mai apuca dintre noi, ne vom uita retrospectiv la acești ani și îi vom considera drept un soi de anii 60 ai Italiei. Ani de revenire, de tămăduire, de așezare și împletire a texturii sociale. De vindecare a rănilor. Da, da, chiar și epoca Băsescu tot una de vindecare a rănilor a fost, cu toată febra ei cea otrăvită.
Peste 30 de ani vom fi mai bătrîni și mai puțin plini de ură și mai limpezi la rămășițele de neuroni ce ne-or mai fi rămas și vom trage concluzia: nici prea prea, nici foarte foarte.
Viață. Pur și simplu viață.
Hai, ho ho ho! Meeery Ignat. Să aveți sărmători fericite, măi musulmanilor măi, măi intenșilor, măi fundamentaliștilor, măi otrăviților, măi pateticilor și politicilor și disperaților și robespierrilor și oamenilor care numa carne de porc aveți în cap zilele astea.
Și aduceți-vă aminte: indiferent de anotimp, de vreme istorică, de cum bate ploaia și criza afară, fericirea vine doar dinlăuntru. Altminteri veți suferi toată viața, chiar și de-ați nimeri din greșală în Rai.
:)
.
Citeste tot...
O treime din tigani au votat cu PP-DD. Fabulos. Cum ar zice taica-meu: e de-a dreptul pur si simplu.
Fabulos. De-aia n-o sa ma plictisesc nicicind de sociologie... :)
PS: Hai, cǎ vǎz cǎ se îngroașǎ gluma: au pus cei de la Hotnews link încoace. Cei de la Yahoo.ro la fel. Cei de la România TV au pus și ei, deși au reușit contraperformanța sǎ le înțeleagǎ absolut pe dos.
În consecințǎ, pentru cǎ sînt prea mulți (y compris asearǎ, la emisiune, cînd am prezentat în premierǎ datele) care citesc datele aiurea, e cazul totuși sǎ explicǎm ceea ce este evident. Adicǎ evident pentru noi ǎștia care sîntem cu graficele precum peștele cu apa.
În primul rînd, suma nu trebuie sǎ dea sutǎ la sutǎ. Nu toate procentele trebuie sǎ dea sutǎ la sutǎ, dragilor. În acest caz avem o comparație între procentul de vot pentru principalele trei partide: USL, ARD, PP-DD în cadrul diverselor categorii socio-demografice care au venit la vot. Nu structura socio-demograficǎ a votanților USL, ci structura de vot a bǎrbaților, femeilor, românilor, țiganilor, moldovenilor, celor cu studii primare etc.
Cu alte cuvinte, procentul este din cadrul fiecǎrei categorii socio-demografice în parte. Ca sǎ înțelegeți, un exemplu: sǎ luǎm bǎrbații. Dintre cei care au venit la vot și sînt bǎrbați, cîți au votat cu USL? Dar cu ARD? Dar cu PP-DD? Dar dacǎ e sǎ comparǎm cu valorile generale de vot (USL 59%, ARD 19% - în sondajul Exit Poll ne-a ieșit o valoare ceva mai mare decît cea oficialǎ, PP-DD 14%).
Dar femeile? Cîte din ele au votat cu USL? Dar cu PP-DD? Cîți din moldovenii veniți la vot au votat cu USL? Dar cîți din ardeleni?
În al doilea rînd, de fǎcut diferența dintre categoria socio-demograficǎ în ansamblu, toți bǎrbații din populație de exemplu, și cei din rîndul acestora care au venit la vot. Noi nu am stat de vorbǎ cu toți bǎrbații cu drept de vot din România, ci doar cu cei care au venit la vot. Adicǎ probabil cu vreo aprox. 40% din ei – încǎ nu am fǎcut calculele, zilele viitoare, alt material.
În ultimul rînd, de ce așa și nu invers? De ce nu ne dai structura votanților USL, aia care adunatǎ sǎ ne dea 100%? Adicǎ profilul propriu-zis al votanților?
Pentru cǎ e mai ușor sǎ faci comparație cu valorile generale obținute de partide: USL 59%, ARD 19% (în Exit Poll, 16,5 în realitate), PP-DD 14% decît sǎ te uiți la o distribuție socio-demograficǎ, cum ar veni pe vîrste, și sǎ te întrebi: oare sînt mai mulți tineri? sau mai mulți bǎtrîni? Implicit, în spate stǎ întrebarea: unde este intensitatea de vot mai ridicatǎ? În cadrul cǎror categorii socio-demografice? Pasul urmǎtor este sǎ calculǎm afinitǎți de vot, adicǎ sǎ împǎrțim valoarea din categoria respectivǎ la valoarea medie generalǎ, și sǎ vedem dacǎ este supraunitarǎ (peste 100%) sau subunitarǎ (sub 100%). Dar n-am vrut sǎ vǎ amețesc cu valori peste 100%, cǎci atunci chiar cǎ mulți dintre voi n-ar mai fi înțeles nimic, cu excepția bineînțeles a faptului evident și de necontestat cǎ sondajele e proaste și manipulește.
E mult mai simplu sǎ ai o valoare simplu de ținut minte în fața ochilor, sǎ zicem USL 59% per ansamblu, și pe urmǎ sǎ-ți plimbi privirea peste grafic și sǎ compari: unde e mai mare, mult mai mare decît 59%? Aha! Alea sînt categoriile socio-demografice dedate la vot USL. Dar mai mic, mult mai mic decît 59%? Aha! Alea sînt categoriile socio-demografice care nu înghit USL. Unde sînt valorile în jurul lui 59%? Aha. Despre astea nu putem spune prea mare lucru, decît cǎ nu sînt nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Cu aceste cuvinte în cap, vǎ las sǎ priviți graficele și sǎ învǎțați sǎ le interpretați și singuri. Ce urǎsc eu pe lumea asta mai mult și mai mult este sǎ povestesc graficele care vorbesc de la sine.
Mie, cel puțin, și celor de-o teapǎ cu mine, care am învǎțat sǎ citim din Excel, mîncǎm SPSS pe pîine și jurǎm cu mîna pe tastaturǎ, nu pe Biblie.
Hai, chinuialǎ ușoarǎ cu graficele, strǎlucitorilor! :)
.
Citeste tot...
În 2008 Lǎzǎroiu dǎdea ochii scîrbit peste cap cǎ nu știm sǎ facem Exit Poll, cǎ trebuia nu știu ce eșantion cel mai foarte imens și cǎ ne spune el mai bine ce și cum.
În 2009, toatǎ floarea cea vestitǎ a intelighenției metodologice dǎdea ochii peste cap scîrbitǎ cǎ Exit Poll-ul nostru în turul 2 a dat diferențǎ de 1 punct procentual fațǎ de rezultatul cel mai foarte real, ǎla aranjat de SIE. Și toatǎ lumea îi ridica în slǎvi doar pe CSOP. Cei mai foarte strǎlucitori.
Acum, în anul de grație 2012, nimeni nu zice nimic, dar absolut nimic de rezultatele Exit Poll-ului CSOP, singurul, dar singurul damn it care a zbîrcit-o oribil: USL 54, PP-DD 10.
Adicǎ, dacǎ poate n-ați înțeles cum devine situația, diferențǎ la Cam Dep de -4.6 la USL, de +2.4 la PDL și de -3.8 la PP-DD. Sau la rezultatele de la Senat, și mai și: -5.1 la USL, +2.2 la PDL și -4.5 la PP-DD.
Sebastian Lǎzǎroiu, ce faci bre, te-ai ascuns de tǎvǎlug?
PS: Dar cu Exit Pollul de la Gorj unde unii, nu dau nume, au dat 68%, fațǎ de alții, 60% unul sau 62% altul? Alo, clientu! Le-ai dat banii? Chiar i-au meritat?
