Comane, scoală, bre, că vine istoria peste tine

Mă uit în oglindă și știu de unde vin. Din fundul Asiei, din stepele Khazahstanului și ale Mongoliei. Din marginea Taklamakanului și a Tașkentului și a Drumului Mătăsii. De la picioarele Hindukushului și ale Hymalayei și ale Altaiului. De acolo de unde strămoșii mei, ai noștri, ai voștri, au venit să calce în picioare o Europă întreagă. Și erau cât pe’aci să o facă, dacă nu murea Ogudai, fiul lui Ghinghis.

Și știu de ce băieții mă strigă pe teren Turcule. Și știu de ce îmi vine ușor să îmi las mustața pe oală. Și știu de ce am pomeții ușor ieșiți în față.



Iar alaltăieri am intrat într-o librărie și am dat peste cartea lui Neagu Djuvara, în care ne explică cum statul român s-a creat sub biciul și străduința cumană. Repet: statul român, nu grupul etnic român. Sunt două chestii total diferite. Statul. Deținătorul monopolului violenței legitime. Al armatei și al taxelor și al celorlalte instituții constrângătoare.

Neagu Djuvara: Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești (Humanitas, 2007, ed. a 2a)



Un necesar exercițiu de limpezime istorică. Popoarele mari sunt în stare să-și privească istoria în față și să nu trăiască în fantasme. E vremea să fim în stare să ne acceptăm trecutul așa cum este el. Nu e nici rău, nici bun. E istorie.



Și nu vă speriați. Mai sunt și alții care de fapt își trag seva statală de la cotropitori. Rușii s-au constituit în jurul unui trib de vikingi. Englezii au fost babardiți, pe rând, de angli, de saxoni, de danezi și de normanzi. Sub ciocanul năvălirilor succesive a ieșit poporul englez. O prăjitură cu multe straturi etnice : picții, pe urmă celții, pe urmă romanii, pe urmă anglii și iuții și saxonii, pe urmă vikingii, dani și norvegieni alike, pe urmă Guillame normandul, alt viking, sute de ani mai târziu.

La fel și noi. Și nu trebuie să ne simțim mai puțin români.
Dar dacă mă întâlniți pe stradă, să treceți pe partea cealaltă. Mănânc carne crudă și virgine...

:p



Doamnelor și domnilor: vă las în compania unei minți limpezi. Citiți introducerea și pe urmă duceți-vă și citiți și restul cărții. Un exemplu de eleganță și de subiect care depășește granițele disciplinei istorice, vorbind despre schimbarea de mentalități. Lent, dar sigur.

Începutul cărții mi se pare atât de important, de exemplificator în privința felului în care se schimbă încetul cu încetul paradigmele de gândire, încât mă străduiesc să îl transcriu în întregime. Un exemplu strălucit privind lenta, dar sigura însănătoșire a societății românești.



===============

Cercetarea începuturilor vieții noastre statale a fost viciată, pare-mi-se, de trei metehne – sau păcate originare.

Mai întâi, istoriografia noastră, născându-se atunci când abia se încropea conștiința națională și, curând, chiar apăreau tendințele naționaliste în toată Europa, ea n’a fost în stare să se dezvețe până azi de conceptul eronat că interesul național ne-ar comanda un fel de selecționare a datelor pe care le-am avea privitor la trecutul neamului nostru. Unele fapte descoperite n-ar fi bune de spus – uitând întâi de toate că mintea noastră nu e în stare să judece în absolut ce-i bun și ce-i rău în timp, pentru imaginea țării.

Apoi, tăinuirea sau răstălmăcirea unor fapte ori exagerarea altora se întorc inevitabil împotriva ta, ca un bumerang, căci străinii neprieteni, îndată ce descoperă o greșită interpretare sau chiar numai o omisiune, profită de ocazie pentru a discredita întreaga istoriografie românească. Este, cred, principalul motiv pentru care istoria noastră, așa cum ne-am priceput s-o prezentăm până acum, nu este în general luată în considerație de istoriografia europeană.
În al doilea rând, alt cusur major a făcut ca neclaritatea apariției statelor românești în Evul Mediu să nu fie limpezită: n-am știut să cuprindem cu adevărat dezvoltarea acestor entități statale în ansamblul istoriei Europei Centrale și Orientale și să arătăm strânsa noastră dependență de popoarele care ne înconjurau sau ne cotropeau. Am ținut cu obstinație să ne construim o istorie închisă între noi înșine, să închipuim o autogeneză a poporului român, un fel de “generație spontanee” a neamului românesc, făcând practic incomprehensibilă lenta formare a națiunii.

Chiar Iorga, care în repetate rânduri a vorbit de interdependența dintre popoarele sud-estului european, de fapt n-a purces cu adevărat la analiza acestui proces de interrelații, singur în măsură să lămurească întru câtva taina nașterii poporului român. Descrierea trecutului nostru trebuie făcută neîncetat prin prisma istoriei regionale, oarecul scăldată – dacă mi se îngăduie această imagine – în acel ansamblu mai mare și, în cele din urmă, în istoria Europei întregi.

În sfârșit, o a treia noțiune pe care aș dori să o introduc în studiul istoriei noastre particulare și care ar fi susceptibilă să aducă o cât de mică lumină în acele zone care rămân întunecoase din pricina lipsei desăvârșite de documente: folosirea pe o scară largă a istoriei comparate, operație desigur delicată și chiar primejdioasă dacă nu e făcută după principii logice și recunoscute. Dar nu e un motiv pentru a ocoli cu totul folosirea acestui mijloc auxiliar de luminare.

În definitiv, nu e vorba aici de interpretarea unor documente noi, a unor surse încă necunoscute, ci doar de o nouă interpretare a unor documente de mult cercetate și analizate, dar adesea nu corect traduse sau interpretate și nu apropiate unele de altele cum ar trebui.

Într’adevăr, de două veacuri, istoriografia noastră e obsedată de “continuitate”, deci de permanență, de imobilitate; e o viziune strâmtă și statică. Or, ceea ce a dat naștere Europei noi, cea de după Imperiul Roman, a fost Istoria în mișcare, au fost valurile succesive care, pornite din adâncul Asiei, i’au împins rând pe rând pe huni, care au pus în mișcare popoarele germanice, acestea, la rândul lor, i’au împins pe slavi, iar în urmă au venit celelalte mari valuri turanice, avarii, bulgarii, maghiarii, pecenegii, uzii, cumanii... Voivodatele românești sunt rezultatul indirect al ultimului val, cel cuman, lovit și alungat, la rândul lui, de valul mongol din 1241.

Când încercăm să înțelegem geneza tuturor noilor state din Europa medievală – tocmai din acest punct de vedere, al barbarilor migratori, trebuie să privim, nu din punctul de vedere al vechilor populații sedentare!