miercuri, 28 noiembrie 2012

Întrepletirea dintre șinele tramvaiului numit dorințǎ

Mǎ întorc pe linia de tramvai, printre șine, dupǎ ce am dus-o pe Andra la școalǎ, și mǎ uit pentru a nu știu cîta oarǎ la cele ce cresc între cele douǎ alei de beton, the yellow brick road. De-a stînga și de-a dreapta șirurile de copaci își leapǎdǎ frunzele, cei mai mulți plopi, ciuntiți la vîrf de-o boalǎ care în cîțiva ani îi va usca, dar și platani plantați recent, chiar și cîte un frasin care nu știi dacǎ a fost pus de cei de la Spații Verzi sau și-a croit drum cu încǎpǎțînare spontanǎ, așa cum doar frasinii știu sǎ o facǎ. Și oțetarii. Și salcîmii. Și paltinii :)

Și între cele douǎ alei de beton e o întretǎiere și întrepǎtundere și țesealǎ de fire de iarbǎ și de frunze moarte, felurite feluri de buruieni, uite un smoc de graminee, uite rîia pǎmîntului, uite o frunzǎ de platan, uite și un cǎcat de cîine, uau! cîți mușchi sînt, e semn cǎ aerul e totuși cît de cît curat, chiar dacǎ în stînga și în dreapta canionul bulevardului își varsǎ șuvoiul de mașini de dimineațǎ.

Uite cum se împletesc. Mai sînt încǎ spații goale, îmi aduc aminte acum cîțiva ani, era mai mult moloz și iarbǎ foarte puținǎ, și acum cîțiva ani tot pe aici mergeam, doar cǎ o duceam pe Marta la școalǎ, între timp Marta și-a schimbat școala, e rîndul Andrei sǎ meargǎ la 88. Și timpul a trecut și iarba a crescut și roua s-a pus pe împleteala de buruieniș și de moloz și de frunze moarte și de felurite feluri de ierburi cǎrora nu le știu numele, doar la copaci mǎ pricep, botanica mea se rezumǎ la ce crește cel puțin juma de metru deasupra solului, nu le știu numele, însǎ le cunosc prea bine dupǎ cum aratǎ, m-am întîlnit de-atîtea ori cu ele pe cîmpuri, pe poieni, le știu felul.

Și douǎ gînduri îmi rǎsar în minte, la fel cum au rǎsǎrit și ieri, și alaltǎieri, îndeosebi toamna cînd e rece afarǎ și frigul îți spalǎ creierul și te ajutǎ sǎ gîndești limpede, mergi încet și trist pe calea de tramvai cu mîinile în buzunar, zgribulit de frig, te uiți la copaci și la iarbǎ și te gîndești la sensu vieții, la lume și la tǎte prostiile pe care le poți gîndi dimineața, încet și trist, senin precum Bodhisattva și însetat de cafea precum calul lui Lucky Luke.

Primul gînd este cel cinematografic. Gîndul cǎ pe mǎsurǎ ce mǎ mișc încet și trist, cu gîndul la cafea, fac un travelling plin de sens la o adunǎturǎ de lucruri teoretic haotice, aruncate de-a valma. La fel ca în Stalker, cînd camera alunecǎ încet peste mozaicul inundat, plin de gunoaie, mîl, fierǎtanii, icoane, poze, obiecte stricate. Sens. Sens sens sens. Sîntem niște maimuțe însetate de sens, peste tot decupǎm semnificații, le întrezǎrim, le inventǎm, tigrul din junglǎ, șarpele din copac, monstrul din întuneric, structura din haos.



Al doilea gînd este cel ecologic, biologic și științific. Și, în cele din urmǎ, civic și filosofic. Gîndul cǎ precum textura de buruieni și de mușchi care a acoperit încet-încet molozul și acuma îmi încîntǎ privirea de biolog ratat în fiecare dimineațǎ cînd mǎ întorc de la școalǎ, la fel și lumea în care trǎim, post-comunistǎ și urîtǎ și rea și plinǎ de bube și de puroaie zemoase, puturoase, începe încet-încet sǎ se cicatrizeze, sǎ se întrețeasǎ într-o complexitate de interacțiune normalǎ, pardon, am uitat sǎ pun ghilimelele, “normalǎ”, nimic nu este normal fǎrǎ ghilimele în sociologie, toate normele sînt construite, inventate, puse la îndoialǎ și tot timpul negociate, renegociate, într-un joc zilnic, un joc secund, de-a oamenii și viața.

Cicatrizare. Tǎmǎduire. Întrețesere. Roiul de mașini care merge în fiecare dimineațǎ la rostul lor, roiul de oameni pe jos care se îndreaptǎ prin frig spre metrou, platanii care încet-încet cresc, în fiecare zi cu încǎ o zecime de milimetru de coajǎ, cu douǎ codițe de frunzǎ, uite-le, chiar și în noiembrie mai au frunze verzi, schimbarea asta de climǎ, toate întrețeserile și interacțiunile și schimburile de priviri de bani de gînduri de vorbe de fapte pe care le jucǎm în fiecare zi în fiecare secundǎ pe aceastǎ mare scenǎ urîtǎ și șuie, dar frumoasǎ și dreaptǎ, toate duc încet-încet spre vindecare.

Și camera curge încet-încet, și nenea cu aparatul de fǎcut fum merge pe lîngǎ camerǎ, și asistentul de sunet merge cu prǎjina în mînǎ dupǎ trǎsurǎ, microfonul atîrnat deasupra actorilor, și trǎsura merge încet, scîrța scîrța, și regizorul îi spune lui Pufi sǎ deschidǎ ochii, sǎ închidǎ ochii, așa Pufi, nu le spune nimic



și pe urmǎ vine celǎlalt regizor și ne spune cǎ de fapt toatǎ viața e ca un clopot de bisericǎ, bate copile cu pumnul în zǎpadǎ, bucurǎ-te și plîngi, ești om mare, ți-a ieșit, viața are sens, clopotul cîntǎ,



și pe urmǎ totul se șterge din minte și bag caseta în aparat și Mozart cîntǎ și-mi iau pilulele și mǎ apuc de treabǎ. It’s show time, folks!





To be on the wire it's life. The rest is waiting...



.

1 comentarii:

mack spunea...

like-like.
heh, şcoala 88... ce plopi frumoşi mi-au însoţit anii acolo! mai sînt? cei de la stradă?