.
Citeste tot...
Tutulor celor care n-au crezut în sondaje: ce ne-am face fǎrǎ voi? Viața ar fi atîîîît de plicti. Sǎ vǎ fie de cap stimabililor. Știam de cu o lunǎ înainte cam care va fi rezultatul. Doar vremea ne-a mișcat un pic concluziile, mai mult la estimarea participǎrii la vot și la volume absolute decît la procente. Însǎ voi, nu și nu. Ca Mița Baston v-ați pus caprǎ și ați insistat în nemernicia voastrǎ ca niște javre turbate cǎ sondajele mințește și manipulește. Manipula-mi-ați. Ete cǎ sondajele n-a mințit. Sǎ vǎ fie de cap. Papagalilor.
Tutulor celor care au crezut în sondaje: ce ne-am face fǎrǎ voi? Viața ar fi atîîîît de tristǎ. Sǎ vǎ pupǎm pe amîndoi obrajii. Știați de cu o lunǎ înainte cam care va fi rezultatul, cǎ voi sînteți oameni cuminți, înțelepți, cu capul de pe gît în dotare folosit în proporție de 99,99%, voi ascultați de strǎlucitorii probabiliști. Sǎ credeți și de acum încolo, dragilor, strǎlucitorilor, probabiliștilor mici și pufoși. C-așa-i românul cînd se probabiliticește, ca și platanul cînd înmugurește. Vǎ pupǎ sociologu. Sǎ mai citiți procente.
Tutulor celor care ne-au fost clienți: ce ne-am face fǎrǎ voi? Viața ar fi atîîîît de sǎracǎ și de lipsitǎ de activitate. Sǎ vǎ iubim și sǎ ne iubiți. Și sǎ ne plǎtiți, evident. Și sǎ vǎ dǎm date corecte și la timp, evident. Eftine și bune și repede. Ce vreți voi, dooǎ din trei. Ori eftine și bune. Ori bune și repede. Ori, cum preferați voi de cele mai multe ori, eftine și repede. Vǎ mulțumim cǎ existați și cǎ existǎm în viața voastrǎ. Ai dracu politicieni, ce oameni nasoi... Domo arigato gozaimashita, kirientu san! :) :bow:
Tutulor celor care mǎ citiți: ce m-aș face fǎrǎ voi? Viața ar fi atîîîît de...
Atîîîîît de...
Atîîîîît de simplǎ, damn it! :)
‘R’ați ai dracu’ cu melcii voștri, cǎ nu vǎ mai sǎturați de țîțe... :)
.
Citeste tot...
VAL 5
ORELE 16:30
SONDAJ NATIONAL
Prezenta la vot: 27.8%
Estimare prezenta finala (orele 21:00) 40%
Iar estimarile sint urmatoarele
a. CAMERA DEPUTATILOR
USL 59
ARD 17
PP-DD 13
UDMR 5
PRM 1
PER 1
PPMT 1
Altul 0
Minoritati 3
b. SENAT
USL 61
ARD 18
PP-DD 13
UDMR 5
PRM 1
PER 1
PPMT 1
Altul 0
Estimare finala de vot Cam Dep (orele 2100)
USL 56
ARD 20
PP-DD 13
UDMR 5
Sa nu zicetzi ca nu v-am spus... :wink:
.
Citeste tot...
VALUL 3 NATIONAL (14:30)
Prezenta la vot: 19.7%
Iar rezultatele sint urmatoarele:
a. CAMERA DEPUTATILOR
USL 61
ARD 17
PP-DD 12
UDMR 5
PRM 1
PER 1
PPMT 1
Altul 0
Minoritati 3
b. SENAT
USL 63
ARD 17
PP-DD 13
UDMR 5
PRM 1
PER 1
PPMT 1
Altul 0
Concluzie: USL scade cu aprox. 2 puncte procentuale pe val (2 ore).
