Tratamentul cu lingurița cinematografică la creer

După cum probabil deja știți mulți dintre voi, Florentina, soția mea, este psihoterapeut.

Da, da, șrinc. Adică shrink. Adică de-ăla de scoate desfăcătoru de conserve și taie frumos rondel în cutia Dvs. craniană, fără nici o urmă de zvîcnet pe față, și pe urmă scoate lingurița de argint din buzunarul de la piept și gustă cu un gest discret din substanța aia nașpa dinnăuntru și exclamă, cu un aer de superioritate dezamăgită "Hmmmm. Mai trebuie un pic de piper. Ce creer, dom'le, ce creer. Varză, soro. Unde sînt creerele de altădată?".

După cum probabil mai puțini dintre voi știți, Turambar a fost și el pe canapea. Și încă ceva timp, ani de zile, timp în care terapeutul meu scotea imperturbabil de trei ori pe săptămînă lingurița de la piept, gusta cu un aer de dezamăgire superioară și exclama "Nici săptămîna asta n-ai pus piper, stimabile. Ai creerul zdrențe. Ești varză, ce mai... N-ai altul la tine, că cu ăsta n-am ce face, e stricat de tot, n-am ce alege din el?".

După cum probabil deja v-ați dat seama, rîndurile de mai sus sînt scrise în cheie postmodernă, adică ludică și autoreferențial ironică. Turambar, ca de obicei, e răutăcios, ba chiar cvasi-detrimental sănătății voastre mentale. Cred că i se trage de la faptul că a fost bolnav cînd era mic ("și nici acum nu i-a trecut", îmi șoptește paznicul de servici din urechea dreaptă).

Terapia, de fapt, este o chestie serioasă, cathartică, vindecătoare, luminătoare și izbăvitoare ("de cele mai multe ori", își continuă imperturbabil paznicul meu rondul mental printre urechi, pe-acolo pe unde bate vîntul și se adună praful).

E drept că terapia poate fi uneori traumatizantă pe parcurs. Dar cu cît este mai zdruncinătoare la un moment dat, cu atît se cheamă că de fapt își face treaba și că, din fericire, materia voastră cenușie se structurează (ceva mai) limpede, mai puțin nevrotic, mai adaptată la realitate.

Mai dezbărat de iluzii, deveniți astfel persoana care sînteți predispus să fiți. Nu vă mai amăgiți, nu vă mai consumați energia vitală întru crispante mecanisme de apărare, ci întru zidire și actualizare / atingere a potențialelor voastre, întru curgere și spontaneitate și autenticitate și acceptare a vieții și a realității și a luptei cu îngerul, singura luptă care merită să fie luptată, singura luptă unde și înfrîngerea este victorie.

Ei bine, în acest context motivaționalo-retoric, ce i s-a întîmplat în seara asta lui Turambar și cumplite... ăăă, pardon, act ratat, vroiam să spun completei mele soții terapeută doar la cabinet, în rest soție iubitoare și chiar parteneră de scris pe acest blog de pierzanie?

S-a întîmplat că, în contextul în care s-a lansat recent serialul românesc În derivă, am aflat, nepermis de tîrziu pentru o persoană atît de savvy și de renascentistă ca mine ("și de modestă", mormăi paznicul meu interior cu o moacă plictisită), că pe lumea asta există un serial care e făcut pe structura unor ședințe de terapie: In Treatment, cu acel nemaipomenit Gabriel Byrne pe care unii dintre voi îl știți din The Usual Suspects.

Drept pentru care, cu priceperile mele de mînă stîngă (nu, nu la ce vă gîndiți voi, oameni răi și obsedați, maniacilor sexuali ce sînteți, ci la ce se gîndește orice om cu o minimă cultură cinematografică: "After all, crime is only a left-handed form of human endeavor", Asphalt Jungle, John Huston, 1950), Turambar a purces prin mijloace specifice de factură torențială să facă rost de el.

Și după ce am făcut rost de el, am zis, "Hai să încercăm să ne uităm la un episod, să vedem ce e de capul lui", să încercăm cumva să compensăm, că tot sîntem în doliu că s-a terminat primul sezon din The Boardwalk Empire și noi la ce ne mai uităm sărbătorile astea?

Și ne-am uitat la un episod, așa, mai mult de probă, cu inima strînsă, să nu care cumva să fim dezamăgiți.

Și după 3 ore jumătate și șapte episoade văzute cap-coadă în linie unul după altul, fără pauză de pipi caca, ci doar cu niște fistic pentru doamna și niște rom cu apă și cu țigări Djarum alături pentru domnu' de mine care sînt ("care este, vrei să zici", mormăi Michiduță din urechea stîngă), am tras concluzia: da. Avem ce vedea sărbătorile astea.

Ceea ce vă dorim și vouă, pentru că vă jurăm pe sănătatea noastră mintală și pe priceperea noastră de persoane care au trecut, totuși, printr-o terapie comme il faut, vă spunem cu mîna pe inimă, respectiv pe lingurița de la piept: e strălucitor. Este cum trebuie să fie, nici mai mult, nici mai puțin. Te ține lipit de scaun. Are niște actori nemaipomeniți, un scenariu brici și o dozare excelentă de terapie și de film.

E drept că e un pic dramatically enhanced, deh, că de-aia e film și nu documentar, însă este de o asemenea plauzibilitate terapeutică și cu o asemenea grijă pentru detalii încît nu poți decît să exclami: ai dracu' evrei! (Serialul american este de fapt transpunerea HBO a unui serial care inițial a fost scris / produs în Israel: BeTipul).

Deci, doamnelor și domnilor, cum să vă spun eu să mă credeți? Uitați-vă la el și veți reuși cumva, pentru acei mulți dintre voi care nu ați avut (încă) un contact direct cu psihoterapia, să vă faceți oareșce idee cam cu ce se mănîncă și cît de intricate sînt căile Domnului psihic.

Repet: a bit dramatically enhanced, o terapie în genere este muult mai prozaică / down-to-earth, însă din punct de vedere al mecanismelor psihice, al relației dintre terapeut și client, al transferurilor, contratransferurilor, relației cu supervizorul, serialul este o încîntare.

Ca să nu spun că este un nemaipomenit vehicol de marketing pentru ideea de terapie. Și ca să nu mai spun că pentru doamne Gabriel Byrne este tot ce vă doriți în fantasmele Dvs. umede, în schimb pentru domni tanti aia Laura care face un transfer erotic către terapeut este de o... de o... de o că nici nu știu cum să scriu, că-mi citește Flo blogul și pe urmă mă bate cu lingurița peste occipital pînă mă lobotomește. Căutați și voi pe Goagăl "Melissa George" și dacă n-o să vă doară ochii de atîta lobotomeală lactoforizant-estetică, apăi înseamnă fie că sînteți de lemn tănase, fie că o aveți de lemn și lemnu-i uscat.

Hai, uitați-vă și n-o să vă pară rău.

("Femeie, unde ai pus lingurița aia cu care guști tu din creerele la clienți, să-i fac o poză să le-o arăt și la domnii și doamnele aici de pe blog, că nasoii ăștia de cititori nu mă crede că tu de fapt le mănînci mințile la bieții oameni, că te îmbuibi în fiecare zi cu creer crud de victimă nevinovată la cabinet, și le mai iei și banii pentru asta?")

:wink: