Declarație pe proprie rǎspundere, sub incidența codului literar nostalgic de rit imposibil

Pe vremuri, juram pe Borges și îmi doream sǎ ajung sǎ scriu ca el. Copil tembel, cum tembeli sîntem toți romanticii leșinați care fac umbrǎ acestui pǎmînt cinic și balzacian. Cuțitul oglinda tigrul umbra visul și labirintul bibliotecii din care nu-mi doream sǎ gǎsesc ieșire.

Pe urmǎ, încet-încet, mi-am dat seama de ce Borges a ajuns sǎ-și schimbe dramatic scriitura și chiar sǎ-și repudieze dantelurile din tinerețe. Imposibil de înflorat, damn it. A ajuns sǎ-și doreascǎ sǎ scrie precum vechile saga islandeze. Cuțitul toporul sîngele furia viața bolovanul oaia femeia drakkarul.

Mintea argentinianului cea de pe urmǎ. Înțelepciunea budistului bǎtrîn: “La început, cînd nu știam ce-i aia zen, munții erau munți și apele ape și stîncile stînci. Pe urmǎ, cînd am început sǎ înțeleg zenul, munții dintr-o datǎ nu mai erau munți, nici apele ape, nici stîncile stînci. Acum, cînd cunosc zenul, munții sînt din nou munți și apele ape și stîncile stînci”.

Pe urmǎ, la fel de copil tembel fiind, Ah, din fugă săream sub arţar, smulgându-i o frunză cu dinţii, îmi doream sǎ pot scrie precum Brian Aldiss. Decadența Helliconia peregrinarea cruzimea povestea convoluția. Cred cǎ și azi îmi doresc. N-am eu snaga asta. Ah, din minte sǎream peste mine, smulgîndu-mi speranța cu dinții.

Acum îmi doresc sǎ scriu precum Raymond Chandler și precum Cordwainer Smith. Cîinesc, impecabil, inevitabil și sacadat și fluid. Cruzimea, cruzimea...

Pune-ți ținte imposibile și mergi cǎtre ele, copile. Cum spunea sir Launcelot, încǎlecînd pe calul care de fapt era iapǎ: “Sǎ mergem sǎ cǎutǎm ceea ce nu vom gǎsi niciodatǎ”.

Ah, din minte tot sar peste mine, strepezindu-mi cuvintele cu dinții.




.