ARD creste cu 1 punct pe val.
In acest ritm, vom avea o participare de 40% si un scor de USL 56 // ARD 21 .
Cam ce spunea predictia noastra de acum 1 saptamina :)
.
Citeste tot...
Dupa o idee de-a lui Dan Selaru.
Sa nu zicetz ca nu v-am spus. In caz ca nu stiatzi deja... :)
.
Citeste tot...
CCSB. 1,115 cazuri. Marja plus minus trei. CATI. Reprezentativ national. 3-5 dec. Pt IMG.
Citeste tot...
Ultima statie, cu peronul pe stinga. Sau pe dreapta. Sau, pentru cei cu adevarat disperati sa fie in politica, pe centru.
Pentru cǎ de-aia facem sondaje, sǎ prevedem viitorul,
pentru cǎ știm cu toții de la lecțiile de murphologie omidoasǎ cǎ predicția este foarte dificilǎ, mai ales cînd se referǎ la viitor,
pentru cǎ dacǎ nu facem asta înseamnǎ cǎ rǎmînem doar la stadiul suboptimal de pǎrerologi la televizor, mama voastrǎ de sociologi, cum mințiți voi poporul cu televizorul,
pentru cǎ toate astea și ceva în plus,
pǎi atunci sǎ emitem pretenții de futurolog
și sǎ vǎ citeascǎ Turambar în globul de sticlǎ al calculatorului cu mînere,
sǎ vǎ spui eu cum crez cǎ vor sta lucrurile fix peste o sǎptǎmînǎ și restul secunde.
Participare la vot: undeva în zona de jos a lui 40. Între 42 și 45. Variație în funcție de vreme (mostly), dar și de priceperile organizatorile ale strǎlucitorilor combatanți. Acum în sondaje ne iese 48%. Va fi mai puțin. Dar va începe cu 4.
Vot popular:
USL: 56%
ARD: 23%
PP-DD: 9%
UDMR: 7%
Acum, într-un context de puternicǎ percepție popularǎ cum cǎ USL va cîștiga alegerile, acesta obține în mod constant în sondaje peste 60%. În sondajele noastre, evident, nu ale altora, unde la fel de evident cǎ obține în mod constant peste 40%, dar foarte evident cǎ totuși sub 50%. 48%, hai poate 49, uneori chiar 49,3, cu virgulǎ exactǎ, așa cum îi șade bine unei mǎsurǎtori aproximative, dar totuși sǎ înceapǎ cu 4, damn it :).
Hai, sǎ lǎsǎm rǎutǎcismele. Sǎ ne întoarcem la ale noastre.
Deci 60% și chiar și peste. Însǎ aceastǎ valoare de peste 60% conține cu siguranțǎ și o componentǎ psihologicǎ. Unii spun cǎ vor vota cu cîștigǎtorul, deși n-o vor face: efectul bandwagon. Alții știu cǎ vor vota cu underdogul, dar nu o declarǎ: efectul de spiralǎ a tǎcerii. Le mǎsurǎm, facem lucrǎri științifice despre ele, încercǎm sǎ le neutralizǎm.
Dintr-o lucrare caldǎ, recentǎ, sǎ citez din clasici, adicǎ din mine:
“USL este din ce în ce mai clar perceput în ochii populației drept partidul care cîștigǎ alegerile. Dacǎ la începutul anului erau ceva mai puțin de jumǎtate care sǎ considere asta (45%), acum – dupǎ cele douǎ evenimente electorale de succes, alegerile locale și referendumul de demitere, dar mai ales dupǎ începerea campaniei electorale, sînt aproape trei sferturi (71%) cei care considerǎ cǎ USL va cîștiga alegerile, indiferent de opțiunea lor de vot (procente din total populație).
Aceastǎ percepție modificǎ precum o lupǎ distorsionantǎ și declarațiile de vot.
