Sensei, domo arigato gozaimashita!

Dupǎ cîte o searǎ din asta, în care toate s-au legat la antrenament șnur, în care am trecut de pragul epuizǎrii (de vreo douǎ zile am dormit cîteva ore pe noapte, furate ici-colo, plus drumuri prin țarǎ, plus multe altele; ad literam sînt dincolo de epuizare),

dupǎ un Ai Hanmi Katate Dori Ikkyo Omote / Ura care s-a legat organic, instinctiv, înțeles în mǎduvǎ și în splinǎ,

dupǎ toate astea, stînd la masǎ și ciugulind ce-a rǎmas de pe la fete, singur treaz prin casǎ, într-un exercițiu de introspecție și de retrospectivǎ a vieții,

îmi dau seama ce rupturǎ fainǎ s-a petrecut în viața mea la 35 de ani.

Știu, sunǎ prețios și fals sǎ spun cǎ simt cǎ mi-am început cu adevǎrat viața la 35 de ani (acum am 38, by the way).

Ar fi o lipsǎ crasǎ de respect fațǎ de Turambar ǎla tînǎr și blambec și hǎbǎuc.

Ar fi la fel de lipsit de respect pentru toți cei dragi mie care au fost la fel de lîngǎ mine și parte din mine și înainte de acești ani plǎcuți din viațǎ.

Și totuși, în seara asta asta e senzația. Simt cǎ de-abia acum, de-abia de ceva timp viața mea a început cu adevǎrat.

Și mǎ reped sǎ adaug: nu, nu are nici o legǎturǎ cu familia, cu fetele, sportul, cu sondajele, cu aruncatul în gol în aceastǎ aventurǎ profesional-lucrativǎ.

Acestea sînt doar consecințe. Frumoase consecințe, binecuvîntate, însǎ doar consecințe. Adevǎrata cauzǎ zace în altǎ parte.

Pe o canapea. Cu un pǎianjen în colț, fumînd rar, cu privirea de poker.

Acum, în momentul de fațǎ, am un Sensei. De fapt, de mult timp îmi cǎutam un Sensei. E ironic: deja lumea (și TOTG) începe încet-încet sǎ-mi spunǎ «sensei». Și totuși, în mod formal de-abia acum, de-abia de cîteva luni, am ajuns sǎ am un Sensei.

Îl cheamǎ Nicolae Mitu și e un tip nemaipomenit. Vǎ invit într-o searǎ pe la dojo sǎ-l vedeți. Radiazǎ echilibru și agresivitate bine cumpǎnitǎ, învelitǎ în umor și pace, și control corporal, psihologic și spiritual. E cu adevǎrat carismatic. Sensei Nicolae Mitu, yondan Aikido Aikikai.

Însǎ nici despre el nu este de fapt vorba în propoziție azi, aici, acum. Ci despre cu adevǎrat Senseiul meu, cel cu ajutorul cǎruia, deși nu am stat mare lucru de vorbǎ cu el, am ajuns sǎ simt cǎ mi-am început din nou viața la 35 de ani.

Îl cheamǎ Pǎianjenul din Colț.

Îl cheamǎ Eugen.

Îl cheamǎ Papadima.

Eugen Papadima. Shihan Papadima. Tǎios și înțelept și mucalit și rece și necruțǎtor și sibilinic și mut. Mai ales mut.

El este umbra. Pǎianjenul din colț. Dujmanul. Tatǎl tǎios. Realitatea. Principiul realitǎții care dǎ în gurǎ fǎrǎ de milǎ principiului plǎcerii, fantasmei, amǎgirii, ipocriziei, imposturii.

Eugen Papadima. Senseiul meu care de fapt nu are nimic de-a face cu conceptul de Sensei. Monstrul înțelept. Umbra. Frica. Temerea. Adversitatea. Agresivitatea. Cuvîntul. Angoasa. Resentimentul.

Frustrarea.

Frustrarea. Frustrarea. Frustrarea.

Eugen Papadima. Terapeutul meu timp de trei ani de zile.

V-am spus cǎ simt cǎ viața mi-a început cu adevǎrat la 35 de ani? Și cǎ de-abia acum, la mai mult de trei ani dupǎ ce nu l-am mai vǎzut (nu l-am mai vǎzut de atunci, deși uneori mǎ bate un gînd sǎ-l mai caut, sǎ-l salut și sǎ-i mulțumesc), de-abia acum, în seara asta de dincolo de epuizare, cu mirosul de transpirație acrǎ în nǎri, ronțǎind resturi de la cina fetelor prin casa pustie și tǎcutǎ, ascultînd liniștea camerelor unde fetele dorm, obosite, de-abia întoarse de la Sinaia, de-abia acum mi-am dat seama cǎ trebuie sǎ scriu despre el?

Știam de mult cît de mult îi datorez. De-abia în seara asta însǎ mi-am dat seama, a înflorit de manierǎ spontanǎ, instinctualǎ, de acolo din prǎpastia monstrului animalului copilului preculturalului instinctului Sinelui hǎului, cǎ trebuie sǎ-i mulțumesc. Public. Cu multe cuvinte, fluide, ca un discurs liber, ca un flux de conștiințǎ pe canapea.

În timp ce el, ca un pǎianjen, ca un monstru înțelept, sibilinic și tǎcut, fumeazǎ în colț și nu zice nimic, mama lui de pǎianjen, de dujman, de monstru.

Sensei Eugen, arigato gozaimashita!

:bow: