Am auzit...

Am auzit un sondaj azi. Acum. Proaspat. Fierbinte. Acum cinci minute.

Dar nu'l spun. Nu pot. Nu se face.

Si nu, nu e al nostru.

Si da, are de'a face cu europarlamentarele.

Si da, si ea e inclusa.

Sa nu zicetzi ca nu v'am spus, cand s'or scurge pe surse cifrele...

:whistle:


Citeste tot...

Roman sunt, mexican imi zice

Gata! S'a gasit solutzia! Nu mai facem confuzii fonetice, sa ne suparam noi pe ei. Nu le mai zicem cuvantul ala urat si istoric cu tz, sa nu se supere ei pe noi. Sau Muniunea Europeana, tot pe noi. Sau nONeNGeurile, tot pe noi.


Le zicem "mexicani". Sa se mai supere shi mexicanii, ia mai da'i in spanac de brazilieni.

Courtesy of Chinezu. Care nu e chinez, e din Maramuresh. Dar asta e alta poveste de heteroidentificare etnica si regionala, care necesita o alta poveste.

Noi pe ei. Ei pe noi. Noi pe ele. Ele pe lovele. Lovelele's rele. Messiganii shi txicanii Care ne ia totzi banii Sa vina americanii Sa aresteze totzi golanii. Golanii, republicanii shi ciobanii.

:D

Citeste tot...

Cât de frumoasă eşti tu, mireasă!

Cât de frumoasă eşti tu, draga mea, cît de frumoasă eşti! Ochi de porumbiţă ai, umbriri de negrele-ţi sprâncene, părul tău turmă de capre pare, ce din munţi, din Galaad coboară.
Dinţii tăi par turmă de oi tunse, ce ies din scăldătoare făcând două şiruri strânse şi neavând nici o ştirbitură.
Cordeluţe purpurii sunt ale tale buze şi gura ta-i încântătoare. Două jumătăţi de rodii par obrajii tăi sub vălul tău cel străveziu.
Gâtul tău e turnul lui David, menit să fie casă de arme: mii de scuturi atârnă acolo şi tot scuturi de viteji.
Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre crini.
Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, voi veni la tine, colină de mirt, voi veni la tine, munte de tămâie.
Cât de frumoasă eşti tu, draga mea, şi fără nici o pată.



Vino din Liban, mireasa mea, vino din Liban cu mine! Degrabă coboară din Amana, din Senir şi din Hermon, din culcuşul leilor şi din munţi cu leoparzi!
Sora mea, mireasa mea, tu mi-ai robit inima numai c-o privire a ta şi cu colanu-ţi de la sân.
Cât de dulce, când dezmierzi, eşti tu sora mea mireasă; şi mai dulce decât vinul este mângâierea ta. şi mireasma ta plăcută este mai presus de orice mir.
Ale tale buze miere izvorăsc, iubito, miere curge, lapte curge, de sub limba ta; mirosul îmbrăcămintei tale e mireasmă de Liban.
Eşti grădină încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită şi izvor pecetluit.
Vlăstarele tale clădesc un paradis de rodii cu fructe dulci şi minunate, având pe margini arbuşti care revarsă miresme:
Nard, şofran şi scorţişoară cu trestie mirositoare, cu felurime de copaci, ce tămâie lăcrimează, cu mirt şi cu aloe şi cu arbuşti mirositori.
În grădină-i o fântână, un izvor de apă vie şi pâraie din Libar.
Scoală vânt de miazănoapte, vino vânt de miazăzi, suflaţi prin grădina mea şi miresmele-i stârniţi; iar iubitul meu să vină, în grădina sa să intre şi din roadele ei scumpe să culeagă, să mănânce.
Citeste tot...

Spiridushii rachetzi

LOL. Egzista sperantza: inca mai sunt romani care sa stie sa faca chestii faine. Umor de calitate / Cu cutzitu in spate / Fioruri garantate.

Inainte de a va indemna cu toate puterile mele retorice, normale, paranormale si orale sa va uitatzi la acest filmuletz, pentru ca "mereu ai loc de mai multe datorii", un singur comentariu: Daaaaane! Zana aia trotil seamana cu tine. Dar, mai recent, shi cu mine. Trebuie sa slabim, frate...

:rofl:

Pe bune: cine nu se uita o are mica, o sa i se usuce si pica.

Courtesy of Constantin Gheorghe, care ne ajuta sa fim vigilentzi.




Citeste tot...

Swords and bigudiuri

Mda. E vremea să vă mai povestesc despre cuvinte. Cum ar veni: un cuvânt pe zi, cu frecvență aproximativ anuală. O zi mai lungă...

Astăzi: Rodica. De regulă, cu tanti înainte: tanti Rodica.

Cum, nu o știți? Tanti Rodica, mereu binevoitoarea, muncitoarea, senina. O cam dor picioarele, dar o duce bine pentru vârsta dumisale. Moață din Munții Apuseni, cam la vreo aproape 70 de ani. Scundă și un pic lentă, cumpătată la vorbă, dar parcă și cu ceva moldovenesc într’însa. Venită printre nemernicii ăștia de străini din București cu mult timp în urmă și devenită, faute de mieux, bucureșteancă între timp. I’am promis că o s’o duc la ea acasă, sus în Țara Moților, că nu a mai fost pe acolo de zeci de ani de zile.

Sau Rodica roșcata, tulceanca cea plină de viață, cu o energie de iapă nărăvașă, care ori de câte ori mă gândesc la ea îmi aduce aminte de secretara primarului din Powerpuff Girls (don’t blame me: the kids made me watch it). Rodica cea veselă și vorbăreață. Cum, nici pe asta nu o știți? Mamă mamă, ce’i mai turuie gura. Dar în rest fată bună. Mă rog, femeie de pe acum, că are copchil și bărbat și slujbă și face filme. Ea a găsit locațiile la Cold Mountain. Era cât pe’aci să se filmeze o secvență și la Telega, dar nu era pădurea suficient de adecvată stilistic scenei.

Sau mătușa Rodica. Nu a mea: în neam. Coafeză semeață, cu buzele strânse, cu o privire de infantă spaniolă prinsă în pleduri cu flash-ul în ochi de Velasquez. Foarte conștientă de prestigiul său social de femeie așezată, cu influență asupra grupului extins de doamne cărora le face părul. Așa, la vreo spre 60 de ani, cu permanentul care ascunde părul cel alb. O nobilă de provincie în capot și cu bigudiuri.

Deci Rodica. Deci o femeie bucălată, veselă, jemanfișistă, muncitoare, optimistă și care răzbate prin viață cu zâmbetul pe buze. Cu o Rodică de’asta cu siguranță ați avut cu toții de’a face în viață.

Dar de Roderick ați auzit? Sau de Rodrick? Sau măcar de Rodrigo, bre, de Rodrigo ăla din telenovelă? Cum, dom’le, n’ați auzit de El Cid? Hai, dă’o naibii de treabă! Păi și voi cum mama naibii vreți să vă duceți să mai culegeți căpșuni pe criza asta, dacă nu ați auzit de El Cid? Că nu vă dau ăia viza, că nu le cunoașteți istoria și cultura și faima.

Cum, nici de Hreðric, bre? N’ați auzit de băiatul regelui Hrothgar, ăla din Beowulf, cum intri în legendă, pe stânga? Ori de Rørik? Sau de Hrörekr? Ori măcar de Rurik, roșcatul viking care le’a pus zăbala în gură rușilor și le’a dat brânci spre gloria cea plină de sânge a luptei și a bătăliei și a năvălirii și a prădăciunii?

Țz țz țz. Nimic nu știți din istoria multimilenară a strămoșilor noștri goto-vikingi.

Atunci măcar de Roderick al nostru cel blogosferic, care se zbânțuie prin mituri și prin legende și prin etimologii indo-europene și prin stele și constelații ? La ăsta trebuie musai să vă duceți. Că’i dintre cei frumoși și zadarnici.

Mă rog… Unde voiam să ajung? La cuvinte, bre, la cuvinte. Și la etimologie, bre, la etimologie:

hr{o_}d 'fame' + ric 'power'. La "famous ruler", bre.

La ce frumos sună Hrodrik în gotă și la ce bigudiuri are tanti Rodica acum. Ce săbii și ce scrâșnet de măsele și ce vaiete de durere, și câți corbi pe câmpul de luptă, lupii bătăliei și călăreții vântului și ai năpastei. Și la cum s’a transformat de’a lungul vremii numele ăsta, și la cum a aterizat Roderick al nostru în limba română, cel mai probabil pe filieră franceză, și din Roderick și Rodrigo a ajuns Rodica. Tanti Rodica.

V’am spus ce craci lungi are Rodica noastră?...

Ooops. Sper să nu’mi citească blogul.

:)



==============
Etimologii:

Ask Oxford:

Roderick ♂

Of Germanic origin, from hr{o_}d 'fame' + ric 'power'. This name was introduced into England, in slightly different forms, first by Scandinavian settlers in the Danelaw and later by the Normans. However, it did not survive beyond the Middle English period. It owes its modern use to a poem by Sir Walter Scott, The Vision of Don Roderick (1811), where it is an Anglicized form of the related Spanish name Rodrigo, borne by the last Visigothic king of Spain, whose vision is the subject of the poem. It is now also very commonly used as an Anglicized form of two unrelated Celtic names: Scottish Gaelic Ruairidh and Welsh Rhydderch.

-----------
Wikipedia:

Roderick (from Proto-Germanic *Hrōþirīk(i)az) is a Germanic name, in various derived forms appearing as the name of several legendary and historical characters.
The name means "famous ruler", and appears in Old German as Hrodric, in Old English language as Hrēðrīc and Hroðricus, in Old East Norse as Rørik and Old West Norse as Hrœrekr. In the Primary chronicle, it appears as Russian: Рюрик, i.e. Rurik. In Spanish and Portuguese, it was rendered as Rodrigo, or in its short form, Ruy/Rui. In Arabic, it appears as Ludhriq (لذري).



-----------
Wiktionary:

Medieval English name from Germanic hrōd "fame" + rīc "power", revived after Walter Scott used it in a poem in 1811, where it is a translation of its Spanish cognate Rodrigo. Roderick is also used to anglicize Scottish Ruairidh and Welsh Rhydderch.

:)
Citeste tot...

Deutschland über Allah

'Opa. 'Opaaa! Stai asha ca nu'i asha... Coane Fanica, arde peste tot!

Sau, in termeni gomoshi: acest diferential demografic care pe noi o sa ne puna in genunchi in urmatorii 50 de ani functioneaza cu aceeasi putere si la alte case mai rasarite.

Germania, o tara europeana care, dupa Eurostat si UN World Population Fund, va avea parte de una din cele mai mici scaderi demografice on the long run, de fapt are o mare problema. Pardon: o maaaaare problema. Aceasta stabilitate demografica pe termen mediu ascunde in interiorul sau doua evolutii distincte: the Germans go down, while the Muslims go up. Ca la noi, stimati mameluci care nu facetzi copii, ca la noi: romanii la vale, tziganii din ce in ce mai multzi.

Aceste ganduri de jale si de napasta wagneriana sunt generate nu cum v'atzi fi asteptat domniile Dvs., de documentarea pe care o tot fac de ceva zile pentru referatul final, ci pur si simplu de o lectura intamplatoare de duminica. Stau eu ca tot omul intelectual, imi beau agale stacana de cafea, incerc sa ignor zgomotele de film de groaza pe care le provoaca un film cu Winnie The Pooh pe calculatorul celalalt, la care se uita Andra, si citind editia electronica a lui The Economist, si peste ce dau? Peste apocalipsa, maica. Peste suferintza, coane. Peste viitor, Fanica. Peste moartea pasiunii germane si a matarangii teutonice. Cum ar veni: ce a reusit sa puna stavila marele Charlemagne cel mare acum ... acum... lemme think .... acum aproape 1,300 de ani, uite ca reusesc insidios noile valuri de migratie pasnica din zilele noastre.

Pasnica, pasnica, dar pana cand? Unele comentarii din articol spun: pana cand musulmanii cei habotnici le vor taia nemtilor dreptul la bere si la wursti. Atunci sa vezi razboi si violentza si sange si suspin si tunuri si tancuri si otravuri si terorism si scrashnet de dintzi si smulgere de par si cadavre si dezmembrari: cand nemtzii nu vor mai putea sa bage pe supt nas mici si bere.

Restul e durere. Parere. Manere. Iar tema articolului, educatia religioasa, pare small insignificant fry pe langa principala problema: cea demografica, in contextul tensiunii etnice si culturale. Si uite asa revenim la etnicitate, la rasa, la religie si la vestita fraza din postarile anterioare: "imigratie compatibila cultural".

De unde, frate, de unde, compatibila cultural? Cand tuturor compatibililor culturali de prin zona asta indo-europeana a lumii li s'a pus pata sa nu mai faca pui, ci sa stea sa o frece post-modern. De unde? Din Asia Centrala. Din China. Din Turcia. Din Iran, Irak si din toate Stan-urile pamantului.

Tz tz tz. Aracan de Europa asediata. Fortareatza lu peshte...

:(

Articolul din The Economist aici: God and Berlin. Religious education in Germany. Comentariile aici.

Pasaje semnificative:

--------
By American standards, German culture wars are mild affairs. A spat in Berlin over teaching religion in schools may be an exception. Next month the city will vote on whether schools should teach the subject as an alternative to an ethics course. The debate is only partly about how God fits into the classroom; it is also about how Muslims fit into Berlin.

In most of Germany, the constitution already makes religious instruction part of the curriculum (secular students can opt out). But Berlin and two other states are exempt. The city’s godlessness was shaken in 2005 by the “honour killing” of a young Turkish woman. As an antidote, Berlin’s government brought in a non-religious ethics course a year later.
---------
The debate is over whether religious teaching fosters or hinders tolerance. Pro-Reli’s critics fear that separating schoolchildren by religion may undermine social peace. Supporters retort that people with strong religious convictions respect faith, whatever its form. Christoph Lehmann, Pro-Reli’s leader, defines tolerance as “accepting everyone as he is”. The left, he says, belittles religious differences and calls that tolerance.

---------
What everyone shares is an obsession with Muslims, who account for over half the students in parts of the city. The ethics course is partly meant to snuff out incipient violent radicalism. But it leaves many children learning the Koran from teachers who have little stake in German society. Better, says Pro-Reli, to bring it into school, where German-speaking teachers can impart Islam under the state’s watchful eye.

That Pro-Reli has got so far is a success in a city one sociologist calls “the world capital of atheism”. Some 60% of Berliners profess no religion, a tendency stronger in the ex-communist east than in the bourgeois west.


Si comentarii semnificative:

----------
Ever since Frederic II of Prussia, religious education in Berlin schools was more to serve the “reason of state“ than the “reason of church”. Frederic II openly joked about religion as “just another superstitious disguise” or, as he once stated, “the dumbing down of the human race”. But this thoroughly secular monarch still allowed religious education in Prussia’s schools. Why? : - Because he didn’t trust the clerics . . . as simple as that. Frederic II preferred to let the state somehow supervise the religious education of his young subjects (and future soldiers) rather than leave this to the churches and synagogues itself.

To try to rein in the hundreds of thousands of young Muslim Berliners is just a continuation of this Prussian tradition: “for the reason of state’s sake“. . . and because of the deep mistrust about what happens behind those mysterious Koran-school doors.

--------
I think the Germans might wake up when demands for bans on pork and beer start to get too loud. I doubt they'll let Muslims have their way when it comes to that.

--------
Germany is a walking dead nation. The natives don't reproduce and the immigrants do. So in the future, who will determine the character of the society they share?

I guess that depends on who wins the Yugoslavia-style ethnic/religious civil war they'll eventually have.

--------


schlagmich, you seem determined to be confused. Look at the birthrates and look at the increasing violence, demands, and cultural self-assertion among many Muslims.

- At 5% of the population (Germany, UK) you get some sharia and the annual terrorist plot to blow up innocent people
- At 10% (France) you get large no-go zones and low-level civil disorder in the form of constant car burnings that reach a cresendo on certain days when hundreds to thousands are burned
- At 20% or so (Yugoslavia) you get civil war

I'm not "obsessed with an imminent Armageddon." I am looking at European demographics and social trends objectively and seeing current trends leading to disaster. Whether its 10, 20, 50 years away. I dont know. But I can tell you for sure Muslims are breeding much faster than Europeans and the minority will keep expanding until there is a conflict at the point the 2 cultures cannot stand eachother.

Whats worrying is how Europeans think any discussion about restricting immigration is inherently racist, hateful, or fascist and cannot be tolerated in the public discourse. This way of thinking prevents them from 1) acknowledging there is a demographic problem 2) trying to solve it. Perhaps this mindset is the source of your confusion: uncomfortable facts are unable to be processed by self-restricted, ideological thinking.

--------
The atheists have as little hope demographically as they do spiritually. Muslims will be the majority in a few decades or less and every pupil will be instructed in the teachings of Islam. Goodbye, old Germany.

--------


:/

PS: Alte articole despre acelasi subiect (etnicitate, musulmani, religie), in aceeasi editie a revistei:

vesti nasoale din Anglia: Islamic Education: A long, long lesson

combinate cu vesti nasoale din Franta: France ethnic minorities. To count or not to count
http://www.economist.com/world/britain/displaystory.cfm?story_id=13375938
Citeste tot...

Pe bune?!...

:blink: :blink: A fost meci?!... Pe bune?!... Hai, nu zau! De'ala cu balonul rotund?! De'ala cu cavalerii fluierului? Hai, nu zau! Si cine a jucat? Shi mie de ce nu mi'a spus nimeni nimic? De ce nu mi'atz dat un tzrrr, sa'mi spunetzi: mai stralucitorule, se joaca soarta natziunii, se bat muntzii cap in cap, injura lumea pe ala si pe ailanta ca aduc ghinion in tribuna, e invocat spiritul ilustrilor inaintasi, se roaga lumea la zei, ii cheama pe Decebal si pe Traian si pe Mihai Viteazu si pe Adrian Pintea Copilu Minune sa ne salveze?

Ca atunci lasam si eu The Simpsons si contribuiam la suferintza emotzionala a poporului roman.

Hai, gata! Prea multe vorbe strica. Am treaba: Waratahs vs Blues. Go Blues, go...

:p


Citeste tot...

Viitorul a fost alaltaieri, in California

Ce faci dupa ce faci un razboi cu zeci de milioane de morti? Faci multz multz copii, de bucurie ca ai scapat cu viatza shi ca te'ai intors acasa.

Ce fac copiii dupa ce faci copii? Cresc mari, o data cu radio-ul si cu televiziunea shi cu penicilina si cu Coca Cola si cu minunile tehnicii moderne.

Ce fac copiii cand cresc mari? Ii doare la basca de suferintzele parintzilor lor si se distreaza.

Cum se distreaza copiii mari? Uite asha se distreaza copiii mari. Ishi lasa parul lung, ishi pun flori in par, scutura din plete shi se babardesc cu fete. Si pe urma le pare rau ca nu mai sunt tineri.

And about all the good times they've been wasting havin' good times.

Tz tz tz. Ce nostalgie de sambata seara. Ce lama ruginita pe venele incheieturii drepte ca nu am fost si eu pe'acolo.