Fie efectul de învingǎtor, de bandwagon: unii care nu ar vota cu USL, dar se simt obligați de presiunea socialǎ (interacțiunea cu operatorul de interviu, fațǎ de care subiectul dorește sǎ facǎ o impresie bunǎ) sǎ declare cǎ ar vota cu cîștigǎtorul.
Fie invers, efectul de stigmǎ la adresa perdanților, “spirala tǎcerii”: cei care intenționeazǎ sǎ voteze cu partidele percepute a nu cîștiga alegerile, în cazul nostru PDL ori PP-DD, dar care se jeneazǎ sǎ declare asta operatorului de interviu, tot pentru a crea o impresie bunǎ (managementul imaginii).
În consecințǎ, pentru a recupera validitatea mǎsurǎrii, este foarte important sǎ facem trecerea de la procente la voturi absolute (mii votanți), sǎ-i reintroducem în calcul pe cei “fǎrǎ voce”, care intrǎ în logica “spiralei tǎcerii” și sǎ refacem calculele.”
Deci sǎ nu ziceți cǎ nu v-am spus.
Deci sǎ cînte graficele. Zi-le, domnu’ Turambar! Dǎ și tu grafice la tot cartieru, cǎ oamenii ǎștia n-are rǎbdare sǎ citește cuvinte multe, dar diverse.
Fig. 1. Vot politic. Sondaj CCSB: SocioPol 2012 11
Fig. 2. Vot politic. Evoluții. Sondaje CCSB: SocioPol 2012
Fig. 3. Percepția cîștigǎtorului
.
Citeste tot...
Mă întorc pe linia de tramvai, printre șine, după ce am dus-o pe Andra la școală, și mă uit pentru a nu știu cîta oară la cele ce cresc între cele două alei de beton, the yellow brick road. De-a stînga și de-a dreapta șirurile de copaci își leapădă frunzele, cei mai mulți plopi, ciuntiți la vîrf de-o boală care în cîțiva ani îi va usca, dar și platani plantați recent, chiar și cîte un frasin care nu știi dacă a fost pus de cei de la Spații Verzi sau și-a croit drum cu încăpățînare spontană, așa cum doar frasinii știu să o facă. Și oțetarii. Și salcîmii. Și paltinii :)
Și între cele două alei de beton e o întretăiere și întrepătundere și țeseală de fire de iarbă și de frunze moarte, felurite feluri de buruieni, uite un smoc de graminee, uite rîia pămîntului, uite o frunză de platan, uite și un căcat de cîine, uau! cîți mușchi sînt, e semn că aerul e totuși cît de cît curat, chiar dacă în stînga și în dreapta canionul bulevardului își varsă șuvoiul de mașini de dimineață.
Uite cum se împletesc. Mai sînt încă spații goale, îmi aduc aminte acum cîțiva ani, era mai mult moloz și iarbă foarte puțină, și acum cîțiva ani tot pe aici mergeam, doar că o duceam pe Marta la școală, între timp Marta și-a schimbat școala, e rîndul Andrei să meargă la 88. Și timpul a trecut și iarba a crescut și roua s-a pus pe împleteala de buruieniș și de moloz și de
frunze moarte și de felurite feluri de ierburi cărora nu le știu numele, doar la copaci mă pricep, botanica mea se rezumă la ce crește cel puțin juma de metru deasupra solului, nu le știu numele, însă le cunosc prea bine după cum arată, m-am întîlnit de-atîtea ori cu ele pe cîmpuri, pe poieni, le știu felul.
Și două gînduri îmi răsar în minte, la fel cum au răsărit și ieri, și alaltăieri, îndeosebi toamna cînd e rece afară și frigul îți spală creierul și te ajută să gîndești limpede, mergi încet și trist pe calea de tramvai cu mîinile în buzunar, zgribulit de frig, te uiți la copaci și la iarbă și te gîndești la sensu vieții, la lume și la tăte prostiile pe care le poți gîndi dimineața, încet și trist, senin precum Bodhisattva și însetat de cafea precum calul lui Lucky Luke.
