La cald, despre vechea noastră iubire hobbițească străvăzută azi cu ochi de film

Tolkien a trăit într-o vreme de lemn și de fier și de hîrtie. Ultimele zile ale tainei și primele zile ale modernității cea sfîșietoare de mister. Pe vremea lui încă nu se punea amidon în mîncare, să fie lucioasă și găunoasă la gust, nici efecte speciale în filme, altminteri decît cele naive din King Kong care mai rău te făceau să rîzi decît să te lași vrăjit.

În consecință, tot misterul la Tolkien se întîmpla în cap. Fiecare cititor își făurea propriul său film alambicat al dusului și întorsului înapoi, al hălăduielilor primejdioase, al solzilor cei strălucitori și metalici de pe burta de naibă.

Precum bine a arătat autorul din The New Yorker, Tolkien a împletit un limbaj și o stare mistică laolaltă cu un limbaj și o stare modernistă, de des-vrăjeală. Cum inspirat spune Gopnik, Tolkien e acel loc binecuvîntat unde Edda cea Veche se întîlnește și întrepletește cu Vîntul printre sălcii, unde intensitățile magice se întîlnesc cu pipa și cu belfereala cea mic-burgheză, cu vestă și cu lanț la ceas.

De un astfel de mariaj avem parte, cum deja am fost învățați, și în Hobbit, cea de-a doua incursiune cinematografică în lumea lui Tolkien după vîrtejul de acum 10 ani de zile care a fost Stăpînul Inelelor.

Și, ca și atunci, tot Peter Jackson e la cîrmă, iar pereții peșterilor creierelor noastre sînt pictați de aceiași vrăjitori care de 30 de ani tot ne pictează Tolkien în fața ochilor, John Howe și Alan Lee. În consecință, nu are cum să nu semene, să nu ne creeze același tip de temporary suspension of disbielief.

Am 95% vești bune pentru voi, cîrcotașilor, și doar 17% vești proaste. Cuuum? Nu dă 100%? Damn it. Prea m-am învățat cu nărav de la sondajele cele mincinoase și manipulatorii și nu mai știu cum să mă opresc la 100%. Bine, fie: am doar 5% vești proaste pentru voi.

Să încep cu cele proaste.

În primul rînd, e vorba de gustul de amidon, de străluceală ușor prea strălucitoare și de freză ușor prea bine făcută uneori. Atenție: doar uneori. Acel glamour de Holywood care face actorii ușor prea bucălați și hainele ușor prea curate și pielea de pe fața vilanilor ușor prea întinsă, plesnind de sănătate, chiar și cînd sînt orci. Unde ești tu, Lee Marvin, cu fățăul tău absolut memorabil, viu, rău pînă la ultimul por și la ultima țigară fumată cum trebuie, adică autentic, cu scrum pe jos?

Dar asta este o hibă a noastră, a modernității post-moderne și prea consumeriste și prea tinzînd spre perfecțiunea cea pufoasă. Și s-o spunem pe cea dreaptă: totuși în cele mai multe din cazuri Peter Jackson reușește – cum și în The Lord Of The Rings a reușit tot cam peste tot – să neutralizeze pufoșenia postmodernă, să ne arate și unghii murdare, și dește zdrelite, și imperfecțiuni într-o țesătură vizuală altminteri aproape prea perfectă. Deci, ca și în LOTR, i-a ieșit, cu acele mici excepții cînd nu i-a ieșit și FX-urile sînt prea rotunjite din puterea cailor de biți.

În al doilea rînd este vorba despre inevitabilul compromis pe care a trebuit să-l facă cu convențiile emoționale ale filmului de acțiune. Thriller, cliffhanger, prea spectaculos uneori, prea rollercoaster în vreo 5 minute din film, prea Indiana Jones partea a doua. Dar îi înțeleg nevoile. Hollywood is a harsh mistress cînd vine vorba de muls banii de la adolescenții cei fraeri și atunci trebuie să le dai și lor ce le place: tare repede și iute, no matter că nu-i prea plauzibil.

Dar nici aceste compromisuri nu sînt decît cîteva, și în rest gata, mi se termină doza de 5% răutăcisme și pot da drumul liniștit la caii cei albi și cu coamele despletite ale entuziasmului celor 95% bile albe.

Nu vă spun prea multe. Luați-o doar că e de bine. Luați-o că trebuie să-l vedeți, frumos, așezat, cu cartea în fața ochilor, ca niște buni tolkieniști ce sînteți.

Are forță epică. Are sensibilitate pentru detaliile dragi pătimașilor de Tolkien. Are o căsuță de hobbit și o petrecere de început absolut delicioase. Are o secvență memorabilă în măruntaiele muntelui, cînd Bilbo Baggins își depășește condiția de fraer, iar Peter Jacskon pe cea de simplu tinichigiu de vise.

Și are mai ales un actor în pielea lui Bilbo cel Tînăr, Martin Freeman pe numele lui de mirean, absolut proaspăt și donnish și mic-burghez de anii 30. O surpriză faină într-un rol care foarte ușor putea să fie ratat, fiind dat unui pufos de secol XXI.

Nu! Martin Freeman este pe rînd fraer, mic burghez de Oxford, precum Tolkien, papagal pufos englez, om speriat și, încet-încet, erou. Peter Jackson are bunul simț britanic să nu pună prea multă tușă, iar Martin Freeman are bunul simț britanic să se țină de rețetă și să joace nici prea-prea, nici foarte-foarte, cu reluctanță, cu manierisme cînt trebuie, cu naturalețe poticnită cînd trebuie, cu patos mitic cînd trebuie.

Mai sînt și altele: actorul din rolul lui Thorin, Scut de Stejar: Richard Armitage. Continuitatea stilistică și de actori dinspre LOTR (Galadriel, Gandalf, Elrond, Frodo). Ritmul așezat, cum lui Tolkien cu siguranță i-ar fi plăcut. Secvența cu trolii, fabulos de gastronomică. Sînt multe, dar eu în 5 minute trebuie să decolez spre o emisiune TV.

Bucurați-vă! Aveți un film fain de văzut! :)



.