Doamnelor si domnilor, stimatzi copii atomici ai vremurilor Internetului, Eric Burdon. Unul de care n'atz auzit voi, mai hip hopishtilor. Mai folclorishtilor. Mai depesharilor. Mai politrucilor mici shi veninoshi. Un tanar. Un nene cu stele in ochi. Un nene cu multe droguri in sange. Un nene cu multa muzica in cap si in gura.

Un domn, ce pana tineretzii mele neintamplate...

Courtesy of Bleen, carele pentru ca nu a avut cum sa mearga in VietNam, vrea acum in AfghaniStan.

Spune'le, domnu' Eric. Spune'le cu foc shi cu patima si cu dor shi cu jale shi cu iarba.

Cu iarba prin par...

:/

When I Was Young


Good Times


San Francisan Nights


Monterey


The Black Plague


Paint It Black


:/

Citeste tot...

Despre viitor, fara patima

Dragilor, dupa atata hi hi hi si ha ha ha, ia mai cititi voi si nishte chestii serioase.

Pazea, romani! Vine viitorul peste noi...

Courtesy of Turambar cel din lumea reala, care mai face si alte chestii decat sa puna poze pe blog.

================
Competiția pe populație din rândul UE
Nu există un consens general privind oportunitatea unor politici demografice. Dincolo de această controversă este însă imperativă elaborarea unor politici publice care să includă componente de populaţie. Oricare ar fi atitudinile faţă de scăderea natalităţii, îmbătrânirea demografică, creşterea migraţiei etc., nici o guvernare responsabilă nu poate ignora nevoia de a anticipa schimbările şi de a reacţiona instituţional, coerent şi la timp la implicaţiile economice şi sociale ale schimbărilor în structura populaţiei pentru a folosi oportunităţile şi a reduce pierderile.

Este nevoie:
- de elaborarea urgentă a unei strategii pe termen mediu şi lung privind persoanele vârstnice, principala componentă fiind sistemul de asigurări de pensii.
- de o nouă echilibrare a raportului dintre resursele pentru pensii şi alte asigurări sociale şi alte cheltuieli ce se poate realiza în două etape:
o promovarea principiului bătrâneţii active prin creşterea în continuare a vârstei limită de pensionare şi egalizarea vârstei de pensionare între femei şi bărbaţi, la 65 de ani pentru ambii, până cel târziu în 2020, şi
o stimularea persoanelor care au vârsta de pensionare pentru a lucra.
- de introducerea unei pensii sociale pentru toţi cei care contribuie cel puţin stagiul minim: agricultori, liber întreprinzători etc.
- elaborarea de politici si programe de sănătate adecvate nevoilor diferitelor grupe populaţionale (vârstnici, populaţie rurală, persoane neasigurate, etc.)
- de o politică de imigraţie pe termen mediu şi lung pentru atragerea de forţă de muncă din ţările şi comunităţile cu compatibilitate culturală.
- de o politică de motivare a femeilor să intre pe piaţa muncii şi să reintre după întreruperile datorate în special naşterii.
- ca reforma în sistemul de protecţie socială să se focalizeze mai bine atât teritorial, cât şi individual, pentru a include unele comunităţi şi segmente de populaţie confruntate cu probleme precum violenţa domestică, naşteri nedorite şi risc de abandon, lipsa adăpostului, lipsa veniturilor minimale etc.
- de politici de stimulare a fertilităţii prin flexibilizarea sistemului pentru a le permite femeilor să lucreze şi să aibă grijă de copiii preşcolari. Femeile cu copii în situaţii de risc trebuie sprijinite suplimentar, în special prin servicii de asistenţă.
Cartea Verde a Populației în România, Cap. 7: Concluzii: Ce se poate face? p. 30

Asta era în 2006. De atunci, la nivel instituțional și legislativ, mare lucru nu s’a întâmplat, cu excepția poate a indemnizației de maternitate, și aceea trecută cu mare greutate prin Parlament.

Cu alte cuvinte, după cum ar spune unii: teoria ca teoria, dar praftica ne omoară.

Suntem în 2009 și tot la nivelul elaborării de strategii și de conferințe și de conștientizare a problemei și de pregătire de specialiști am rămas. Strategia Națională pentru Populație și Dezvoltare încă nu este definitivată. Clasa politică e mai preocupată de alegeri și de lupte intestine decât de elaborarea de strategii. Migrației românilor nici criza economică nu’i vine de hac. Ministerul Muncii se așteaptă ca , din cei aprox. 2,5 milioane de români plecați în ultimul timp la muncă, preponderent în Spania și Italia, doar aprox. 10% dintre ei să se întoarcă înapoi (Aproape 300.000 de romani din Italia si Spania ar putea reveni in tara”. Ziare.com, 25 martie 2009). Dacă vor veni și aceia. Deocamdată, le convine mai degrabă să stea acolo decât să se întoarcă în România.

Nu va fi ușor. Și, în mod paradoxal, pericolul e posibil să vină de la prieteni, iar salvarea de la străini.

După cum spuneam, România nu este singura țară care să se confrunte cu asemenea probleme demografice. Marea majoritate a celorlalte țări din UE, poate cu excepția Marii Britanii și a Germaniei, înfruntă un viitor asemănător. Iată ce spune într-un articol recent Giles Merritt de la The Institute for Human Sciences (România Liberă, 17 iunie 2008; preluat prin intermediul serviciului de sindicalizare Project Syndicate):

Ce va insemna peste 25 de ani a fi european? Altfel decat in Statele Unite, unde istoria de "creuzet" le-a conferit americanilor o trasatura cu adevarat multietnica, europenii nativi devin o specie pe cale de disparitie. Europa are nevoie disperata de imigranti, dar nu este pregatita din punct de vedere cultural sa-i intampine cu bratele deschise. Vom asista, de aceea, in Europa urmatoarelor decenii la schimbari sociale mai profunde decat oriunde altundeva, desi natura acestor schimbari este departe de a fi clara.
.
La o prima vedere, dezbaterea actuala din Europa este axata in principal pe integrarea politica si sociala si pe cat de mult statele nationale ar trebui sa partajeze resursele si atributele suveranitatii in cadrul Uniunii Europene. Dar in substratul acestei discutii tensiunile adevarate se manifesta in legatura cu problema imigratiei si a temerii ca respectivele "culturi" nationale sunt amenintate de influxul unor alogeni, fie ei albi sau nu.

Rata imigratiei din Europa este azi mai ridicata decat cea din SUA – oficial, aproape doua milioane de oameni ajung anual in Europa, impreuna cu un numar necunoscut de imigranti ilegali. Estimarea cea mai conservatoare apartine Eurostat (agentia de statistica a UE) si, conform acesteia, pana in 2050 aproximativ 40 de milioane de persoane vor sosi in Europa. Inevitabil, acest tip de infuzie va conduce la un sprijin si mai mare pentru deja foarte vocalii extremisti de dreapta din Europa.

Perspectiva unor tensiuni rasiale in crestere este in sine destul de ingrijoratoare. Dar ea este doar una dintre fatetele necesitatii stringente a europenilor de a importa oameni din Africa si Asia. Europenii vor asista de asemenea la demantelarea sistemelor generoase de protectie sociala din statele lor; mult laudatul "model european" al pensiilor, ingrijirilor medicale si alocatiilor de somaj risca sa fie inlocuit de la fel de intens dispretuitul, hulitul si temutul "model american". Asta nu se va intampla pentru ca europenii isi doresc cu ardoare rigorile mult mai putin "pufoase" ale conditiilor sociale americane, ci pentru ca este singura cale prin care guvernele europene pot ramane, financiar vorbind, pe linia de plutire.

Cauza ce se afla la originea tuturor acestor evolutii este declinul de populatie din Europa. "Bomba cu ceas" demografica, pe care analistii economici o discutau de peste un deceniu, explodeaza acum. Rezultatul il constituie o acuta lipsa de forta de munca in multe dintre statele UE si o reducere alarmanta a ponderii persoanelor de varsta activa, din ale caror impozite se platesc pensiile si se acopera costurile medicale ale pensionarilor. Multe state si-au agravat singure situatia, fie prin incurajarea pensionarii anticipate, fie – ca in cazul Frantei – prin paliative destinate crearii de locuri de munca, de pilda saptamana de lucru de 35 de ore.

In Europa, aproape o treime dintre barbati isi parasesc slujbele inca de cand au putin peste 50 de ani. Aceasta tendinta, cuplata cu faptul ca rata natalitatii a scazut mult sub rata inlocuirii de doi copii per cuplu, dar si cu ceea ce Comisia Europeana descrie ca fiind o crestere "spectaculoasa" a longevitatii, va determina ca pana in 2050 fiecare pensionar sa fie intretinut nu de patru lucratori, cum se intampla in prezent, ci doar de doi.

Pe scurt, decidentii europeni se afla intr-o pozitie imposibila. Mentalitatea politica dominanta ramane, in majoritatea tarilor UE, aceea ca somajul este principala boala ce trebuie vindecata, in timp ce, de fapt, adevarata amenintare este lipsa tot mai acuta de oameni care sa acopere deficitul de forta de munca. Comisia Europeana a avertizat deja ca aceasta situatie va cobori pragul ratelor de crestere a PIB-urilor nationale. Dupa cum a explicat Klaus Regling, director general pentru economie si finante in Comisie, populatia activa a Europei a scazut atat de mult incat din 2010 cresterea economica maximum posibila in Europa Occidentala va scadea de la o medie de 2,3% in ultimii ani la doar 1,8%. Din 2030 vor fi posibile cresteri de maximum 1,3%.

O stagnare economica de o asemenea amploare va avea implicatii alarmante, pentru ca ea inseamna ca vor exista tot mai putine venituri la buget, prin care sa se poata finanta proiectele de reforma si investitiile in infrastructura, de care Europa are nevoie disperata pentru a recastiga productivitatea si avantajul concurential al tehnologiei superioare. Iar daca lucrurile nu arata deloc bine pentru Europa Occidentala, pentru noile tari UE foste comuniste situatia este si mai rea: tendintele demografice de aici implica un picaj de la cresterea sanatoasa de 4,3% pe an la doar 0,9% pe an dupa 2030.

