Retrospectiv vorbind, tot niște disperați ați rămas

Sîntem sortiți să ne temem mereu. E adînc înrădăcinată în fibra noastră de maimuță mereu la pîndă, mereu atentă la posibilele pericole ce se ascund în iarbă, între frunzele copacilor, după tufișul cel de colo. Și ne hrănim cu aceste temeri, trăgîndu-ne energia din acest rezervor emoțional.

Să luăm anii 50.

Imediat după al doilea război mondial, moment de mare nemernicie pe jumătate de glob și de mare creștere și refacere pe restul. Ani în care oamenii mureau de frica războiului atomic, își făceau buncăre, adunau hrană uscată pentru ani de zile de supraviețuire, își proiectau temerile în diverse produse culturale, fie mainstream, fie la marginea imaginației.

Acum, retrospectiv, considerăm acei ani drept ani de glorie ai Occidentului. O perioadă în care bunăstarea a atins niveluri de neimaginat înainte, în care știința și arta au făcut salturi fabuloase. O epocă de aur în sensul cel mai non-ironic al cuvîntului.

Pe urmă iar a venit criza, iar s-a speriat lumea. Anii 70, noul sfîrșit al lumii, să fugim ne mănîncă, suprapopularea, scumpirea petrolului, terorismul, dezastrul ecologic. Doamne, în ce apocalipsă trăim.

Iete că n-a fost să fie așa.

Lumea – cel puțin cea capitalistă în anii aceia – încet-încet s-a reașezat, viața încet-încet a fost din ce în ce mai bună, resursele materiale, simbolice și standardele morale (da, da...) s-au îmbunătățit, lumea a avut case mai mari, hrană mai bună, haine mai multe și mai de bună calitate, oamenii au fost mai prosperi, mai toleranți, mai citiți, mai veseli, au trăit mai mult, au văzut mai multe, s-au bucurat mai mult.

Acum trăim intens din nou.

Deși sîntem în momentul cel mai fast al existenței noastre ca popor, după ce am scăpat de comunism și cît de cît de ruși, după ce standardele de viață s-au aliniat cît de cît, chinuit și nu atît de repede pe cît ne-am fi dorit, dar totuși aproximativ acolo undeva, cu ale țărilor pe care pînă de relativ curînd nu le cunoșteam decît din Neckermmanul adus de prietena mătușii din Germania, tot disperați sîntem.

După ce în mod paradoxal am supraviețuit o criză majoră, a dracului rezilientă pielea asta a noastră, bre, ne-am chivernisit vreo 8 ani, din 2000 încoace, am suferit 3 ani, din 2009 încoace, probabil o să mai suferim și în anii care vin, și tot n-am murit, fi-ne-ar neamu de rîs să ne fie că nu vrem să murim și noi cum ne zic televiziunile, în fiecare zi, în zvîrcoliri spectaculoase.

Supermarketurile tot pline sînt, benzinăriile tot pline sînt, șoselele tot pline sînt, crîșmele tot pline sînt – ei, nu chiar atît de pline ca în anul de grație 2008, dar orișicît.

Și noi în tot timpul ăsta tot disperați sîntem.

Peste 30 de ani, cine o mai apuca dintre noi, ne vom uita retrospectiv la acești ani și îi vom considera drept un soi de anii 60 ai Italiei. Ani de revenire, de tămăduire, de așezare și împletire a texturii sociale. De vindecare a rănilor. Da, da, chiar și epoca Băsescu tot una de vindecare a rănilor a fost, cu toată febra ei cea otrăvită.

Peste 30 de ani vom fi mai bătrîni și mai puțin plini de ură și mai limpezi la rămășițele de neuroni ce ne-or mai fi rămas și vom trage concluzia: nici prea prea, nici foarte foarte.

Viață. Pur și simplu viață.

Hai, ho ho ho! Meeery Ignat. Să aveți sărmători fericite, măi musulmanilor măi, măi intenșilor, măi fundamentaliștilor, măi otrăviților, măi pateticilor și politicilor și disperaților și robespierrilor și oamenilor care numa carne de porc aveți în cap zilele astea.

Și aduceți-vă aminte: indiferent de anotimp, de vreme istorică, de cum bate ploaia și criza afară, fericirea vine doar dinlăuntru. Altminteri veți suferi toată viața, chiar și de-ați nimeri din greșală în Rai.

:)



.