De ce sper că România va fi altfel

Tocmai am terminat de citit eseul lui Lucian Boia, De ce este România altfel?

Evident că multe din ideile dînsului sînt de notorietate, din genul celor care plutesc în aer, secrete a la Polichinelle. Multe dintre ele chiar sînt înfipte în atenția publică cu țăruș dureros de vorbe chiar de dînsul, în lucrările sale din anii 90.

E vorba despre nesfîrșita pendulare dintre autarhie și sincronizare la restul lumii, dintre ambîțul naționalist de ciobani mioritici mîndri, barză viezure brînză mînz, și nevoia de modernitate, să-i prindem și noi pe ceilalți din urmă, mama lor, cum le-am apărat noi catedralele cu piepturile goale.

Despre nevoia de cuvinte autohtone, neaoșe, de la noi din Dorohoi: asfalt, curent electric, plasmă, autobuz, Volkswagen. Despre dulcele fior mistic și dor nețărmurit generat de tensiunea dintre regula precisă, ca la Dusseldorf, și rînduiala difuză, otova, du colo colo, ca la Buzău.

Între opincă și Louis Vutton, undeva pe acolo, nici prea-prea, nici foarte-foarte. De secole, de la Caragiale și de la Neagoe Basarab încoace, trecînd prin Nae Ionescu și prin Constantin Tănase, tot despre asta discutăm.

De altminteri, pot să mă laud că bunul meu prieten Turambar scria aproximativ aceleași lucruri, e adevărat că într-o română nu la fel de limpede și de bine structurată precum cea a d-nului Boia, înainte să citesc cartea De ce este România altfel?

Scria bunul meu prieten Turambar despre pendularea dintre nevoia de autonomie și nevoia de eficiență în articolul de acum cîteva luni Între capră și Nicolae Decebal Codreanu.

Scria tot el, mînca-l-ar mama de deștept cu diplomă de sociolog, despre mediocritate tot înainte de citirea eseului lui Boia, acum aproximativ o lună, în articolul Fără interes pentru educație, deci o țară mediocră.

Anul trecut scria despre vraiștea din curțile noastre care reflectă vraiștea din mințile noastre în articolul Ce ți-e scris în curte ți-e pus, pe Curs de Guvernare.

Deci cumva cam toți gîndim la fel, fie că sîntem academici și riguroși precum maestrul Boia, fie că sîntem blogeri și aproximativi în gîndire, precum maestrul Turambar.

Măcar cînd ne uităm în urmă sîntem cam toți de acord, cu excepția bineînțeles a celor care se amăgesc că încă mai sîntem cei mai drepți dintre traci și că i-am învățat pe romani latina, mama lor de barbari care nici un apeduct nu știau să facă cum trebuie dacă nu le arătam noi. Barză brînză viezure mînz. Vitruviu per Scorillo.

Deci e simplu: predicțiile privind trecutul sînt relativ simple de făcut, deși chiar și în această privință sînt mulți care dau rateu. Istoria, această mare mlaștină de fapte și de interpretări. Hic sunt leones.

Problema este ce ne facem fetelor cînd ne apucăm să dăm sfaturi despre viitor. Aici, cum spunea și maestrul Boia la sfîrșitul sfîrșitului lucrării sale, ni se termină benzina, ni se sparie gîndul și ni se încețoșează privirea celui de-al treilea ochi mistic.

Cum ar zice Murphy: prediction is very difficult, especially when talking about future.

Evident că nu am soluții miraculoase. Evident că nu există soluții miraculoase. Situația fiind complecsă și prezentînd multiple aspecte, evident că sîntem limitați într-ale priceperii de consultanță și de înțelepciune, fie că sîntem istorici, sociologi, metalurgiști, chimiști, frizeri, tinichigii, analiști economici ori taximetriști. Pardon, a se excepta taximetriștii de la această listă, ei se pricep oricînd la orice, mai puțin la condus sărăciile alea de cutii de conserve pe patru roți.

Am doar bulleturi. Frînturi de gînd pentru frînturi de viitor.

* * *

Ce ne lipsește în primul și în primul rînd este perseverența. Aceasta se concretizează și în lipsa de planuri pe termen lung, și în nerăbdarea de veșnici copii cu care ne dorim să se întîmple acum, ACUM, damn it. Bătînd din picior vrem să se facă repede rai în jurul nostru precum se făcea imediat miercuri în jurul evreului din banc, cînd găsește punga cu bani de sabat.

Nu vedem mai departe de lungul nasului cel fizic. Doi ani de zile deja este prea mult pentru putirința noastră de răbdare și planificare. Poftele imediat făcute, rezistența la amînarea gratificării. O să fie greu pentru oricine încearcă să introducă viziune în sistem.

* * *

Despre mediocritate am mai discutat și altădată, după cum vă spuneam. Ca și despre loialitățile în schimbare. De cînd s-au deschis granițele, în medie statistic vorbind ăia mai buni au plecat și ăștia mai mediocri am rămas.