E drept că, pe termen lung, scăderea populației e de dorit, pentru că ar duce la scăderea presiunii asupra mediului înconjurător, la un respiro necesar și binevenit, spre un de dorit echilibru al omului cu natura și cu resursele sale limitate. Asta însă se estimează că se va întâmpla de’abia de’abia peste un secol, până când se va termina puseul demografic din Asia și din Africa. Însă pe termen scurt și mai ales pe termen mediu, scăderile de populație vor duce la crize sociale și la dezechilibre economice puternice. În consecință, este foarte probabil ca țările să adopte o strategie de tip egoist, sauve qui peut, și să intre în competiție pe resursa din ce în ce mai rară care va fi populația activă, tânără, cu putere de muncă și fertilă.

În aceste condiții, țările bătrânei Europe beneficiază de un atu imbatabil în fața celor din noua Europă, printre care se află și România: sunt mai bogate, prezintă o calitate a vieții mai ridicată și, în consecință, pot atrage cu nurii lor sociali acest segment de populație. Cum o și face, de altfel, de ceva timp încoace: vezi cazul Italiei și Spaniei, care din gură, preponderent din motive electorale, fac scandal în presă la adresa imigrației românilor, dar de fapt îi primește cu brațele deschise pe majoritatea lor, cu excepția – evident! – a segmentului infracțional.

În fond și la urma urmei, le și convine să o facă. E în interesul lor național. Decât să primească africani sau asiatici, parcă românii sunt mai compatibili cultural cu populațiile țărilor lor. Vorbesc tot limbi latine, deci pot învăța foarte ușor limba spaniolă sau italiană. Sunt de sorginte etnică indo-europeană, deci nu stârnesc animozități și resentimente etnice atât de puternice precum africanii, asiaticii sau etnicii turcici. Sunt (destul de) educați, (destul de) disciplinați și muncitori, și mai ales și mai ales foarte dornici să se integreze și să își facă loc printre ceilalți. Deci numai buni de primit. Ia să’i lăsăm noi să vină încoace, și să le trimitem înapoi în România doar hoții și țiganii, că de ăștia nu avem nevoie…

În fața acestei competiții, România, ca și restul țărilor din noua Europă, nu prea are multe apărări. Principiul liberei circulații a persoanelor în cadrul Uniunii Europene a rupt baierele granițelor. Pe de partea cealaltă, schimbarea patternurilor de fertilitate în rândul populației tinere este foarte probabil să fie ireversibilă, după cum o demonstrează experiența altor state. Emanciparea femeii, ca să folosim sintagma propagandistă din alte vremuri, a dus la creșterea spectaculoasă a vârstei la prima naștere și, inevitabil, din considerente de limitare biologică, dată de apariția menopauzie, la scăderea numărului total de copii pe care o femeie îi poate avea. Deci, la scăderea ratei totale de fertilitate. Procesul de tranziție demografică e în plină desfășurare în România.


Importul de populație. De unde? Problema compatibilității culturale și etnice
Rămâne o singură soluție: dacă nu facem copii, și dacă adulții care fac copii pleacă și ăia înspre vest, nu avem decât să importăm.

În acord cu politicile europene trebuie să ne orientăm spre a realiza o balanță netă pozitivă a migrației, pornind de la principiul că avem nevoie de fluxuri migratorii dinspre bazine demografice exterioare Uniunii Europene prin care să asigurăm acces selectiv în țară - și anume, accesul în special al acelor persoane care pot desfășura activități înalt creative, specifice economiei bazate pe cunoaștere.
Discursul Președintelui României Traian Băsescu, Conferința Internațională „Populația României – Încotro?”, Sibiu, 2006

Să încurajăm imigrația din țări „cât mai compatibile cultural”, ca să cităm din nou din concluziile Cărții Verde a Populației din România. Adică de unde? Ce fel de compatibilitate culturală?

Iată cum, în mod inevitabil, ajungem la subiectele delicate ce țin de etnicitate, rasă și religie. Care sunt zonele cu preaplin populațional? Cele de la est și la sud de România. În Asia Apropiată și Centrală, în Africa, în Orientul Îndepărtat. De unde să încurajăm imigrația „compatibilă cultural”? De unde să selectăm „persoane care pot desfășura activități înalt creative, specifice economiei bazate pe cunoaștere”?

• Din Turcia musulmană? Păi ce facem: iar dau năvală turcii? Păi de’aia s’au bătut Ștefan cel Mare și Mircea cel Bătrân cu ei? Și mai sunt și musulmani. Europa nu’i vrea, și’i luăm noi?
• Din țările Africii? Hmmm. Cam negri. La piele, cel puțin… Și parcă umblă vorba că nu sunt prea harnici, că la ei e cald și cad bananele din copaci.
• Din Iran, că și acolo sunt mulți și unii nu sunt mulțumiți de regimul totalitar? Hmmm. Cam musulmani și ăștia. Dacă vin să pună bombe? Așijderea și cu irakienii, ori cu kurzii. Răi de tot, kurzii ăștia. Și ne mai supărăm și cu poporul prieten turc.
• Din Khirghistan, Turkmenistan, Pakistan si celelalte –stanuri din Asia centrală, la fel de musulmane? Păi iar vin tătarii? Cumanii și pecenegii? Alți musulmani? Ce facem noi aici: parcă eram o țară cu 90% ortodocși? Păi să nu stricăm jucăria, că și așa încearcă sectele neo-protestante să o strice…
• Din India celor 1,1 miliarde de oameni, a celor 10,000 de zei și a zecilor de grupuri etnice? Păi nu avem noi țiganii noștri? Ce să mai facem și cu alții?
• Din cei 1,2 miliarde de chinezi confucianiști și galbeni și exotici și îndepărtați? Păi, spun gurile rele, sunt ciudați rău chinezii ăștia. Or să ne mănânce toți câinii vagabonzi, când vor veni încoace. Și nu înțelegi nimic din ce spun. Ho Ha Xiu. Complicat…
• Sau poate din Georgia sau din Armenia, țări creștine și de populație caucaziană (indo-europeană), supuse presiunilor unei Rusii din ce în ce mai asertive? E clar: importăm georgieni și armeni. Măcar ăștia sunt de’ai noștri, balcanici din Caucaz. Și, în plus, georgienii mai sunt și buni la rugby, poate mai întărim și noi echipa aia care merge din ce în ce mai prost…

Gluma glumă, stereotipurile stereotipuri, dar să nu uităm: aceste stereotipuri etnice și rasiale permează puternic mentalul colectiv românesc, sunt foarte prezente (unii ar spune neașteptat de prezente) și la nivelul factorilor decizionali și este foarte probabil ca ele să influențeze semnificativ politicile publice, inclusiv deciziile privind bazinele dezirabile de imigrație.

Iar întrebarea, dincolo de stereotipuri, rămâne la fel de puternică: De unde? Și o alta, conexă: putem încuraja selectiv, de unde vrem noi și nu de unde vor ei? Suntem suficient de pricepuți, de convingători? Avem suficiente momeli motivaționale să’i atragem aici pe cei care vrem noi? De ce imigranții ar veni în România și nu ar continua drumul lor spre vest, spre țările bătrânei Europe, care tocmai am văzut că sunt mai ofertante din punct de vedere social? Răspunsul este: cât timp România nu este o țară dezirabilă din punct de vedere economic, o societate a bunăstării, ea va fi mai puțin atractivă decât competitoarele sale de pe piața forței de muncă tinere și bine educate. Dacă vom reuși să atragem ceva, vom atrage mai degrabă pleavă, forță de muncă de mână a doua, persoane mai puțin educate și potrivite pentru o piață a muncii competitivă, bazată pe cunoaștere.

O altă sursă de echilibrare demografică este una internă, însă care și ea e foarte posibil să genereze probleme de tip etnic. Este vorba despre diferențialul demografic pe care etnia țigănească îl prezintă. Țiganii prezintă rate de fertilitate mult mai ridicate decât românii, fiind încă atașați unui model familial pre-modern, cu familie mare, cu mulți copii. Pe termen lung, ponderea etniei țigănești va crește în România. E simplu: țiganii fac mai mulți copii decât românii, pentru că în etnia lor nu s-a definitivat încă procesul de tranziție demografică spre niveluri de mortalitate și natalitate scăzută. Românii fac copii din ce în ce mai puțini, sub rata de înlocuire intergenerațională, acel vesti 2,1 copii / femeie. O fi bine? O fi rău?

Și pentru că tot vorbeam mai sus despre nevoia „compatibilității culturale”: se discută din ce în ce mai mult și mai intens despre succesul sau eșecul aculturației acestui grup etnic. În termeni laici, profani, de limbaj de zi cu zi: se pot da țiganii după români, după obiceiurile, organizarea și procedurile de viață cotidiană ale noastre? E cazul să se dea după ele? E dezirabil? E politically correct? Ținând cont de specificul lor cultural, în care copiii nu sunt încurajați să meargă la școală, poate etnia țigănească să contribuie la „activități înalt creative, specifice economiei bazate pe cunoaștere”?

Iată tot atâtea întrebări puternice, care generează discomfort în cadrul dezbaterii publice, dar care trebuie însă puse. Tensiunile la adresa țiganilor sunt semnificative, și în creștere. Pe de altă parte, per ansamblu există toleranță din partea românilor și contact cultural cu țiganii. E posibil să conviețuim cu ei suficient de funcțional în viitor, cum însă la fel de bine e posibil ca tensiunile și resentimentele să crească, pe măsură ce vor fi din ce în ce mai mulți. E vorba de un viitor nesigur, în care fiecare acțiune, inclusiv mediatică, poate înclina balanța și într-o parte, spre zona conflictului, și în partea cealaltă, spre zona conviețuirii și aculturației și adaptării.

