joi, 31 mai 2012
Reprezentativitate și exactitate, sau despre căutarea punctului G pe întuneric
Una din întrebările pe care le primim mereu la adresa sondajelor noastre este “e eșantionul reprezentativ?”
Sînt două cazuri mai frecvente în care ni se pune această întrebare.
În cel mai fericit caz, atunci cînd vine vorba despre maniera de culegere a datelor, pentru că în ultimul timp noi ne-am focalizat preponderent pe culegerea telefonică a datelor.
Cînd interlocutorii (clienții, politicieni, formatori de opinie, alți soldați și figuranți) află că sondajul e realizat telefonic, imediat se trezește metodologul feroce din ei. Pentru că, nu-i așa?, după cum știm, toată lumea se pricepe la folbal, politică, sondaje de opinie și la găsirea pe întuneric a punctului G.
Și atunci, pentru că se pricep cu toții la sondaje, imediat ridică cunoscători din sprînceană, disprețuitori și nemuritori și scîrboși și reci, și conchid cu un aer demn de Bruce Lee, de Chuck Norris sau de Cosmin Gușă în zilele lor cele bune: nu e bun sondajul! nu e reprezentativ!
Asta evident însă că nu-i împiedică să ia în considerare rezultatele sondajului și evident că se întîmplă doar cînd nu le convin rezultatele, dacă sînt parte implicată direct, ori cînd contravin contracepțiilor lor despre lume și viață.
Pentru că ei oricum știu tot ce mișcă pe lumea asta, nici n-aveau nevoie de fapt să afle rezultatul sondajului că oricum știau cum stau lucrurile acolo, de fapt a făcut și Marius Pieleanu un sondaj recent, dar în teren, care are cu totul alte rezultate, deci...
Deci noroc că ne pricepem toți la sondaje.
Buuun. Asta este o discuție pentru alt articol, chestia asta cu culegerea telefonică a datelor. Acum să ne aplecăm asupra celui de-al doilea tip de situație des întîlnită privind îndoiala critică descartiană la adresa reprezentativității sondajelor.
E vorba despre situația cînd interlocutorul ridică din sprînceană la adresa volumului eșantionului.
Cuuuum? Doar 700 de cazuri? Păi nu mai e reprezentativ, coane! Habar n-aveți să faceți sondaje! Sînteți varză! Mă și mir că mai stau de vorbă cu voi! Mă duc la Dîncu, la Pieleanu, să ne dea ei niște sondaje cu adevărat adevărate, cele mai foarte adevărate! Știam eu de ce nu aveam de gînd să vă plătesc...
Buun. În mintea omului priceput la sondaje și la găsirea punctului G pe întuneric s-a înfipt bine de tot, precum lancea în coasta Răstignitului, ideea că orice eșantion sub 1,000 de cazuri este nașpa, nasol, nereprezentativ și că rezultatele sondajului sînt nule, neavenite și nu merită să fie luate în considerare.
Dacă eșantionul este de 1,001 cazuri, e foarte bine. Ar fi de preferat să fie de 1,200, că așa știm noi, că 1,200 e un număr magic, dar merge și 1,000. Însă 999, ferească sfîntul!
Cuuum? Începe cu 9?? Dumnezeule, aruncă-l la coș! Yuk! Cîh! Cîîîît? 950. Absolut inutil. Pierdere de timp. Cîîîît? 850? Oribil! Dă banii înapoi! Ba nu: să mă plătești tu din buzunar, sociologule, că-mi pierd vremea cu de-alde dăștia ca voi.
E un reper simbolic bine înfipt în mintea oamenilor, mia asta de cazuri. Vorbește despre puterea stereotipului, a lucrurilor puține, dar prost înțelese, a sfertodoctismului care ne guvernează mințile, alături de magie și alcool.
În asemenea cazuri, lumea, specialiștii în sondaje și în punctul G pe întuneric fac confuzia între două concepte distincte: cel de reprezentativitate și cel de exactitate.
