O echipă cît o țară

Echipa de rugby a României este zilele astea, într-o bună măsură, ca echipa de cetățeni a României. Adică precum societatea românească. A country in a nutshell, with 15 nuts running hard after a crazy-shaped ball.

În meciul cu Franța de alaltăieri, românii noștri au demonstrat și cele bune, și cele rele din ceea ce se întîmplă și ce s-a întîmplat în România ultimilor decenii.

Nu știu dacă ați văzut meciul.

În prima repriză, românii au jucat decent, bine, surprinzător, excelent, nemaipomenit, nemaiașteptat, depinde de care parte a patimii jurnalistice ori microrugbilistice vă poziționați.

Au cam fost egalii francezilor. Au cam dat cu ei de pămînt în grămădă. Era cît pe-aci să și marcheze destul de repede un eseu pe înaintare, specialitatea echipei noastre. Au avut atitudine. Au avut tupeu. Au avut știința jocului. Nu au fost intimidați de renumele adversarului.

Mă rog, toate ingredientele să îți placă să te uiți la ei, să fii mîndru că ești român.

A fost bine pînă a început să fie rău. Un grămădar de-al nostru a luat un galben, să stea 10 minute pe tușă, că a dărîmat un mall rulant în buza terenului nostru de țintă. În perioada aia, la sfîrșitul primei reprize, francezii ne-au dat scurt două eseuri pe trei sferturi, pe mingicăreală, specialitatea lor și slăbiciunea noastră. Centrii noștri, varză. Aripile noastre, mămăruțe.

A urmat pauza. La pauză, mai apoi s-a văzut, că a circulat pe Internet, antrenorul francez a spălat pe jos cu pufoșii francezi, care oricum erau echipa de rezervă, echipa a doua, cum se spune. Mai avea puțin și-i bătea. Cum de le fac românii probleme? De ce joacă atît de prost? Mă rog, întrebarea putea la fel de bine să fie în oglindă, pentru că de fapt asta era implicit în ochii lor mirați: de ce joacă românii atît de bine? Neașteptat de bine...

Repriza a doua te-ai fi așteptat să continue dezechilibrul de la sfîrșitul primei reprize. Din contră, s-a reeditat începutul primei reprize. Au trecut vreo douăzeci de minute, o jumătate de repriză secundă, în care echipele s-au bătut parte în parte, fără să înscrie nici una nici măcar un amărît de punctuleț mic, acolo, vreo lovitură de pedeapsă măcar.

Românii s-au bătut exemplar cu francezii, ca la Verdunul lor, ca la Mărășeștiul nostru, exploatîndu-și fizicalitatea.

It was a grim affair, una din secvențele alea de mermeleală îmbîcsită pe centrimetru pătrat care pe unii îi enervează la culme și-i îndepărtează de rugby, în schimb altora le place la nebunie, o consideră chintesența acestui joc de oameni mohorîți, serioși, care nu știu harneală, ci doar trosneală și chin și muncă grea. It’s a game of inches, cum zice o reclamă genială pe care la vremea ei v-am arătat-o pe blog.

Și iar am făcut o surpriză plăcută. Și pe urmă iar ni s-au terminat bateriile și am luat scurt, în decurs de nici un sfert de oră, trei eseuri. Totul plecînd de la o fază controversată, în care multă lume – y compris moi – a acuzat faptul că eseul francez a fost acordat pe nedrept, mișcarea jucătorului la sol nefiind una continuă, ci segmentată clar în două părți, deci nu trebuia să dea eseu, ci înainte. Mă rog, detalii de-astea de-ale celor care mor cu rugby-ul de gît.

Drept pentru care băieților noștri, conduși deja cam cu trei eseuri, li s-a turnat plumb în picioare și au început să încaseze. Au mai luat unul, scurt, cînd au intrat niște jucători francezi proaspeți și din eșalonul de primă echipă. Tot pe centru, acolo unde sîntem slabi. Pe urmă noi am avut un zvîcnet de orgoliu, de zimbru rănit, cu sabia în ceafă, dar care încă mai e în stare să dea din coarne, și am dat un eseu – singurul nostru eseu – pe înaintare (cum altfel?). Pe urmă iar ne-am furat-o și cam ăsta a fost meciul.