În unele țări, diversitatea etnică și religioasă funcționează. Vezi cazul Statelor Unite sau Marii Britanii. În alte țări, tensiunile sunt mai mult sau mai puțin mocnite: vezi cazul turcilor din Gernamia sau al magrebienilor din Franța. În alte țări, s’a ajuns la război, secesiune, pierderi teritoriale și înlocuiri de populații: vezi cazul Kosovo. În România cum se va întâmpla?

Greu de spus. România are o istorie de toleranță etnică și, parțial, și religioasă, punctată însă de izbucniri violente de respingere și stereotipizare și stigmatizare. Până acum, nu există tensiuni semnificative la adresa altor etnii, până acum exotice (chinezi, din Asia Centrală, africani), și poate datorită faptului că avem încă de’a face cu volume de populații cât se poate de reduse numeric. Dobrogea și Banatul sunt exemple de conviețuire multi-etnică, în care fiecare grup vine să îmbogățească prin diversitate viața comunității. Atitudinea față de maghiari este una din ce în ce mai lipsită de tensiuni, cel puțin la nivel de populație. Despre țigani am vorbit deja.

Toate acestea arată că ne așteaptă un viitor incert. Important este să conștientizăm problema și să vedem cum alții au rezolvat’o, sau încearcă să o rezolve, și să selectăm practicile de succes. Și să le aplicăm. Din nou ajungem la înțelepciunea țigănească: teoria ca teoria, conașule, dar praftica ne omoară.


Concluzii. Spinoasa ecuație balanțieră. Cum îi dăm de cap?
Să ne uităm din nou la partea de spor de populație din cadrul ecuației balanțiere:

Spor de populație: Nașteri – Decese + Imigrații – Emigrații

Am ajuns la concluzia că populația României e în pericol să scadă, că aceasta reprezintă un risc major la adresa securității naționale. În concluzie, trebuie să contracarăm problema. Să echilibrăm balanța.

Ecuație? Aha: e cu matematică. Iar matematica ne spune: dacă vrem să crească, atunci termenii cu plus trebuie să crească, iar cei cu minus să scadă. Ia să vedem. Ce’i cu plus? Ce’i cu minus?

Nașteri? Termen cu plus în ecuația balanțieră. Deci ar trebui să crească. Niet. Slabe speranțe. După cum am văzut, nașterile vor fi din ce în ce mai puține, pe măsură ce tranziția demografică își sapă făgașul său, la fel ca și în restul țărilor europene. Mai mult, nașterile vor fi puternic focalizate în grupuri cu potențial de probleme sociale (țigani, săraci). Există un risc destul de însemnat ca România să se confrunte în 50 de ani cu tensiuni etnice asemănătoare cu cele dintre sârbi și albanezi în Kosovo. Nu bun… Următorul.

Decese? Termen cu minus în ecuație. Deci ar trebui să scadă. Și e foarte probabil că așa se va și întâmpla. Creșterea nivelului de trai va duce la o scădere a mortalității, la o creștere a speranței de viață. Dar câștigul nu va fi atât de însemnat, deoarece nivelurile de mortalitate, după zbuciumații ani 90, s-au așezat la valori mai reduse, compatibile cu restul Europei. Deci de aici nu va fi cine știe ce câștig de populație, iar și acela va aduce surplusuri doar de populație vârstnică, ce necesită îngrijire suplimentară. Deci un plus de sarcină asupra economiei. Nu bun…

Doar dacă nu cumva generațiile vârstnice vor fi de acord să muncească și mai mult, până spre 70 de ani. După cum știm, mulți dintre cei care sunt acum înspre 55 – 60 de ani de-abia așteaptă pensia, să se retragă la căsuța de la țară. Generațiile noastre de vârstă nu cred însă că își vor mai permite acest lux. La muncă, nu la întins mâna… Următorul.

Din considerente retorice, sărim pentru moment peste imigrație și trecem la ultimul termen: emigrația (cei care pleacă). Cum e în ecuație? Cu minus. Deci ar trebui să scadă. Niet. Slabe speranțe și în acest caz. După cum tocmai am discutat, diferențialul de nivel de trai dintre țările din vestul Europei și cele din estul Europei cu siguranță se va păstra pe termen mediu. E greu să prinzi din urmă țările bătrânei Europe în doar câteva decenii. Discrepanța e prea mare; procesul de convergență economică și de calitate a vieții va dura mult timp – unii cârcotași spun că niciodată nu îi vom prinde din urmă. Deci și acest indicator e posibil să nu evolueze în direcția pe care ne-o dorim. Nu bun… Următorul.

Ce mai rămâne? Al patrulea termen al ecuației: imigrația. Cei care vin. Vedeți? De aceea l’am lăsat la sfârșit. Pentru că, în mod inevitabil, ținând cont de raționamentul de mai sus, acesta este singurul termen al ecuației care poate să mai echilibreze ecuația balanțieră, dacă dorim ca populația României să nu scadă până la niveluri nesustenabile economic, catastrofice, în care să fim nevoiți să ne împachetăm bagajele și să ne ducem și noi, sau urmașii noștri în altă parte. Cu ce semn este? Cu plus. Deci trebuie să crească. Aici nu mai e vorba dacă crește sau nu. Nu mai e constatare. E nevoie. E cu „trebuie”, că e singurul care a rămas. Musai trebuie să crească, pentru că celelalte nu prea sunt șanse să miște în direcția dorită.

Deci, în consecință: trebuie să încurajăm imigrația.

Și uite așa revenim la discuția de mai sus. De unde, frate, de unde? Din alte țări ale Uniunii Europene? Niet. Foarte puțin probabil, din considerentele deja enumerate mai sus privind diferențialul de calitate a vieții dintre România și Europa occidentală.

Ce rămâne? Rămâne să ne deschidem brațele și să primim ce pică, pe cei care doresc să vină aici: din afara Uniunii Europene. Și să facem tot ce putem să separăm grâul de neghină. Tinerii de bătrâni. Cei educați de cei needucați. Cei „compatibili cultural”, ca să folosim din nou termenul din recomandările Cărții Verzi a Populației, de cei „mai puțin compatibili cultural”.

Ce-o fi aia, încă nu știm prea clar. Ce înseamnă „compatibil cultural”? Să aibă aceeași culoare a pielii? Să aibă aceeași religie, sau măcar să nu privească crucea cu suspiciune, poate chiar cu ură? Să mănânce pâine, nu orez? Să scrie de la stânga la dreapta, nu de la dreapta la stânga sau de sus în jos? Să le vină ușor să învețe limba română? Să nu facă alergie prea repede la lapte? Să știe să cosească? Să nu fie tentați să se ghetoizeze? Să le placă ciorba de burtă și micii? Să prezinte pornire să pună osul la treabă? Să învețe să le placă Eminescu și Maria Ciobanu?

Greu de tras concluzii indubitabile. Unii zic așa, alții zic altminteri. Unii sunt mai riguroși în criteriile de convergență culturală: dom’le, dacă vin la noi în țară, trebuie să se poarte ca restul lumii. Alții sunt mai toleranți: fiecare își trăiește viața așa cum îl taie capul și, atâta timp cât respectă legile țării, e liber să mănânce ce vrea, să se închine la ce zei vrea ș.a.m.d. Este evident că aceste păreri vor permea și vor influența, la nivel mai mult sau mai puțin conștient, și politicile publice la adresa criteriilor de selecție în privința imigranților.

Vorbind de toleranță, e cazul să ne punem întrebarea și în privința toleranței românilor în general la alogeni. Până unde merg toleranțele de alteritate în rândul populației române? Știm? Ca sociolog, această întrebare o traduc astfel: Putem măsura asta? În anumite limite, într’adevăr, putem măsura toleranța la alteritate. Există instrumente destul de bine puse la punct care să măsoare opinia publică în această privință. Însă, de asemenea, știm că sunt cazuri în care ce spune omul și ce face omul sunt două lucruri diferite, mai ales atunci când îl întrebi despre situații cu care nu a avut încă de-a face și, în consecință, nu are experiență de viață.

„Nea Vasile, ți-ar plăcea să locuiești cu chinezi în sat? Apăi nu’i bai, dragă domnule sociolog. Nea Vasile, ai văzut vreodată un chinez? Dapăi cum nu, dragă domnule sociolog. Pe Bruce Lee, la video, la Căminul Cultural. Tare fain flăcău, cum se bătea el cu bețele alea legate cu lanț…” Sau, tot pe cale de glumă expresivă, bancul acela cu negrul care, după multe stații de mers în compartimentul de tren, vorbește, iar nea Gheorghe exclamă, uimit: „Tulai Doamne! Ia uite, maimuța chiar și vorbește…”

Mda. Lăsând gluma la o parte: cu siguranță ne vom confrunta cu asemenea interacțiuni sociale etnice și culturale bazate pe prea puțină cunoaștere. Iar inevitabilul proces de tip”încercare și eroare” e posibil să ducă la tensiuni sociale. Pe principiul „văzând și făcând”, dar uneori „făcând” cam târziu, după ce tensiunile mocnite deja degenerează în conflict. Ca la francezi, cu marocanii care au ajuns să dea foc la mașini în suburbii. Tensiunile economice, diferențialele de rate de șomaj au cu siguranță în acel caz cauze în incompatibilitățile culturale. Iar Europa, dincolo de discursul diversității și toleranței culturale, știe asta și încearcă să atenueze consecințele negative.

Cu aceleași probleme ne vom confrunta și noi în anii care stau să vină. Deci, în concluzie, doamnelor și domnilor, țineți-vă bine. E cazul să ne pregătim pentru cel mai recent val de migrație dintr-un proces istoric care durează de mai mult de 3000 de ani, de când au dat indo-europenii năvală peste populațiile matriarhale ale lui Marija Gimbutas de pe aceste meleaguri.