Ele sînt autonome. Poți să ai date reprezentative, dar nu prea exacte. Eșantionul a fost construit cum trebuie, dar alas! dommage! vai vai vai! a fost prea mic. Și știm că ce-i prea mic nu e prea mare și nu bun, nu bun deloc. Small is nașpa, Big is better.
Dar poți să ai și eșantioane nereprezentative care, ghinion de întîmplare, să-ți iasă în mod paradoxal exacte. Greu de atins această situație, dar se poate întîmpla.
În general, greșeala care se comite în mințile celor care se pricep atît la sondajele de opinie, cît și la sondarea punctului G pe întuneric este să confunde mărirea cu priceperea. Un obicei prost care se datorează cel mai probabil obsesiei pentru punctul G și alte părți anatomice înrudite. Ei cred că cu cît mai mare, cu atît mai bun. Nope. Greșeală. Mare greșeală.
După cum învățați din orice manual de kamasutra cu poze, nu dimensiunea contează, ci tehnica.
Poți să ai un plăvan de eșantion de jde mii de cazuri care însă să fie ales absolut vraiște și aiurea și să-ți dea în consecință niște date absolut neadevărate. Adică niște statistici biasate, niște estimări pe bază de eșantion care nu corespund cu valorile din întreg universul, ca să vorbim ca la cartea plictisitoare de statistică.
Să mă explic.
Vă povesteam mai deunăzi că omul, maimuță primată orientată preponderent dupe simțul vizual, că așa ne-am crescut noi în pădurile primordiale din care ne-am desprins acum aprox. 1-2 milioane de ani, este foarte receptiv la analogiile vizuale.
Păi să facem analogii vizuale.
Să zicem că vrem să aflăm tot soiul de lucruri despre orașul Caracal. Dar n-avem nici bani, nici dispoziție, nici timp să mergem noi să vedem personal cum stau lucrurile în acel oraș.
Atunci luăm una bucată studențache, îi punem una bucată fișic bani în mînă, alături de una bucată săpunieră aparat foto de-ăla eftin, da’ bun, push dă batăn, colorata mîine-i gata, și-i dăm ordin pe unitate: strălucitorule, ia niște bani de-aici, mergi la Caracal, fă poze și adu-le încoace să aflăm cum arată orașul ăsta!
Pleacă studentul și face poze. În funcție de predispoziția sa pentru frumos, pentru artă, pentru craci, pentru bere, pentru arhitectură, pentru antropologie, pentru tehnică și telecomunicații, mă rog, în funcție de cum îl taie pe el capul, face un decupaj din realitatea complecsă numită orașul Caracal, face tot soiul de poze și se întoarce să vă povestească în imagini cum este acel oraș.
Și cînd colo, ce să vezi?
Studentul nostru, obsedat de secs și de bere, a făcut doar poze de poponețe de caracalence și de halbe de bere, unele pline, altele goale! A făcut mii de poze, pentru că sînt totuși mii de funduri apetisante în Caracalul ăla, cît și mii de ocazii de băut bere, a venit cu ditamai eșantionul de poze din care rezultă că orașul Caracal este o încrucișare între crîșmă și sex shop!
Ce s-a întîmplat? N-a construit eșantionul reprezentativ.
N-a făcut poze și la acoperișuri, și la brutăria din colț, și la copiii care ies la prînz de la școală, și la gropile din asfalt, și la băbuțele care merg la biserică, și la cocoșul de pe gard, și la autobuzul ruginit care face legătura cu satele dimprejur, și la șeful de gară, și la fochistul de la primărie. Mă rog, n-a făcut poze la muuuulte chestii, el avînd altele în cap, cum au de regulă studenții: sex și bere, în ce ordine vreți voi.