Au plecat 2 milioane și jumătate de români în ultimii ani, de prin 2005 – 2007 încoace. Un exod și o hemoragie mai ceva ca în vreme de război. Mai toți în puterea vîrstei, în puterea muncii și a creierului și a stării de spirit. Ne-au plecat milioane de optimiști și de descurcăreți și de muncitori perseverenți oameni care știu să-și asume riscul, oameni cu standarde morale și civice (ceva) mai ridicate decît ăștia care am ales să rămînem aici.

Da, sună paradoxal. Cum, trădătorii ăia care au plecat, și-au pus palma în fund și au votat cu picioarele, consideri că ăia au standarde morale mai ridicate? Nu cumva au fost mai lași? Mai bicisnici? Cum îți permiți să ne jignești în halul ăsta pe noi ăștia care am rămas aici?

Poate mai lași și mai puțin patrioți, da. Dar în același timp mai competitivi, mai capitaliști, mai tineri și mai cu proiecte de viață decît noi restul. Repet, discutăm statistic, vrac, en gros, în termeni de sute de mii de oameni.

Mulți dintre ei au descoperit că viața e la fel de grea și poate la fel de puțin glamoroasă și acolo, în Italia sau Spania sau Franța. Mulți s-au lovit de stigmatizare, de senzația de cetățeni de mîna a doua, au luat în piept toate greutățile pe care prima generație de emigranți le ia cînd își face bocceluța și pleacă pe văi pustii, printre străini.

Dar în același timp au plecat la (ceva) mai bine, la (ceva) mai așezat, la o textură instituțională și civică (ceva) mai umană. De aceea spun că au standarde morale și civice mai ridicate decît noi. Cred într-o relație cu instituțiile publice mai încărcată de responsabilitate, atît din partea prestatorilor (funcționarii publici, în fond și la urma urmei Statul), cît și din partea beneficiarilor (plătitorii de taxe care chiar își plătesc taxele).

Bani mai mulți dați la stat pentru servicii mai bune. Asfalt mai bun, funcționari mai eficienți și mai zîmbitori și mai puțin dedați arbitrariului și privilegiului, legi mai umane, trenuri care vin la timp, politicieni mai responsabili și mai politicoși.

Plecarea lor a dus la un dezechilibru cronic între cei care muncesc și cei care fie încă nu muncesc, fie le-a trecut vremea. Între populația activă și cea asistată. Asistată nu în sensul peiorativ care a tot fost acordat acestui cuvînt în ultimii ani de guvernare pedelistă. Pur și simplu prea tineri ori prea bătrîni. Nu vorbim aici de șomeri, de casnice, de agricultorii de subzistență care se chinuie inutil ca niște Sisifi cu gumari în picioare și cu sapa în spinare pe mai puțin de 2 hectare de pămînt arabil: muncă în van, moartea pasiunii.

Acest dezechilibru structural, cum ar spune economistul, face foarte dificilă dacă nu imposibilă sarcina oricui ar fi la putere. Cu 3-4 milioane de producători de plus valoare care trebuie să împartă acea plus valoare cam mediocră cu restul pînă spre vreo 18 – 19 milioane cîți sîntem în țară, e greu, e foarte greu. Nesustenabili vom fi, cu sau fără FMI.

Rezervorul încă neexploatat pe deplin îl reprezintă agricultura. Din fericire pentru noi, alimentele devin din ce în ce mai scumpe pe tot cuprinsul globului. Recentul apetit spre îmbuibare modernă și consumeristă a chinezilor și indienilor, cuplat cu învierea africanilor, scăderea terenurilor arabile prin eroziunea solului, un climat din ce în ce mai imprevizibil, face ca păpica să redevină din nou eroina zilei, după zeci de ani de zbatere în regim de Cenușăreasă.

Singura problemă e că noi agricultură rentabilă vom face cînd a) ne va permite Europa să dăm subvenții la fel de mari precum ale țăranilor mai vechi din Franța și Spania și Italia și b) cînd vom comasa terenurile agricole peste o anumită suprafață critică, undeva peste 10 – 20 de hectare per unitate agricolă.

Știu, știu: b) e chiar mai important decît a). Asta însă nu se va întîmpla chiar așa ușor, dat fiind nemernicia făcută 50 de ani de comuniști și continuată încă vreo 20 de ani de post-comuniștii lui Iliescu, de distrugere a proprietății private a țăranilor. Țăranul, această fiară conservatoare prin definiție, după ce s-a fript cu ciorba cea otrăvită a CAP-ului, acum suflă de mii de ori în iaurtul oricărei forme de întovărășire voluntară. Se simte furat, înșelat, nu are încredere în cei care îi promit că-i vor lua pămîntul în arendă și-i vor da marea și sarea la schimb.

Capitalul social, încrederea, acest mare handicap de care suferim. Țară de paranoici, de individualiști cîinoși care după ce sute de ani au fost fraieriți de toți, înșelați, furați, călcați cu tancul și cu iataganul, acum evident că n-au nici o propensiune spre a pune botul la următoarele promisiuni de binefacere altruistă din partea nasoilor de capitaliști veroși și occidentali care lasă că știm noi că vor să ne fure țara, evreii ăștia care ne cumpără pămînturile, FMI-ul ăsta care ne otrăvește fîntînile, masonii care bagă substanțe în produsele de la hipermarket și care ne bagă cipuri pe sub piele să ne conducă, șase șase șase, americanii vor să ne cotropească, să fugim, să n-avem încredere în nimeni.