Să sperăm că de data asta vom reuși să-l controlăm și că va fi (mai) pașnic, și că nu vom păți cum am pățit cu goții, avarii, hunii, slavii, ungurii, cumanii, pecenegii, tătarii și cu turcii. Să sperăm că românii, în experiența lor de secole de aculturație, vor reuși să-i conțină cultural și pe aceștia. De asemenea, să sperăm că chinezii, în înțelepciunea lor multimilenară, vor veni aici să construiască, nu să dărâme. Apropos: vă place mâncarea chinezească? Mie da. Ar trebui să începeți să vă familiarizați și Dvs. cu gustul ei, și cu folosirea bețișoarelor de bambus. O să aveți nevoie…

* * *

Stimați pasageri, distinși cititori, dragi prieteni,

Călătoria noastră prin peisajul demografic al României a luat sfârșit. Sper că v’a plăcut și că ați rămas cu ceva de pe urma acestei excursii. Îmi pare rău dacă v’am dat mai mult vești proaste. Altele nu am, deocamdată. Sper că nu v’am indus stări depresive. Nu disperați: o să importăm chinezi și totul o să fie bine.Fac apel pe această cale la patriotismul Dvs. și vă rog să faceți totul pentru a crește numărul de copii al țării. Atât prin exemplu personal, cât și printr-o retorică perseverentă.

În continuare, vă rugăm să vă puneți centurile de siguranță. Urmează un viitor cu hopuri.

(În fundal, de pe fereastra deschisă a avionului se aude o manea cu inflexiuni de muzică chinezească)

Vin chinezii, cresc țiganii.
Apar chiar și musulmanii.
Uite, vin și africanii…
Încet încet, trec anii,
Dau năvală toți dujmanii,
Ne ia femeile și banii.
Nemernicii! Golanii!
Săriți! Să vină americanii,
Să ne apere securitatea națională.

Mă scuzați, n’am găsit altă rimă…

Citeste tot...

Tranzitia demografica in Romania

Nu mai descoperim apa calda. S'a tot scris despre subiect.

Despre felul in care populatia lumii creste din ce in ce mai mult, riscand sa rupa baierile suportabilitatii de resurse ale Pamantului, stim cu totii ca s'a scris pana la saturatie. Nici macar nu mai dau linkuri. Ia uitatzi, de'o pilda, aici pogon de References, ca sa fiu populist si low level si sa incep cu Wikipedia. Sau cititi, de exemplu, acest material, for the taste of things to come.

Despre felul in care, insa, multe tari, pe masura ce devin mai prospere si mai moderne, tind sa'si incetineasca aceasta crestere demografica, ba chiar sa o ia si la vale, la fel: s'a scris mult de tot. Puteti vedea prognoze demografice si pe Eurostat, si la UN World Population (pagina de date aici), si la USA Census Bureau (uite aici, de exemplu, evolutia piramidei de varsta a populatiei din Romania in anii care vin). Si, cu siguranta, in multe multe multe alte locuri (inclusiv CIA, ca tot stiu ca va datzi in vant dupa conspiratzii conspirative, mai draga mai).

Despre cum aceste evolutii demografice sunt agregate teoretic in conceptul de tranzitie demografica, prin care populatiile trec de la o combinatie de natalitate si mortalitate ridicata la una de natalitate si mortalitate scazuta, pe masura ce se desfasoara procesul de modernizare si industrializare si urbanizare, gasiti peste tot pe net. Puteti incepe de pe Wikipedia, bunintzeles. Dar articole, repet, sunt galore. Iata, de exemplu, o prezentare grafica bine facuta a sa, courtesy of Geography All The Way (daca va duceti acolo, are si un filmulet):



Despre procesul de tranzitie demografica in Romania, insa, si despre felul in care Decretul din 1967, interventia de tip inginerie sociala care interzicea avortul, a incercat sa modifice evolutiile demografice in perioada comunista, parca s'a scris mai putin.

Evident, il avem pe prof. Vasile Ghetau, somitatea noastra in materie de demografie, cel care de zeci de ani cu asta se ocupa. Avem de asemenea puternica resursa pusa la dispozitie de UNFPA. Va recomand cu caldura sa cititi, sau macar sa rasfoiti, urmatoarele materiale:

- Declinul demografic si Viitorul populatiei Romaniei (materialul profesorului Vasile Ghetau care spune totul si care itzi ridica parul de pe spinare de ingrijorare)
- Cartea Verde a Populatiei
- Populatia: Definitii si indicatori (scurt si bine scris; o introducere in termenii de baza ai demografiei; material foarte util)

Pe ftp-ul ala mai gasiti si alte resurse de cunoastere. Cu putzintica rabdare si dorintza de luminare la creer, devenitzi doctori in demografie in doi timpi shi trei mishcari de mouse. (Well, on second thought: daca nu doctori, macar asistente medicale...)

La care, dupa atata avalansha de date, mai vin si eu cu trei grafice. Umila'mi contributzie de grafice colorate in negru shi roshu. Mai ales in roshu, ca sa intre scumpii mei prieteni de dujmani conspiratzionishti la idei shi sa dea in fiert ce cripto-comunist sunt eu si ce nenorocit si... Ma rog, o lasam pentru alta data. Same place, same time. Early in the morning.

Deci va roaga cripto-comunistu de Turambar sa va uitatzi pe ele, sa le citziti, sa le vizualizati, sa le intzelegetzi. Shi sa nu fugitzi din tzara, ci sa va ducetzi repejor in dormitor, sa facetzi ce trebuie facut. Do the right thing. In doi, bre, nu in unul. S'a auzit, Ipo? Las'o dracului de copilareala si de matzaflureala si de crescut pisici! Insoara'te, bre, si pune dracu' mana, bre, shi alte partzi ale corpului din dotare, bre, sa faci si tu acolo nishte pisoi de om, sa tzi se duca numele shi neamu shi genele, bre. Shi sa aiba, bre, cine sa'tz care coshciugu, bre, peste timp si spatziu, bre. De'acasa pan' la capela si de'acolo pan' la groapa, bre.

Buuun. Deci, Ipo, ramane cum am stabilit. Dormitor covor motor. In rest, spor la citit materiale si grafice si vorbe si linii negre shi roshii.

Asta asha, ca sa va starnesc interesul, celor care nu stiati de subiect. Si ca sa va aduc inca o data aminte ce ne asteapta, celor care deja stiati.

Deci ne vedem in 2050, la pensie, tovarashi camarazi. Intr'o tara plina de boshorogi, catzi om mai ramane pana atunci. Intr'o tzara cu din ce in ce mai putzini copii, pentru ca in momentul de fatza din ce in ce mai multa lume creshte caini shi pisici (Ipo, marsh la cautat gagici, fitzi'ar pisica naibii sa'tz fie!). Intr'o tzara cu o compozitzie etnica puternic diferita de cea de acum (ca sa fiu politically correct si sa nu incep sa spun nume shi epitete shi atribute).

Intr'o tzara, mai tovarashi camarazi. Cat o mai ramane din ea, mama ei de tzarishoara penei mele de sociolog...

:(

Evolutia populatiei Romaniei, 1930 - 2050


Sporul natural al populatiei Romaniei, 1860 - 2050
PS: pana prin 1920 am interpolat niste valori, ca sa se vada liniile mai bine


Rata totala de fertilitate, Romania, 1920 - 2050


:(
Citeste tot...

One Country. One Team.

TOWARDS the end of his 27 years in jail, Nelson Mandela began to yearn for a hotplate. He was being well fed by this point, not least because he was the world’s most famous political prisoner. But his jailers gave him too much food for lunch and not enough for supper. He had taken to saving some of his mid-day meal until the evening, by which time it was cold, and he wanted something to heat it up.

The problem was that the officer in charge of Pollsmoor prison’s maximum-security “C” wing was prickly, insecure, uncomfortable talking in English and virtually allergic to black political prisoners. To get around him, Mr Mandela started reading about rugby, a sport he had never liked but which his jailer, like most Afrikaner men, adored. Then, when they met in a corridor, Mr Mandela immediately launched into a detailed discussion, in Afrikaans, about prop forwards, scrum halves and recent games. His jailer was so charmed that before he knew it he was barking at an underling to “go and get Mandela a hotplate!”

[...]

This makes sense. Elections are all very well, but the moment when black South Africans started cheering for a mostly-white rugby team, when white fans in the stadium tried gamely to sing a Zulu miners’ anthem and when Mr Mandela donned the green jersey of the Springboks—“It was the moment I realised that there really was a chance this country could work,” gushes a teary-eyed rugby official.

Mr Carlin brings the story alive by telling it through the eyes of a broad spectrum of South Africans. Among these is Desmond Tutu, the Nobel prize-winning archbishop of Cape Town, who was in America on the day of the final and had to find a bar that would let him watch it at an ungodly hour of the morning. Also, Niel Barnard, a former chief spy for the apartheid regime, who used to keep a thick file on Bishop Tutu. And Justice Bekebeke, a young township firebrand who killed a policeman for firing at a child during a riot and spent time on death row.

Mr Bekebeke is the most interesting of Mr Carlin’s portraits. On the morning of the match, he is still too bitter about a lifetime of injustice to support the Springboks. But then, something changes. The surging emotion of the event sweeps him along. “I just had to give up, to surrender,” he says, “And I said to myself, well, this is the new reality. There is no going back: the South African team is now my team, whoever they are, whatever their colour.”

The Economist, Rugby's role in his rise, 11 Sept 2008



===============

The image of Mandela as the embodiment of white South Africa's worst fears endured during the 27 years he spent in jail – as it did for the rugby-loving Afrikaner rump on February 11, 1990, the day he walked out of prison.