Iar aici, după o pagină de povestit meciul, încep comentariile și începe sociologia.

Un pic de context istoric. Mai ales pentru cei care fie nu știu poveștile cu rugby-ul românesc “de pe vremuri”, fie le știu doar în varianta lor pompieristică, patriotardă, ce daci am fost și ce cîrpe am ajuns.

E adevărat. Rugby-ul românesc a avut înainte de 1989 o perioadă de vis. De aur. Eram aproape egalii principalelor echipe internaționale. Am avut meciuri în care i-am bătut pe francezi. Am avut meciuri pe care și acum ăi bătrîni le povestesc cu lacrimi în ochi în care era cît pe-aci să batem Țara Galilor – la ei acasă! – sau pe vestiții All Blacks.

Eram parte în parte cu ei și toată lumea ne respecta, ne știa de frică. Era chiar vorba la sfîrșitul anilor 80 să fim invitați să intrăm în prestigiosul club de echipe strălucitoare, în Five Nations, care pe vremea aia era compus doar din cinci echipe, nu din șase ca acum.

N-a fost să fie. Au intrat italienii în locul nostru, italieni pe care noi la vremea aceea îi băteam și beți, și cu mîinile legate la spate, și înainte de culcare, și cu echipa a treia, și cu jumătate de echipă în ghips și cealaltă bolnavă de dizinterie, cum au fost intoxicați All Blacks în 1995 în Africa de Sud, de a dat inexplicabil căcarea peste ei.

Au intrat italienii în Turneul celor Șase Națiuni, în loc să intrăm noi. Italienii, niște pufoși la vremea aceea, dar care erau din Occident, aveau terenuri mai bune, aveau vreme mai potrivită de rugby în anotimpurile reci, și care mai ales și mai ales aveau bani să susțină efortul organizatoric. Au intrat, au jucat, și-au furat-o mult timp, lingură de lemn după lingură de lemn, umilință după umilință. Dar între timp au căpătat experiență, au jucat cu echipe puternice și au crescut.

Acum italienii ne bat uneori și cu a doua echipă. La turneul Nations Cup, pe care noi îl găzduim de ceva ani buni, cu ajutorul IRB, cînd vine echipa a doua a Italiei ne batem parte în parte cu ea și sîntem bucuroși dacă o învingem.

Asta pentru că între timp, după Loviluția Tembelizată din 1989, rugby-ul românesc s-a dus direct în cap, ajungînd prin anii 90-2000 să fie într-o stare jalnică. Mîncam bătaie cu lingura, grupa mare, de la echipele astea mai titrate, pînă acestea au ajuns să nu mai joace cu România, că se făceau și ele de rîs, nu numai noi. Era prea mare discrepanța. Jucați și voi cu alții de teapa voastră, că cu noi nu meritați să jucați, nu (mai) sînteți de nasul nostru.

În acei ani de tristă amintire pentru rugby, baza de selecție a jucătorilor s-a restrîns considerabil, tinerii fiind atrași de mult mai lucrativul domeniu al fotbalului sau pur și simplu nemaifiind atrași deloc de sport. Sportivii deja existenți au dat de sărăcie, de incertitudine, au trebuit să pună pîine familiei pe masă și cei mai mulți au fost pierduți pentru joc.

Au fost multe. A fost o perioadă grea. Pe scurt: din considerente economice, rugby-ul românesc s-a dus în cap vreo douăzeci de ani și doar de ceva timp, de maxim 7-8 ani, sînt semne de reconstrucție și de reviriment.

Iar simplul fapt că alaltăieri am jucat relativ parte în parte cu francezii și că aceștia nu ne-au dat cu terenul în cap, nu au spălat cu noi pe jos să ne dea un scor de rușine și de jenă, șaptezeci și ceva la nimic, cum se întîmpla prin anii 90-2000, este un semn îmbucurător.

N-am fost geniali, cum clamează unii. N-am învins, cum delirează alții. N-am fost miezul Universului, nici n-am inventat apa caldă. Dar am jucat onorabil.

