Întrepletirea dintre șinele tramvaiului numit dorință

Mă întorc pe linia de tramvai, printre șine, după ce am dus-o pe Andra la școală, și mă uit pentru a nu știu cîta oară la cele ce cresc între cele două alei de beton, the yellow brick road. De-a stînga și de-a dreapta șirurile de copaci își leapădă frunzele, cei mai mulți plopi, ciuntiți la vîrf de-o boală care în cîțiva ani îi va usca, dar și platani plantați recent, chiar și cîte un frasin care nu știi dacă a fost pus de cei de la Spații Verzi sau și-a croit drum cu încăpățînare spontană, așa cum doar frasinii știu să o facă. Și oțetarii. Și salcîmii. Și paltinii :)

Și între cele două alei de beton e o întretăiere și întrepătundere și țeseală de fire de iarbă și de frunze moarte, felurite feluri de buruieni, uite un smoc de graminee, uite rîia pămîntului, uite o frunză de platan, uite și un căcat de cîine, uau! cîți mușchi sînt, e semn că aerul e totuși cît de cît curat, chiar dacă în stînga și în dreapta canionul bulevardului își varsă șuvoiul de mașini de dimineață.

Uite cum se împletesc. Mai sînt încă spații goale, îmi aduc aminte acum cîțiva ani, era mai mult moloz și iarbă foarte puțină, și acum cîțiva ani tot pe aici mergeam, doar că o duceam pe Marta la școală, între timp Marta și-a schimbat școala, e rîndul Andrei să meargă la 88. Și timpul a trecut și iarba a crescut și roua s-a pus pe împleteala de buruieniș și de moloz și de frunze moarte și de felurite feluri de ierburi cărora nu le știu numele, doar la copaci mă pricep, botanica mea se rezumă la ce crește cel puțin juma de metru deasupra solului, nu le știu numele, însă le cunosc prea bine după cum arată, m-am întîlnit de-atîtea ori cu ele pe cîmpuri, pe poieni, le știu felul.

Și două gînduri îmi răsar în minte, la fel cum au răsărit și ieri, și alaltăieri, îndeosebi toamna cînd e rece afară și frigul îți spală creierul și te ajută să gîndești limpede, mergi încet și trist pe calea de tramvai cu mîinile în buzunar, zgribulit de frig, te uiți la copaci și la iarbă și te gîndești la sensu vieții, la lume și la tăte prostiile pe care le poți gîndi dimineața, încet și trist, senin precum Bodhisattva și însetat de cafea precum calul lui Lucky Luke.

Primul gînd este cel cinematografic. Gîndul că pe măsură ce mă mișc încet și trist, cu gîndul la cafea, fac un travelling plin de sens la o adunătură de lucruri teoretic haotice, aruncate de-a valma. La fel ca în Stalker, cînd camera alunecă încet peste mozaicul inundat, plin de gunoaie, mîl, fierătanii, icoane, poze, obiecte stricate. Sens. Sens sens sens. Sîntem niște maimuțe însetate de sens, peste tot decupăm semnificații, le întrezărim, le inventăm, tigrul din junglă, șarpele din copac, monstrul din întuneric, structura din haos.



Al doilea gînd este cel ecologic, biologic și științific. Și, în cele din urmă, civic și filosofic. Gîndul că precum textura de buruieni și de mușchi care a acoperit încet-încet molozul și acuma îmi încîntă privirea de biolog ratat în fiecare dimineață cînd mă întorc de la școală, la fel și lumea în care trăim, post-comunistă și urîtă și rea și plină de bube și de puroaie zemoase, puturoase, începe încet-încet să se cicatrizeze, să se întrețeasă într-o complexitate de interacțiune normală, pardon, am uitat să pun ghilimelele, “normală”, nimic nu este normal fără ghilimele în sociologie, toate normele sînt construite, inventate, puse la îndoială și tot timpul negociate, renegociate, într-un joc zilnic, un joc secund, de-a oamenii și viața.

Cicatrizare. Tămăduire. Întrețesere. Roiul de mașini care merge în fiecare dimineață la rostul lor, roiul de oameni pe jos care se îndreaptă prin frig spre metrou, platanii care încet-încet cresc, în fiecare zi cu încă o zecime de milimetru de coajă, cu două codițe de frunză, uite-le, chiar și în noiembrie mai au frunze verzi, schimbarea asta de climă, toate întrețeserile și interacțiunile și schimburile de priviri de bani de gînduri de vorbe de fapte pe care le jucăm în fiecare zi în fiecare secundă pe această mare scenă urîtă și șuie, dar frumoasă și dreaptă, toate duc încet-încet spre vindecare.

Și camera curge încet-încet, și nenea cu aparatul de făcut fum merge pe lîngă cameră, și asistentul de sunet merge cu prăjina în mînă după trăsură, microfonul atîrnat deasupra actorilor, și trăsura merge încet, scîrța scîrța, și regizorul îi spune lui Pufi să deschidă ochii, să închidă ochii, așa Pufi, nu le spune nimic



și pe urmă vine celălalt regizor și ne spune că de fapt toată viața e ca un clopot de biserică, bate copile cu pumnul în zăpadă, bucură-te și plîngi, ești om mare, ți-a ieșit, viața are sens, clopotul cîntă,



și pe urmă totul se șterge din minte și bag caseta în aparat și Mozart cîntă și-mi iau pilulele și mă apuc de treabă. It’s show time, folks!





To be on the wire it's life. The rest is waiting...



.