Three and half years later – two years before the rugby World Cup – tens of thousands of Afrikaners were bracing themselves for war. United under the banner of the far right Volksfront, they vowed to stop Mandela from taking power.

They did not succeed, largely because Mandela secretly invited their leaders to his home for tea and persuaded them, over time, to abandon their guns. A good half of the aspirant Boer freedom-fighters did not agree with their leaders, which meant that after Mandela became president in May 1994 the prospect of Boer terrorism remained alarmingly real.

With far more people trained in how to make war than the IRA ever had, they had it in them to undermine the stability of the post-apartheid democracy and do terrible damage to the economy.

That was why Mandela set it as his number one strategic priority during his five-year presidency to cement, as he put it, the foundations of the new South Africa; to reconcile whites with the black majority to whom they had done so much harm.

It was a Herculean political challenge but in the World Cup, to be played in South Africa a year after he came to power, Mandela saw an opportunity not to be missed.

The ANC had spent years using rugby as a stick with which to beat white people (talk to any prominent Afrikaner from those days and they'll tell you how much the international rugby boycott hurt); Mandela said, why not use it now as a carrot? Why not use the Springbok team to unite the most divided nation on earth around a common goal?

So, barely a month after he had taken office, he invited François Pienaar, the Springbok captain, for tea at his office in Pretoria. He wooed him instantly ("I felt like a wide-eyed kid listening to an old man telling stories," Pienaar told me) and, without the big blond son of apartheid quite knowing it yet, recruited him to the new South Africa cause.

Mandela's challenges did not only lie on the white side of the apartheid fence. He had to do some tough political persuasion among his own black supporters too.

They had been brought up to detest rugby. Next to the old anthem and the old flag, there existed no more repellent symbol of apartheid than the green Springbok shirt. That was why the blacks-only pens at rugby stadiums were always full on international match days, cheering the Springboks' opponents.

But Mandela set himself the mission of converting black South Africans to the perplexing notion that "the Boks belonged to all of us now", as he put it to me.

And this even though he knew that the team for the 1995 World Cup would be all white, with the possible exception of a "coloured" wing called Chester Williams.

"They booed me! " Mandela recalled, chuckling only long after the event. "My own people, they booed me when I stood before them, urging them to support the Springboks!"

But eventually, Mandela being a natural-born persuader and black South Africans an amazingly forgiving lot, he achieved his goal. Come the morning of the final, on June 24, 1995, black South Africans were as excited as their white compatriots, and as desperate to see the Amabokoboko (as the Sowetan newspaper dubbed the national team) win.

Pienaar and company deserved much of the credit for this. The clever, politically sharp CEO of the South African rugby union, Edward Griffiths, had come up with a slogan that was brilliant in its simplicity: "One Team, One Country.

" Morné du Plessis, a former Springbok captain and now team manager, had worked hard to make the players see that they had a role to play in helping Mandela unite the country. It was du Plessis who arranged for the players to learn the old song of black resistance, now the new national anthem, Nkosi Sikelele Afrika (God Bless Africa).

At a choir session in Cape Town, the Springbok players belted out the black song with feeling, the vast second-row Boer Kobus Wiese leading the choral charge.

As the World Cup unfolded, following a great inaugural victory by South Africa over Australia, the players as well as the white fans were struck by the growing enthusiasm of the hitherto rugby-illiterate black population.

The sight of those vast Boers singing their song at the start of each game and then winning it was a combination increasingly difficult for black South Africans to resist. This in turn nourished the Afrikaners' budding sense of new South African fellow feeling.

Mandela's coup de grâce, the final submission of white South Africa to his charms, came minutes before the final itself when the old terrorist-in-chief went on to the pitch to shake hands with the players dressed in the colours of the ancient enemy, the green Springbok shirt.

For a moment, Ellis Park Stadium, 95 per cent white on the day, stood in dumb, disbelieving silence. Then someone took up a cry that others followed, ending in a thundering roar: "Nel-son! Nel-son! Nel-son!"

And that was almost it. White South Africa had crowned Mandela king with the fervour black South Africa had done five years earlier at a stadium in Soweto, in the week after his release.

But there was still the matter of a game to be played against a formidable New Zealand team – and, in the view of every sane rugby pundit alive, the Springboks didn't stand a chance.

They were wrong. With Mandela playing as an invisible 16th man, Joel Stransky, the one Jewish player in the Springbok team, kicked the winning drop goal in extra time.

Mandela emerged again, still in his green jersey, and, to even louder cries of "Nel-son! Nel-son!", walked on to the pitch to shake the hand of François Pienaar.

As he prepared to hand over the cup to his captain, he said: "François, thank you for what you have done for our country." Pienaar, with extraordinary presence of mind, replied: "No, Mr President. Thank you for what you have done."

I spoke to a friend, a white, anti-apartheid veteran who was in the thick of the Boer throng at the stadium that day. As he put it: "There wasn't a dry eye in the house." There wasn't a dry eye in the country. Everybody celebrated. Every township, every white suburb: one country at last.

How Nelson Mandela won the rugby World Cup, John Carlin, The Telegraph, 19 Oct 2007



Citeste tot...

Iazul de dimineata

Sa privesti cum frunzele se lasa incet, incet, incet, fie drept, fie tremurat, in apa fierbinte. La inceput nemiscate pe suprafata apei, in locul in care aburii se desprind. Lishitze adormite pe iazul de dimineatza. Apoi, dintr'o data, ca si cum atunci pe moment si'ar fi schimbat gandul, una cate una se desprind si o iau lent spre adanc. Lung, dar scurt. Se opresc cu o miscare esuata, intr'o dunga. Pe altele, dar mult mai putine, curentii de convectie le salta si le trimit inapoi, sus, sa o ia de la capat. Sus jos. Sus jos jos jos sus jos. Jos. Jos jos sus jos.

Din ce in ce mai putine, lishitzele mele pe iazul de dimineatza. Un minut, doua minute. Trei clipe.

Sa iti apleci fata si sa respiri aburul fierbinte, aspru, dulceag amar.

Sa privesti cum apa se coloreaza incet, incet, incet, intr'o nuanta delicata de maroniu verzui. Frunze uscate si pamant de padure.

Parca nici nu mai trebuie sa'l beau. M'am trezit deja. Privirea limpede, mintea concentrata. Mirosul treaz.

Aici. Acum. Simt cum imi inoata lishitzele prin sange. Lung, dar scurt. Sus jos sus. Paradisurile mele artificiale de zi cu zi.

Aici. Acum.

Arigato gozaimashita.

Citeste tot...

Pentru premiantzi

Adica pentru aia care stiu cine sunt Dallaglio si Ben Cohen si Martin Johnson.

Courtesy of BBC.

Crouch Touch Pause Engage!

============

A rugby referee died and went to heaven.

Stopped by St Peter at the gates he was told that only brave people who had performed heroic deeds and had the courage of their convictions could enter.

If he could describe a situation in his life where he had shown these characteristics, he would be allowed in.

"Well," said the ref, "I was controlling a game between Wales and England in Cardiff.

"Wales were two points ahead with a minute to go. Ben Cohen made a break, passed inside to Martin Johnson. Johnson was driven on by his forwards, before he passed out to Lawrence Dallaglio who went over in the corner.

"But Dallaglio dropped the ball before he could ground it. As England were clearly the better side all game, I ruled that he had got it down and awarded the try."

"Ok, that was fairly brave of you, but I will have to check it in the book," said Peter, before disappearing to look it up.

When he came back he said: "Sorry, there's no record of this. Can you help me to trace it? When did all this happen?"

The ref looked at his watch and replied: "Forty-five seconds ago."



:D
Citeste tot...

Thank you

Citeste tot...

Power Point wisdom

Deci asha ceva nu e posibil. Deci foaaaaarteeee taaaareeee, pupa'tzi'ash (cum ar spune in plina retorica pitzi cine shtiu eu). Deci nemaipomenit: un egzemplu egzemplar de retorica vizuala, de aplicatzie a paradigmei ochiometrice in comunicarea interdepartamentala.

Deci pentru totzi fratziorii mei care se ishi tocesc lentilele de contact si'shi rup mouse'ul pe Power Point si pe Excel si pe Infosys si pe SPSS si pe ce mama naibii mai concoctatzi voi acolo.

Deci pentru voi, cei care apreciatzi un slide cu culori tzipatoare si cu graficele unul intr'altul, pentru voi, cei care stapanitzi misterele celor 6 randuri de bullete in pagina, cu maximum 6 cuvine per bulett, pentru voi, fratziorii mei, si surioarele mele, si colegele si colegii mei si pupa'v'ash eu talpile de shefi shi de clientzi care nu stietzi sa citeshte si sa aprecieshte un Power Point cum trebuie.

Deci pentru totzi voi, o truditori ai sortzii: fara numar.

:rofl:

Courtesy of Norvig (cititi si continuarea: PowerPoint: shot with its own bullets. E la fel de haios si de caustic).


===============

And now please welcome President Abraham Lincoln.

Good morning. Just a second while I get this connection to work. Do I press this button here? Function-F7? No, that's not right. Hmmm. Maybe I'll have to reboot. Hold on a minute. Um, my name is Abe Lincoln and I'm your president. While we're waiting, I want to thank Judge David Wills, chairman of the committee supervising the dedication of the Gettysburg cemetery. It's great to be here, Dave, and you and the committee are doing a great job. Gee, sometimes this new technology does have glitches, but we couldn't live without it, could we? Oh - is it ready? OK, here we go:












Speaker Notes

[Transcribed from voice recording by A. Lincoln, 11/18/63]

These are some notes on the Gettysburg meeting. I'll whip them into better shape when I can get on to my computer.