Primul gînd este cel cinematografic. Gîndul că pe măsură ce mă mișc încet și trist, cu gîndul la cafea, fac un travelling plin de sens la o adunătură de lucruri teoretic haotice, aruncate de-a valma. La fel ca în Stalker, cînd camera alunecă încet peste mozaicul inundat, plin de gunoaie, mîl, fierătanii, icoane, poze, obiecte stricate. Sens. Sens sens sens. Sîntem niște maimuțe însetate de sens, peste tot decupăm semnificații, le întrezărim, le inventăm, tigrul din junglă, șarpele din copac, monstrul din întuneric, structura din haos.
Al doilea gînd este cel ecologic, biologic și științific. Și, în cele din urmă, civic și filosofic. Gîndul că precum textura de buruieni și de mușchi care a acoperit încet-încet molozul și acuma îmi încîntă privirea de biolog ratat în fiecare dimineață cînd mă întorc de la școală, la fel și lumea în care trăim, post-comunistă și urîtă și rea și plină de bube și de puroaie zemoase, puturoase, începe încet-încet să se cicatrizeze, să se întrețeasă într-o complexitate de interacțiune normală, pardon, am uitat să pun ghilimelele, “normală”, nimic nu este normal fără ghilimele în sociologie, toate normele sînt construite, inventate, puse la îndoială și tot timpul negociate, renegociate, într-un joc zilnic, un joc secund, de-a oamenii și viața.
Cicatrizare. Tămăduire. Întrețesere. Roiul de mașini care merge în fiecare dimineață la rostul lor, roiul de oameni pe jos care se îndreaptă prin frig spre metrou, platanii care încet-încet cresc, în fiecare zi cu încă o zecime de milimetru de coajă, cu două codițe de frunză, uite-le, chiar și în noiembrie mai au frunze verzi, schimbarea asta de climă, toate întrețeserile și interacțiunile și schimburile de priviri de bani de gînduri de vorbe de fapte pe care le jucăm în fiecare zi în fiecare secundă pe această mare scenă urîtă și șuie, dar frumoasă și dreaptă, toate duc încet-încet spre vindecare.
Și camera curge încet-încet, și nenea cu aparatul de făcut fum merge pe lîngă cameră, și asistentul de sunet merge cu prăjina în mînă după trăsură, microfonul atîrnat deasupra actorilor, și trăsura merge încet, scîrța scîrța, și regizorul îi spune lui Pufi să deschidă ochii, să închidă ochii, așa Pufi, nu le spune nimic
și pe urmă vine celălalt regizor și ne spune că de fapt toată viața e ca un clopot de biserică, bate copile cu pumnul în zăpadă, bucură-te și plîngi, ești om mare, ți-a ieșit, viața are sens, clopotul cîntă,
și pe urmă totul se șterge din minte și bag caseta în aparat și Mozart cîntă și-mi iau pilulele și mă apuc de treabă. It’s show time, folks!
To be on the wire it's life. The rest is waiting...
.
Citeste tot...
Ai dracu negri nemernici, cum strivesc ei corola de minuni a sensului. Tz tz tz. Ar trebui exterminati ca dinozaurii, mama lor de negri multi si mici si ai dracu de retorici.
:) :wink:
Citeste tot...
Țǎrǎnește și bluntly speaking, sînt trei tipuri de curbe în plan, hiper-plan, para-plan, atunci cînd vorbim de curbe de evoluție, de-alea cu timp la Ox.
Sînt în primul rînd curbe care stau tot timpul sub un plafon, sub o asimptotǎ, în jurul unei asimptote. Curbe plafonate și de Ox, și de Oy. Primul scenariu privind omenirea: mereu limitatǎ unui plafon, fie el și infinit. Omul sub vremi, sub timp, mereu materie, din ce în ce mai aproape și mereu totuși neterminat. Orgasmul perfecțiunii se amînǎ pentru o datǎ neprecizatǎ. Materia, aceastǎ mare închisoare. Copile, stai cuminte. Icare, pașol na turbinca.
