Un monstru care călărește pe muchie de cuțit prin deșertul lui Marte

Pe vremuri, Asimov vorbea despre diferența dintre literatura geam transparent și literatura vitraliu. Evident că nu era primul care să scoată în evidență asta. Evident că era de partea literaturii geam transparent, cu stilul minimal intrusiv. Evident că răutăcioșii spuneau despre el că oricum nu poate să scrie vitraliu.

Evident că nu ne pasă și că ținem la Asimov inclusiv pentru asta.

Același lucru se poate spune, bineînțeles, și despre filme. Sînt filme care urlă de cît vitraliu au în inima lor. Și logic că totul se trage de la regizor, echivalentul autorului din literatură. Tim Burton e primul nume care îmi vine în minte. Dar sînt mulți alții pentru care cuvîntul stil nu înseamnă niciodată prea puțin.

De partea cealaltă, ai și regizori care desenează filmul în tușe stilistice reținute. Don Siegel ar fi un nume în direcția asta, la prima strigare. Evident că nu se poate intervenție artistică fără stil. Dar, după cum spunea Asimov, sînt stiluri mai transparente și altele mai baroce.

În tradiția science fiction, de regulă filmele sînt puternic tributare viziunii de autor și, inevitabil, au o coloratură la suprafață, la prima vedere. Blade Runner e acolo, cu butoanele date la maxim. Odiseea Spațială e acolo, cu butoanele date la maxim, evident în altă manieră, dar clar inconfundabilă. Mad Max, nu mai spunem. Alien? O, da! Filmele science fiction prin excelență sînt vitralii prin care să ne închipuim lumi imposibile, prezentate în viziuni intense, uneori stridente.

În seara asta nu. În seara asta am văzut un film solar de transparent. Un film de la care nu te-ai fi așteptat să fie atît de reținut, îndeosebi ținînd cont cine este regizorul.

Ridley Scott, căci de el e vorba, a reușit performanța să realizeze un Alien și un Blade Runner pe dos. Dacă acestea erau, la vremea lor, cît se poate de in your face, The Martian este de o neașteptată reținere stilistică. Aproape că nu-l vezi pe Ridley Scott în el.

Vezi povestea. Vezi știința. Vezi suspansul. Vezi planeta Marte. Sînt cîteva momente unde regizorul își permite să fie poetic, îndeosebi în secvențele de exterior, grandioase, filosofice, outerworldy, sau în cele de pe nava mamă, unde umbrele spun mai mult decît simpla poveste ori gradientul de luminozitate din camera respectivă.

Dar altminteri este hard science fiction at its best, așa cum cartea este hard science fiction at its best. Sub sloganul deja devenit clasic pentru noi, ăștia care mîncă science fiction pe pîine, “I’m going to science the shit out of this”, regizorul are inspirația nemaipomenită să nu-și bage culoarea personală mai mult decît e cazul. Să nu cadă în predictibila capcană de a face încă un film vitraliu.

The Martian e un film care peste 10 ani va fi deja considerat clasic. Nu doar un clasic al genului SF, ci un clasic al acestei cinematografii contemporane din ce în ce mai săracă în filme cu adevărat deosebite. Un film unde personajul principal e știința. Unde actorul principal e Marte. Unde mîna nevăzută e Ridley Scott. Iar în rolul lui Ridley Scott joacă Matt Damon.

În mai puțin de un an, avem deja a doua surpriză plăcută de la regizorii de vîrsta a treia. După tumultul de culoare și de tăvălug de tare repede și iute al lui George Miller, un iureș ireproșabil de prea mult, prea repede, prea ca la țară, după apocalipsă, iată un alt regizor pe care lumea teoretic îl trimite la plimbat nepoți și la șters praful din cavou, cînd el de fapt este mult mai viu și mai pertinent decît hoarde întregi de cineaști mai tineri.

Ridley Scott, cel care acum 30 de ani făcea Alien și Blade Runner, definind standardele cinematografice pentru generații de atunci încolo. Și care acum reușește performanța să fie la același nivel, să nu dezamăgească, să țină ștacheta sus – un lucru de multe ori mai greu decît să dovedești prima dată.

Nu credeam că e posibil. M-am dus la film cu inima strînsă, temîndu-mă să nu fiu dezamăgit. Nu am fost. Slavă Domnului, nu am fost!

În seara asta am văzut The Martian împreună cu fetele mele. Știam cartea, fusesem plăcut surprins de ea. Good ol’ hard science fiction cum se scria pe vremuri, cînd SF-ul încă ne făcea să visăm la stele.

În seara asta fetele mele cred că e prima dată în viața lor cînd visează și ele la stele. Ceea ce e un lucru remarcabil.

Good job, Ridley. Îți mulțumim că încă știi să faci filme clasice. Iar eu, personal, îți mulțumesc că mi-ai făcut fetele să viseze la stele.





.