Perseverență. Agricultură. Zăticneli sistemice: raportul populație activă / populație pasivă și numărul mediu de hectare per exploatare agricolă. Lipsa încrederii, acest mare liant social fără de care rămînem toți niște fiare.

Și așteptările mari, prea mari. Am pus cu toții botul la Să trăiți bine! al lui Băsescu, genială lozincă electorală, pentru că ne doream cu toții Tinerețe fără bătrînețe și Viață fără de moarte, rezolvarea tuturor necazurilor de manieră simplă, magică, precum Arabela care învîrtea inelul. Ne place să fim amăgiți și cînd vine dezamăgirea suferim cumplit, sîntem resentimentari și futem tot, urîm, scuipăm, urlăm.

Cînd de fapt trebuie să ne des-vrăjim, des-amăgim și să învățăm logica incrementalului, a lui puțin cîte puțin, al creșterii organice, sustenabile, cum ar zice pompierul de servici economic. Logica perseverenței și a lui Ceva Mai Bine, nu Pur și Simplu Bine. Pur și Simplu Bine va fi doar după ce murim, ăia care mergem în Rai, sus pe norișor. Eu nu, eu doar în pămînt, la viermișorii cei organici.

Dacă ar fi doar un sfat să-i dau lui Ponta, acuma că a cîștigat alegerile și intră în cursa pentru cucerirea poziției de Vodă în inima românilor, asta i-aș spune: fă rugby-ul obligatoriu în școli.

O să ziceți că sînt nebun. Că m-a apucat așa pe mine dintr-o dată patetismul meu tîrziu descoperit cu rugby-ul. Că țara arde și baba de Turambar se piaptănă cu balonul cel oval.

Nimic mai greșit. În rugby înveți următoarele:

• viața e grea, lumea e rea. și totuși trebuie să supraviețuiești, fraere

• viața doare. get used with it. învață să-ți placă tăvăleala în noroi

• taci și împinge, nu te mai văicări

• ai încredere în cei din jurul tău. echipa e mai importantă decît tine

• zbaterea bezmetică fără gîndire și organizare nu duce nicăieri. meciul e cîștigat de combinația sudoare + pregătire + viziune

• nu o să-ți iasă din prima. mai încearcă.

Perseverență. Organizare. Camaraderie. Noblețe în suferință. Viziune. Și, evident, cîștigă cel care e mai bun. Sau care dă o țuică arbitrului...

Lăsînd gluma la o parte, ce va fi cel mai greu în următoarea perioadă va fi să ne convingem că nu sînt soluții miraculoase, că ura face rău de tot la ficat, că viața nu e chiar atît de grea pentru că oricum trăim de atîta timp într-o perpetuă criză. Că avem nevoie de perseverență, de viziune și de optimism.

Da, știu. Cuvinte mari.

Dacă avem de învățat ceva de la Traian Băsescu, cel pe care toată lumea acum e la modă să-l înjure, măcar atîta să învățăm: în momentele critice nu și-a pierdut cumpătul, nu s-a dat bătut și chiar și cînd toți ceilalți îi cîntau prohodul, cum se întîmpla de exemplu în 2009, în noaptea aceea memorabilă, el a împins pînă la ultima suflare, pînă la ultimul cartuș, pînă la ultimul centimetru de teren.

Măcar atîta să învățăm. Dacă am uitat de Mărășești, pentru că nu prea mai învățăm istorie și e uncool să citim chestii plictisitoare, măcar de la experiențele politice traumatice recente să învățăm ce e de învățat.

Lucian Boia la un moment dat, trecînd în revistă prea multele bube în cap ale românilor, își amintea la pagina 29 de lecția de perseverență și de sînge rece și de curaj dată de o româncă get-beget, cum intri în Londra pe dreapta:

“Poate că merită consemnată, în același context “regal”, și lecția de rezistență și de consecvență pe care regina Maria a dat-o mult prea “schimbătorilor” români în timpul Primului Război Mondial. “Nu mă poți înțelege, generale – i-a spus ea generalului Averescu, cînd totul părea că se prăbușește, iar românii se considerau deja învinși. Eu sînt englezoaică, și englezii nu obișnuiesc să piardă”. Încă o atitudine de reținut. Din păcate, atitudinile nu se învață: ele pornesc din interior.”

Aici o să-mi permiteți să mă desprind de gîndirea d-nului Boia și să spun, așa optimist incurabil cum mă știți că sînt: orice se poate învăța. De fapt, cu excepția reflexelor de maimuță cu care ne naștem, practic învățăm tot pe parcursul vieții.

În consecință putem să învățăm și rugby, și perseverență, și curaj, și încredere în ceilalți, și planificare, viziune, optimism. Pînă și cum să fim ceva mai nemți și mai britanici în balcanismul nostru îngălat.

Avem nevoie de timp. Crouch... Touch... Pause... Engage...





.