Sînt alte curbe care în mod constant rup fiecare limitǎ, tinzînd mereu mai sus, mereu mai accelerate, mai nǎzuitoare spre noi rînduri de infinit cel mai foarte infinit. Curbele luciferice, scenariul hybrisului. Mai repede. Mai repede! Cînd se întîmplǎ Singularitatea? Cînd ne transformǎm în altceva? Sîntem mintea materiei de pe acest boț de humǎ. Sǎ mergem mai departe. Sǎ cucerim universul, infiniții, sǎ ne transfigurǎm, sǎ plonjǎm în gǎurile negre, sǎ transformǎm materia în energie, sǎ devenim energie. Una cu universul, aproape la fel ca el.
Mare hybris. Dar totuși, e și aici o limitǎ: timpul. Orice ai face, ești sub timp, într-o singurǎ direcție. Curba nu reușește sǎ întoarcǎ dincolo de verticalǎ, înapoi. Plafonul sǎu e verticala. Singurul plafon. Ai strǎpuns Oy-ul, materia, substanța. Dar nu și Oy-ul, timpul, scheletul de secunde care te îndreaptǎ într-o singurǎ direcție: înainte. Ireversibil, timpul ca un knut pe spinarea sclavului, sub sfere, între lumi, sublunari. Stǎpîne, clepsidra!
Și în cele din urmǎ, dincolo de primul mister, cel al transformǎrii materiei în energie și al ruperii zǎgazurilor spre infinitul lui Oy, celǎlalt, mai fioros, mai aspru în îndrǎzneala sa: tranformarea energiei în timp și a timpului într-o biatǎ dimensiune domesticǎ, numa bunǎ de cǎlǎrit. Curba care întoarce, care dǎ colțul, care învinge verticala. Care își burtește rotirea și e în stare sǎ își muște coada.
Adicǎ cercul. Adicǎ Ourosboros. Dumnezeu cel carele se naște pre el însuși, peste dimensiuni, os de timp și țesǎturǎ de tot și ceva în plus. Y compris gǎurile negre, infiniții, cel care este și care devine și deja a devenit și e dintr-o datǎ mereu tot, de la început pînǎ la sfîrșit și înapoi la început și de fapt nu mai conteazǎ, totul e tot. Nu mai e curgere stînga dreapta, trecut-viitor, asimptotǎ a verticalitǎții. Își mușcǎ coada și e tot. Click. Click. De la bun început click. Dintotdeauna click. Cel fǎrǎ de timp. Am înfrînt și Ox-ul, independenta, fiara, trama.
Damn it. Cum zice la manual? x2 + y2 = 1.
Sǎ moarǎ pisica imprimatǎ în continuumul spațio-temporal dacǎ nu mǎ apuc de ezoterism.
.
Citeste tot...
I was at the Oriental that evening, just in time for the first show at 8.15. The girl dancing naked on the pagoda-like dance floor, to the accompaniment of a six-piece orchestra, had eyes that were as cold and hard as the blackest piece of Pichler’s porphyry. Contempt was written into her face as indelibly as the birds tattooed on her small, girlish breasts. A couple of times she had to stifle a yawn, and once she grimaced at the gorilla who was detailed to watch over her in case anyone wanted to show the girl his appreciation. When after forty-five minutes she came to the end of her act, her curtsy was a mockery of those of us who had watched it.
[...]
‘Oh, will you look at that?’ he chuckled, with schoolboyish glee. Put a nice frame around her ass and I could hang it on my wall.‘ He tossed back his beer and winked lasciviously at me. ’I’ll say one thing for you krauts. You build your women every bit as well as you build your automobiles.‘
Philip Kerr, Berlin Noir III: A German Requiem
.
Citeste tot...
