O țâță pe zi

A fost tânără cândva
Și avea țâțele super-extra.
O șțiți drept Emanuelle
Dar de fapt o cheamă Kristel.

De fapt o cheamă Sylvia
Și a fost tânără cândva.
Acum e bătrână și tristă,
Își ține țâțele-n batistă
Și generează nostalgie.

Zbârcită, uscată, fără de țâțe, târzie.
O cheamă Sylvia și-a fost cândva vie.

Emanuelle. Un regret eternel.
Kristel. Un trecut tembel,
O talie prin inel și-o țâță de oțel.

A fost tânără. Acum e-a sufletului colivie.
Concluzia se cheamă “moarte” și nu poate fi scrisă pe hârtie.

===============

Dumnezeule, ce femeie frumoasă a fost! Ce fiori a stârnit! Câte erecții a nășit și a și prăpădit! Câte palpitații, de inimă, de vintre, de pulă și de minte.

Cum ne-a bântuit ea tinerețea noastră de VHS la mâna a paișpea, cu banda tocită și cu glasul de înger fumător al Irinei Nistor, când ne dădeau părinții afară din cameră și noi ne uitam pe sub perdele. Filme de casă, Pasărea Spin, Escape From New York, Once Upon A Time In America, The Day After și – inevitabil – Emanuelle. Ah, fantezii, ah, poluții, ah, iluzii. Ah copii și nebunii și părinți și filme târzii și culcări forțate și anii ’80.

Și acum, parfum de scrum... Membru nebun. Carne de tun. Fum și tutun. Bunica asexuată, târfa vaporoasă cu figură de doamnă înțeleaptă, frumusețea trecută a Franței care se futea pe vremea când eram noi copii. Pe vremea când până și filmele pornache erau elegante și artistice. O tempora. O mores. O vetustae erectiae.