Am fost normali. Am fost în rînd cu lumea. Și am dovedit că pe lîngă că vrem, începem să ne și pricepem, cît de cît.

Drept pentru care ajung, tîrziu, cum scriu eu, lung și chinuit, dar tot ajung, la teza principală a acestui articol.

Traseul echipei de rugby a României din ultimii douăzeci de ani, cît și meciul recent cu francezii, ambele oglindesc îndeaproape schimbările petrecute în societatea românească.

De la situația absolut varză și anomică și de prăbușire, dezastru, distrugere pe care mulți au trăit-o pe pielea proprie în anii 90,

de la senzația de sfîrșit de lume, de apocalipsă ce a zvîrlit o țară întreagă într-o depresie din care mulți nu și-au revenit nici acum, și probabil nici nu-și vor mai reveni, o generație întreagă de români zăticniți de brusca schimbare socială,

de la sărăcia care a zvîrlit milioane de români în bejenie, în migrație economică, așa cum se zice savant zilele astea, o pierdere de populație pe care nici măcar în al doilea război mondial nu am suferit-o,

acum încet-încet ne revenim.

Ne vindecăm. Sîntem cît de cît decenți.

De multe ori mediocri, dar nu de o mediocritate jenantă, jegoasă, zdrențuită și fără de șansă. Ci mediocri spălăciți, dar curăței. Nu mai sîntem chiar paria și stigma Europei, ăia care omorau copiii orfani în azile de tip lagăr nazist, care aveau hoarde de cîini vagabonzi care terorizau spațiul urban sau hoarde de etnici minoritari care haleau lebedele la pufoșii civilizați.

Sîntem iaca acolo un soi de cum erau italienii prin anii ’60. Cam sărăcuți, cam vraiște, dar totuși cam din aceeași poză cu francezii, nemții, englezii și ce țări prospere erau pe vremea aceea.

Cuvintele cheie sînt vindecare, normalitate, eficiență, sustenabilitate.

Sîntem o țară în curs de vindecare. Și la nivel de trai. Și la trup. Dar mai ales și mai ales la cap, la suflet, oameni ceva-ceva mai întregi la minte decît eram cînd ne lovise bomba disperării.

Da, cuvinte tari și neașteptate. Nu vă vine să credeți. Vă uitați prea mult la tembelizor și vi se pare că sîntem o țară varză, în curs de disoluție. Nu-i așa. Neam de neamul românilor n-au fost mai în regulă decît sîntem noi acum aici pe acest pămînt de secol XXI.

Sîntem o țară în care înfloresc din ce în ce mai multe oaze de normalitate, după două decenii obsedante. Locuri varză pînă mai recent care acum încet-încet recapătă un ștaif de decență. Nu sîntem noi eleganți ca Florența lui Medici, dar nici lumea a treia nu mai sîntem.

Sîntem o țară care recuperăm la greu eficiență și productivitate, sărind etape și apropiindu-ne încet, chinuitor de încet, dar totuși apropiindu-ne de strălucitorii ăia la care ne uităm ca la soarele de pe cer, în vestitul proces de limbă de lemn numit “convergență structurală”, mama lui de limbaj de lemn.

Sîntem o țară cu o economie și o viață ceva mai sustenabile. După iureșul de sărăcie din anii 90-2000 a venit iureșul de exaltare economică, atunci cînd credeam că tot ce zboară se mănîncă, că the sky is the limit, fără număr fără număr. După asta a venit iureșul de mare criză economică globală, una din cele mai mari din istoria contemporană, cel puțin la fel de puternică precum cea din anii 30.

Și iată că acum sîntem ceva mai precauți, mai muncitori, mai așezați cu picioarele pe pămînt. Asta în condițiile în care nivelul de viață și cel economic deja le-au depășit pe cele din anul de glorie isterică 2008, vîrful exuberanței de dinainte de criză.

La fel și cu rugby-ul. Ceva mai eficienți, mai sustenabili, mai normali, în curs de vindecare.

