sâmbătă, 15 decembrie 2012

Retrospectiv vorbind, tot niște disperați ați rǎmas

Sîntem sortiți sǎ ne temem mereu. E adînc înrǎdǎcinatǎ în fibra noastrǎ de maimuțǎ mereu la pîndǎ, mereu atentǎ la posibilele pericole ce se ascund în iarbǎ, între frunzele copacilor, dupǎ tufișul cel de colo. Și ne hrǎnim cu aceste temeri, trǎgîndu-ne energia din acest rezervor emoțional.

Sǎ luǎm anii 50.

Imediat dupǎ al doilea rǎzboi mondial, moment de mare nemernicie pe jumǎtate de glob și de mare creștere și refacere pe restul. Ani în care oamenii mureau de frica rǎzboiului atomic, își fǎceau buncǎre, adunau hranǎ uscatǎ pentru ani de zile de supraviețuire, își proiectau temerile în diverse produse culturale, fie mainstream, fie la marginea imaginației.

Acum, retrospectiv, considerǎm acei ani drept ani de glorie ai Occidentului. O perioadǎ în care bunǎstarea a atins niveluri de neimaginat înainte, în care știința și arta au fǎcut salturi fabuloase. O epocǎ de aur în sensul cel mai non-ironic al cuvîntului.

Pe urmǎ iar a venit criza, iar s-a speriat lumea. Anii 70, noul sfîrșit al lumii, sǎ fugim ne mǎnîncǎ, suprapopularea, scumpirea petrolului, terorismul, dezastrul ecologic. Doamne, în ce apocalipsǎ trǎim.

Iete cǎ n-a fost sǎ fie așa.

Lumea – cel puțin cea capitalistǎ în anii aceia – încet-încet s-a reașezat, viața încet-încet a fost din ce în ce mai bunǎ, resursele materiale, simbolice și standardele morale (da, da...) s-au îmbunǎtǎțit, lumea a avut case mai mari, hranǎ mai bunǎ, haine mai multe și mai de bunǎ calitate, oamenii au fost mai prosperi, mai toleranți, mai citiți, mai veseli, au trǎit mai mult, au vǎzut mai multe, s-au bucurat mai mult.

Acum trǎim intens din nou.

Deși sîntem în momentul cel mai fast al existenței noastre ca popor, dupǎ ce am scǎpat de comunism și cît de cît de ruși, dupǎ ce standardele de viațǎ s-au aliniat cît de cît, chinuit și nu atît de repede pe cît ne-am fi dorit, dar totuși aproximativ acolo undeva, cu ale țǎrilor pe care pînǎ de relativ curînd nu le cunoșteam decît din Neckermmanul adus de prietena mǎtușii din Germania, tot disperați sîntem.

Dupǎ ce în mod paradoxal am supraviețuit o crizǎ majorǎ, a dracului rezilientǎ pielea asta a noastrǎ, bre, ne-am chivernisit vreo 8 ani, din 2000 încoace, am suferit 3 ani, din 2009 încoace, probabil o sǎ mai suferim și în anii care vin, și tot n-am murit, fi-ne-ar neamu de rîs sǎ ne fie cǎ nu vrem sǎ murim și noi cum ne zic televiziunile, în fiecare zi, în zvîrcoliri spectaculoase.

Supermarketurile tot pline sînt, benzinǎriile tot pline sînt, șoselele tot pline sînt, crîșmele tot pline sînt – ei, nu chiar atît de pline ca în anul de grație 2008, dar orișicît.

Și noi în tot timpul ǎsta tot disperați sîntem.

Peste 30 de ani, cine o mai apuca dintre noi, ne vom uita retrospectiv la acești ani și îi vom considera drept un soi de anii 60 ai Italiei. Ani de revenire, de tǎmǎduire, de așezare și împletire a texturii sociale. De vindecare a rǎnilor. Da, da, chiar și epoca Bǎsescu tot una de vindecare a rǎnilor a fost, cu toatǎ febra ei cea otrǎvitǎ.

Peste 30 de ani vom fi mai bǎtrîni și mai puțin plini de urǎ și mai limpezi la rǎmǎșițele de neuroni ce ne-or mai fi rǎmas și vom trage concluzia: nici prea prea, nici foarte foarte.

Viațǎ. Pur și simplu viațǎ.

Hai, ho ho ho! Meeery Ignat. Sǎ aveți sǎrmǎtori fericite, mǎi musulmanilor mǎi, mǎi intenșilor, mǎi fundamentaliștilor, mǎi otrǎviților, mǎi pateticilor și politicilor și disperaților și robespierrilor și oamenilor care numa carne de porc aveți în cap zilele astea.

Și aduceți-vǎ aminte: indiferent de anotimp, de vreme istoricǎ, de cum bate ploaia și criza afarǎ, fericirea vine doar dinlǎuntru. Altminteri veți suferi toatǎ viața, chiar și de-ați nimeri din greșalǎ în Rai.

:)



.