Stai asa sa termin examenul asta si ma trezesc

În general, scriu pe acest blog cu toți cititorii în minte. Voi, tagma cea largă a hoardelor de cititori care vreți să vă adăpați de la izvoru de înțelepciune subversivă, de pricepere inutilă, de dilimandreală superficială a lu Turambar. Voi, haita mea de cîteva sute de cititori puțini, dar reduși la număr. Repet: la număr. Doar la număr...

Azi, însă, nu scriu pentru voi, o hoardelor nesătule de senzațional și de șerpișori de grafice și de Van der Graaf Generator. Azi voi puteți să vă luați mintea la subțioară (da, știu: se scrie subsuoară; la noi la Telega se zice însă subțioară și atunci imperialismu lingvistic telegean prevails), deci azi puteți să vă luați creeru din dotare și să mergeți pe alte pășuni electronice, să înjurați guvernu, să vă plîngeți că e soare și cald și frumos afară și că ne taie ăștia 25% din salariile ălorlalți, să slăviți maica Rusie care libertate ne-a adus și alte chestii de-astea poietice la care vă pricepeți de minune.

Azi, rîndurile care urmează sînt doar pentru cei puțini, pentru cei aleși.

Pentru cei care știu cine este Costi Buga.

* * *

- Tata, scoală! Hai, că întîrzie Marta la școală!
- Mmmm. Mmmmmm.... Lasă-mă un pic. Stai să termin examenul ăsta de dat și vin...

Pe urmă, mult mai pe urmă, după ce am dus-o și pe Marta la școală, și pe Andra la grădiniță, am aflat ce valuri de rîs a provocat această rugăminte mormăită prin somn.

Ce se întîmpla?

Se întîmpla că tata, distinsu Turambar, dormea și visa. Și ce visa ditamai măgaru de namilă de matahală de om aproape la 40 de ani, cu nevastă și copii, cu firmă, angajați, contracte, relații, burtă, chelie și chiar și cu blog?

Păi distinsu Turambar visa că e la examen. Soarta mea dintotdeauna: să dau examene la matematică. De cînd mă știu, numai examene la matematică am dat. În consecință, post-traumaticitatea specifică generează în cazul respectivului subiect o densitate mai mare decit valorile așteptate de vise cu tematica aferentă. Adică, mai pe românește, Turambar al nostru visează des că e la examen, unde de regulă fie se termină timpul și el n-a terminat subiectele, fie se trezește că e în chiloți, fie că habar n-are de capu lui și nu știe să rezolve problemele, mă rog, chestii de-astea fine delicate ce țin de bucătăria torturatorie a coșmarului cu tematică științifică.

Azi dimineață, în pragul dintre somn și veghe, rețeta coșmarului cu examen la matematică era dupe cum urmează: se făcea că era un examen simplu, ceva cu artimetică, la care Turambar era foarte bucuros că știe tot. Da' tot, inclusiv adunarea aia care inițial o făcuse greșit și pe urmă, în marea lui pricepere de savant de renume internațional, se prinsese cum devine chestiunea și o corectase la timp.

Problema era însă alta. Coleg de examen și de bancă și care se băga în sufletul lui Turambar, adică al meu, ca să trecem la persoana întîi singular, specifică narațiunilor personale în care se prezintă coșmaruri, era Costi Buga.

Cine nu știe cine e Costi Buga vă rog să părăsiți pagina, încăperea electronică. N-aveți ce căuta în această zonă de confesiuni dureroase.

Restul, o voi apropiați ai mei, o tu tată, o tu maică-mea, o voi veri și neamuri și rude și iubiți telegeni, continuați lectura.

Sînteți gata?

Buuun...

Deci Costi al meu stătea în dreapta mea și se uita pe pagină și evident că se inspira după mine, copia rezultatele cu sîrguință. Aha! Rezultatul e 10. Următorul...

Eu, prietenos și fraer cum am fost o viață întreagă și cum încă mai sînt – dar mă tratez de această afecțiune – îl așteptam răbdător să copieze rezultatul, să fiu sigur că a scris cum trebuie, cu acel amestec de prietenie și exasperare stînjenită de care presupun că ați avut și voi parte la viața voastră de adulți peste 18 ani cu ceva-ceva experiență interpersonală la activ.

Și uite așa eu rezolvam exercițiile (repet: artimetică curată, de-aia crîncen de simplă), Costi al meu scria rezultatul, maică-sa, tanti Sanda, trecea printre bănci să ne verifice, se uita peste umărul nostru, dădea îngăduitor din cap. Și uite așa se petrecea lucrarea de control, deși Costi n-a fost în aceeași clasă cu mine, ci cu un an mai mare, doar că toată copilăria ne-am jucat împreună, de la grădiniță pînă printr-a cincea a șasea cînd eu pe urmă încet-încet, mai ales că stăteam mai mult pe la bunică-mea, m-am împrietenit mai mult cu Laurențiu a lu' Dima cu care făceam excursii cu bicicleta și cu care jucam fotbal.

Buuun. Și visul se termină apoteotic: spre sfîrșitul lucrării, chiar înainte să termin partea întîi (mai era încă unul de dat) și chiar înainte să mă trezească Flo din somn la lumea cea reală și crudă și rea în care trebuie să duc dimineața copiii la școală, taman cînd eram eu mai mîndru și mai păunaș, cu mintea mea de copil de aproape 40 de ani, că am făcut cel mai foarte perfect, dintr-o dată mi se luminează creeru: mă, de-aia l-a pus maică-sa pe Costi în bancă cu mine, să facă și el cel mai foarte perfect.

Și dintr-o dată în jurul meu s-a făcut în jur întristare.

Și pe urmă m-am trezit și am dus fetele la școală.

* * *

Costi, dacă citești cumva aceste rînduri, să mă ierți. N-am vrut să fac mișto de tine, ci să îmi aduc aminte de copilăria care a fost și nu va mai fi. Să moară pisica personală electrocutată cu sîrmele alea de doi doozeci cu care ne jucam noi în copilărie dacă m-am putut abține. Prea a fost mișto visu și prea nu te-am visat niciodată și prea s-a dus dracu' copilăria noastră și prea n-o să mai vină niciodată înapoi, decît cînd vom muri și vom merge în rai unde nici întristare și nici suspin nu va fi, ci numai pășuni și îngeri și cîntat la harfă și toate persoanele pe care le iubim și care nu mai sînt și pe care cu siguranță o să le întîlnim din nou acolo.

În numele Tatălui și-al Fiului și a Sfiintei Amăgiri, amin...

:/