Nu sîntem chiar în rînd cu strălucitorii din eșalonul întîi valoric. Dar nici nu prea ne mai facem de rîs cînd jucăm cu ei. Le punem probleme, le facem față, măcar și parțial. Am crescut valoric, chiar dacă avem cohorte de bocitoare care deplîng constant calitatea rugby-ului românesc actual și îl văd deja mort și îngropat. Ce zei am fost, ce javre am ajuns.

Păi dragilor, eram zei - și aici intervine discuția despre sustenabilitate – pentru că pe vremurile acelea bune pentru rugby, sportul ăsta nu era doar sport. Mai era și altceva.

În primul și în primul rînd, era de un profesionalism mascat. În timp ce în alte țări jucătorii de rugby union erau amatori, nu primeau bani pentru joc, aveau meseria lor distinctă, munceau din greu și apoi veneau la antrenament și jucau, și care era bun era bun, trăgea de-i săreau capacele pe două fronturi, și ajungea și la națională și făcea performanță, la noi era ușor diferit.

În România acelor ani pe hîrtie rugbiștii erau și ei amatori, încadrați în cîmpul muncii, strungari, tehnicieni, perforatori prin perforație, mă rog, ce erau ei acolo. Dar la muncă nu treceau decît să-și ridice fluturașul de salariu și banii aferenți. În rest, la teren cu voi, că acolo e treaba voastră.

Iar banii pe care îi primeau nu erau puțini deloc. Aveau salarii babane pentru vremea aceea, plus prime de deplasare, de meci, de victorie. Exact sistem profesionist. Erau niște sportivi plătiți mascat, care toată ziua se antrenau, trăgeau evident și ei din greu, dar doar pentru rugby.

Mai mult de-atît, unii dintre ei, de regulă cei mai buni, erau puternic inserați în sistemul dual sportivo-militar dezvoltat și șlefuit de către sovietici.

Echipele de elită ale instituțiilor de forță, ale miliției, respectiv armatei, adunau fruntea sportivilor nu numai în URSS, dar și în celelalte țări satelit din lagărul comunist.

Iar acele echipe ale instituțiilor de forță nu pregăteau sportivi. Pregăteau altceva. Pregăteau militari. Militari de elită. Militari de elită recrutați pe baza capacităților sportive și de cele mai multe ori mascați sub formă sportivă.

Nu vă spun mai mult, că ar trebui să vă împușc. E o poveste lungă. Citiți și voi Suvorov și veți vedea cum stăteau lucrurile. Dar sper că pricepeți voi de ce rugbiștii români din anii 80 aveau un avantaj de resurse (timp, bani, organizare) în fața celor din țările vestice. De aceea aproape că le făceau față, chiar și celor de la All Blacks.

Între timp, sistemul dual sportivo-militar a început să sughițe după Loviluție, prin anii 90-2000, iar rugbiștii noștri au trebuit să treacă pe persoană fizică. Fraza elegiacă și compătimitoare pe care o auziți de la mulți cei bătrîni din rugby-ul românesc: ce zei eram, ce javre am ajuns, trebuie astfel să fie tradusă după cum urmează: ce persoană instituțională eram, ce persoană fizică am ajuns.

Asta exact în momentul în care restul lumii făcea fix pe dos: treceau de la amatorism la profesionism, să poată primii jucătorii bani că aleargă după bășica ovală. Asta era în 1995, fix cînd România străbătea iadul de sărăcie și destructurare post-comunistă.

Acum, zilele astea, rugbiștii noștri sînt și ei cam ca restul. Trag din greu, joacă într-un sistem competițional asemănător cu cele din alte țări – e drept, pe mult mai puțini bani. Unii din ei, cei mai buni, pleacă la mai mulți bani în puternicele campionate francez și englez.

Acum e doar sport. Și simplul fapt că, deși sînt mult mai puțini bani decît la alții, am fost în stare să jucăm decent cu Franța, arată că e un sistem mai sustenabil decît era acum 10 sau 15 sau 20 de ani.

Hai, că am scris destul. Nu uitați! Vindecare. Normalitate. Eficiență. Sustenabilitate. Fix de ce are nevoie și echipa de rugby a României, și echipa de cetățeni a României.

Crouch!... Bind!... Set!!





.