Four score and seven years ago our fathers brought forth on this continent a new nation, conceived in liberty and dedicated to the proposition that all men are created equal. Now we are engaged in a great civil war, testing whether that nation or any nation so conceived and so dedicated can long endure. We are met on a great battlefield of that war. We have come to dedicate a portion of that field as a final resting-place for those who here gave their lives that that nation might live. It is altogether fitting and proper that we should do this. But in a larger sense, we cannot dedicate, we cannot consecrate, we cannot hallow this ground. The brave men, living and dead who struggled here have consecrated it far above our poor power to add or detract. The world will little note nor long remember what we say here, but it can never forget what they did here. It is for us the living rather to be dedicated here to the unfinished work which they who fought here have thus far so nobly advanced. It is rather for us to be here dedicated to the great task remaining before us--that from these honored dead we take increased devotion to that cause for which they gave the last full measure of devotion--that we here highly resolve that these dead shall not have died in vain, that this nation under God shall have a new birth of freedom, and that government of the people, by the people, for the people shall not perish from the earth.

PS: Pentru cine nu stie, asta este The Gettysburg Address. A lu' nenea ala care a fost impuscat ca s'a dus la teatru. Mama lui de artist cu joben.

PPS: Joke aside: tocmai l'am (re)descoperit pe Edward Tufte. Omul, fost profesor de stiinte politice si de statistica (does it ring a bell?), s'a specializat incetul cu incetul in stiinta exprimarii grafice a ideilor. Grafice exprexive. Retorica vizuala. Visual desing. E o forta a naturii. Cautati si cititi despre el. Mi'l amintesc pe Joshua, colegul meu de camera de la Kalamazoo, intrand surexcitat in camera cu un exemplar nou-nout al cartii Envisioning Information. Uitasem de ea, si intamplarea mi'a scos'o in cale.

Dar nici The Visual Display of Quantitative Information nu este deloc de lepadat. Ba chiar din contra, este mai importanta pentru noi, astia care toata ziua avem de'a face cu reprezentarea grafica a rezultatelor, decat prima. Un adevarat manual. Asha da, asha nu. Best practices. Eleganta si simplitate.

Acum imi dau seama de cine au fost influentati cei de la The Economist in stilul graficelor lor.

Neaparat de cautat si de citit.
Citeste tot...

Stance: Dangerous Liaisons

Citeste tot...

Ca o raie

Lucrez acum la un eseu ce tine de demografie. Populatii, evolutii, cum o sa ne rupem gatul de romani pana in anul 2050. Nothing fancy. Just the usual catastrophe.

Si, in brownitatea mea internetica de student intarziat, dau peste felurite chestii. Unele in format tabelar, numai bune sa'mi infig coltii de Excel in ele. Altele deja in forma grafica.

Precum ar fi aceasta de mai jos, care ne arata de maniera inexorabila si implacabila distributia spatiala a populatiei umane pe glob. O expresie grafica a densitatii maimutzelor cu creer si telecomanda care suntem. Pardon: suntetzi, ca mie ni s'a stricat de ceva timp telecomanda, si nici cu creerul nu stau prea bine zilele astea, ca nu'mi place cafeaua cumparata de Flo.

Si concluzia? Ne intindem ca o pecingine. Ca o ciumperca. Ca o raie. Ca un parazit. Precum mucegaiul care infloreste verde in crapaturile umede, ashijderea si noi: pe vai de fluviu, la campie, unde'i cald si bine. Pe Gance, pe Nil, pe Yang Tze.

Chiar si pe Dambovitza, daca belitzi ochii mai cu pricepere.

Ciumpercilor. Parazitzilor. Huoo! Hominizilor. Maimutzelor cu telecomanda. La televizor cu voi. La OTV. Sa cresteti si sa va inmultiti si sa sporiti, si sa acoperiti fatza pamantului, si sa mancati si sa beti si sa supravietuiti si sa faceti copii si sa umpleti muntii si campiile si oceanele de peturi si plastice si gunoaie si sa...

Da' de ce naiba vorbesc eu la persoana a dooa? Maimutza cu leptoc si deadline ce sunt.



:p

Citeste tot...

Conspiratzii peste tot

Cand resping teoriile conspirationiste nu inseamna ca resping existenta unor conspiratii din realitate. De pilda, pentru ca Tariceanu sa fie doborat si inlocuit de Antonescu a fost nevoie de un fel de conspiratie. Dar ce conspiratie este aceea de care stie toata lumea? Pentru ca era o lupta pentru functiile de conducere ale unui partid care a fost si vrea sa se reintoarca la putere. Or, functiile unui partid sunt in mare parte legate de asta. T

[...]

Credinta liberalilor in conspiratii este ciudata numai daca atribui anumite semnificatii liberalismului, altminteri nu difera de mentalitatea predominanta din celelalte partide. Lumea in care traim este atat de complicata incat chiar daca ar exista conspiratii, ele n-ar reusi. Politicienii nostri nu reusesc sa faca nici macar lucrurile simple - autostrazi, legi, reforma justitiei - cum sa reuseasca in cele complicate? Teoriile conspirationiste se nasc si prolifereaza in culturile politice bazate pe neincredere, ignoranta, incapacitatea intelegerii realitatii, lipsa de transparenta, rolul excesiv al unor personalitati puternice, in dauna institutiilor si unde au mai existat conspiratii in trecut. Un cerc vicios din care daca nu reusesti sa iesi ajungi sa banuiesti ca exista o conspiratie universala impotriva poporului tau, un fel de popor ales. [cu rosu, sublinierile mele]

Dan Pavel, Liberalii si teoriile conspirationiste, editorial, Ziua, 22 martie 2009

Adica, in termeni pretiosi, de teorie sociala, lupta dintre agent si structura, dintre nivelul micro- si macro- al explicatiei. Ce este mai intai: oul sau gaina? Influenta personalitatii marcante asupra istoriei, Winston Churchill si Gingis Han si Hitler si Einstein si Fibonacci si Rafael? Sau structura supra-personala, faptul social, apasarea inexorabila a fenomenelor impersonale, mari, ca un tavalug, pe care nu le putem controla si, de multe ori, nici nu ne dam seama de ele: densitate de resurse, migratii, credinte, modificari tehnologice, molime, clima, schimbari in modelul familial, temperamente si agregari valorice? Ce conteaza: leul sau savana? Pixelul sau the big picture? Batalia de la Kursk sau resursele inepuizabile ale Siberiei? Pearl Harbor sau muncitorii din Mid-West? Cristofor Column sau inventarea caravelei?

Mda. Greu cu sistemele astea complexe. Mult mai simplu sa dai vina pe Mossad, KGB, masoni, SRI, jidani, Wall Street si extratereshtri, nu'i asha? Citeste tot...

Poporul si congresul

Poporul si congresul. Natiunea anticipeaza electziunea. Cu gandul la Crin inca de la inceputul lunii.

Sondaj facut de CCSB la inceputul lunii martie. Reprezentativitate nationala, 18+, 1000 subiecti.

Stiu, stiu: avem de'a face cu logici si efecte diferite. Intr'o parte, poporul, natiunea, romanii, cetatenii, oamenii, subiectii, votantii, B2C, care au un fel de opinie, dar care nu influenteaza decat prea putin rezultatul votului, felul in care delegatii la congres dau cu buletinul de vot in urna.

De partea cealalta membrii de partid, politrucii, congresatorii, delegatii, adunatii, B2B, care voteaza intr'o parte sau intr'alta. Si care au alta motivatie de vot decat cea a populatiei.

Insa, dupa cum puteti vedea, opinia intregii populatii spunea ceva, dadea ceva semne, indicatzii, tendinte, incotro ar bate vantul, chiar daca lumea nu (prea) stia cu cine tine Patriciu.

Datele sunt culese la inceputul lunii martie. Nu le'am pus pana acum, insa, sa nu veniti sa interpretatzi in fel si chip, in buna logica prapastioasa si conspirationala si forumista si turbata. Ca facem, ca dregem, ca Patriciu, ca Felix, ca Basescu, ca influentam, ca chestii, ce nenorociti suntem cu sondajele noastre, ca... Stiti voi mai bine, ca doar numai la asta va ganditi.



:/
Citeste tot...

Infarct

61 de ani.

Amin! :) Citeste tot...

Romania - Portugalia

Romani, va ordon trecetzi pragul!

Pragul de la casa. In afara. Maine. Adica azi. Adica sambata 21 martie. Adica orele 14:30. Adica Stadionul FRR, cel de la Arcul de Triumf, de langa Manastirea Casin.

Pentru ca maine echipa de rugby a Romaniei are meci mare meci cu echipa de rugby a Portugaliei, de la orele 15:00.

Deci maine toata lumea isi pune tricourile galbene (sau albastre, depinde ce model aveti), ia masina / metroul / taxi-ul / autobuzul pana la Arcul de Triumf, ia si un steag tricolor daca are prin casa, se imbraca mai bine si vine sa urle cu entuziasm: Hai Romania!

Pentru ca, indiferent daca ii batem sau nu pe portughezi, noi tinem cu Romania si nu suntem carcotasi.

Dar va spun eu: ii batem.

Crouch... Touch... Pause... Engage!



Pentru cei dintre Dvs. care locuiti in Sighetul Marmatziei, in Oradea, in Suceava, in Oravitza si in alte locuri care fac deplasarea pana la Arcul de Triumf ceva mai dificila, puteti urmari meciul pe TVR 2. Incepe la orele 15:00.

PS: Poimaine, duminica, tot pe TVR 2, sa nu uitati sa va uitati la orele 18:00 la Tara Galilor - Irlanda, o adevarata finala a Turneului celor Sase Natiuni.

Iar maine dimineata, ca si incalzire pentru meciul de la 15:00, puteti urmari la orele 9:15 un meci de exceptie din Super 14: Waratahs vs Crusaders. Adica cea mai tare echipa de club din Australia cu cea mai tare echipa de club din Noua Zeelanda.

Programul de rugby din zilele astea aici.

Citeste tot...