Cel care întoarce și se întoarce și e întors și totuși toarce

Țǎrǎnește și bluntly speaking, sînt trei tipuri de curbe în plan, hiper-plan, para-plan, atunci cînd vorbim de curbe de evoluție, de-alea cu timp la Ox.

Sînt în primul rînd curbe care stau tot timpul sub un plafon, sub o asimptotǎ, în jurul unei asimptote. Curbe plafonate și de Ox, și de Oy. Primul scenariu privind omenirea: mereu limitatǎ unui plafon, fie el și infinit. Omul sub vremi, sub timp, mereu materie, din ce în ce mai aproape și mereu totuși neterminat. Orgasmul perfecțiunii se amînǎ pentru o datǎ neprecizatǎ. Materia, aceastǎ mare închisoare. Copile, stai cuminte. Icare, pașol na turbinca.

Sînt alte curbe care în mod constant rup fiecare limitǎ, tinzînd mereu mai sus, mereu mai accelerate, mai nǎzuitoare spre noi rînduri de infinit cel mai foarte infinit. Curbele luciferice, scenariul hybrisului. Mai repede. Mai repede! Cînd se întîmplǎ Singularitatea? Cînd ne transformǎm în altceva? Sîntem mintea materiei de pe acest boț de humǎ. Sǎ mergem mai departe. Sǎ cucerim universul, infiniții, sǎ ne transfigurǎm, sǎ plonjǎm în gǎurile negre, sǎ transformǎm materia în energie, sǎ devenim energie. Una cu universul, aproape la fel ca el.

Mare hybris. Dar totuși, e și aici o limitǎ: timpul. Orice ai face, ești sub timp, într-o singurǎ direcție. Curba nu reușește sǎ întoarcǎ dincolo de verticalǎ, înapoi. Plafonul sǎu e verticala. Singurul plafon. Ai strǎpuns Oy-ul, materia, substanța. Dar nu și Oy-ul, timpul, scheletul de secunde care te îndreaptǎ într-o singurǎ direcție: înainte. Ireversibil, timpul ca un knut pe spinarea sclavului, sub sfere, între lumi, sublunari. Stǎpîne, clepsidra!

Și în cele din urmǎ, dincolo de primul mister, cel al transformǎrii materiei în energie și al ruperii zǎgazurilor spre infinitul lui Oy, celǎlalt, mai fioros, mai aspru în îndrǎzneala sa: tranformarea energiei în timp și a timpului într-o biatǎ dimensiune domesticǎ, numa bunǎ de cǎlǎrit. Curba care întoarce, care dǎ colțul, care învinge verticala. Care își burtește rotirea și e în stare sǎ își muște coada.

Adicǎ cercul. Adicǎ Ourosboros. Dumnezeu cel carele se naște pre el însuși, peste dimensiuni, os de timp și țesǎturǎ de tot și ceva în plus. Y compris gǎurile negre, infiniții, cel care este și care devine și deja a devenit și e dintr-o datǎ mereu tot, de la început pînǎ la sfîrșit și înapoi la început și de fapt nu mai conteazǎ, totul e tot. Nu mai e curgere stînga dreapta, trecut-viitor, asimptotǎ a verticalitǎții. Își mușcǎ coada și e tot. Click. Click. De la bun început click. Dintotdeauna click. Cel fǎrǎ de timp. Am înfrînt și Ox-ul, independenta, fiara, trama.

Damn it. Cum zice la manual? x2 + y2 = 1. Sǎ moarǎ pisica imprimatǎ în continuumul spațio-temporal dacǎ nu mǎ apuc de ezoterism.




.