Dacă i-am fi spus: coane, mergi matale din centru spre periferie, întîi pe strada Învierii, unde e cimitirul, apoi pe strada Libertății, unde e pușcăria, și din 30 în 30 de secunde îndrepți aparatul la stînga, înainte și la dreapta și faci trei poze la nivelul pieptului, atunci poate-poate am fi avut o idee ceva mai bună, mai validă, despre cum arată Caracalul de fapt.
Dacă îi dădeam o regulă care să-i neutralizeze predispozițiile de selecție erotico-lichide, atunci poate în pozele noastre prindeam și babele ieșind de la biserică, și copiii ieșind de la școală, și brutarul care vindea pîinea cea caldă, și șeful de gară care saluta cu ambîț mîndru trenul care trece.
Asta-i reprezentativitatea. Eșantionul tău să semene cu universul. Dar nu e suficientă reprezentativitatea pentru a obține informație validă. E nevoie și de reprezentativitate, și de volum.
Dacă studentul nostru asculta de sfaturile de făcut poze, dar făcea doar 10 poze, tot nu era de ajuns. Nu prindea tot Caracalul în toată complexitatea sa. N-avea timp să ajungă și în cartierul de blocuri, să pozeze rufele întinse la uscat. Făcea eventual doar poze în zona centrală, că atîta film a avut în aparat.
Dacă făcea 50 de poze, începeam să avem o imagine oarecum vagă a lucrurilor din Caracal, dar tot limitată. Dacă făcea 200 de poze, parcă-parcă începeam să ne dăm seama despre Caracal. Dacă făcea 1000 de poze, deja începeam să avem redundanță în informație.
Dar dacă îl lăsam de capul lui și făcea 1000 de poze după cum îl tăia pofta, era foarte posibil să vină cu 700 de poze de fundulețe apetisante, cu 299 de poze cu halbe de bere și cu o poză a șefului gării stînd de vorbă cu casierița, care ia uite ce piept generos are. Volumul eșantionului era suficient, însă nu reprezentativ. Mai bine 500 de poze făcute metodic, cu perseverență și fără biasare, decît 1000 de poze făcute de-a-n boulea.
Aici e diferența, dragi pricepuți într-ale sondajelor și găsitului punctului G pe întuneric. Reprezentativitatea este despre cum faci eșantionul. Exactitatea este despre combinația dintre reprezentativitate și volum.
Poți să ai un eșantion de 10,000 de cazuri ales prost și să obții informație falsă (vezi vestitul exemplu al sondajului Reader’s Digest din anii 30, moment care a marcat începutul institutului Gallup în Statele Unite).
Poți să ai un eșantion de 1 caz, ales la întîmplare, care e foarte reprezentativ, dar care are o marjă de +/- 100%.
Poți să ai, dintr-o întîmplare, și un eșantion de 37 de cazuri care să-ți estimeze suficient de bine distribuția din total univers. Exactitate fără reprezentativitate. Se poate, dar e la ghici. Fără regulă, nesistematic. Noroc.
La rigoare, dacă ai un univers lipsit de variație, e suficient și un eșantion de un caz (vezi exemplul din articolul anterior cu poza albastră a cerului senin – e de ajuns un pixel pentru a trage concluzii despre ea).
Dar de regulă un volum mai mic nu înseamnă că eșantionul își pierde brusc și dintr-o dată reprezentativitatea, ca prin magie, 1000 de cazuri sînt reprezentative, 999 gata nu mai sînt.
Ci pur și simplu că există o scădere graduală de exactitate, o scădere non-liniară, dată aproximativ de formula (+/-) 1 / (radical (volum eșantion)), care ne arată că pierderile cele mai dureroase de exactitate sînt în zona 200 – 500 de cazuri și că, din fericire, de pe la vreo 500 – 600 – 700 de cazuri încolo variația marjei de eroare este din ce în ce mai mică, asimptotică, lentă, leneșă și convergentă, după cum puteți vedea și în imaginea de mai jos.
Calculul marjei de eroare
aferentă diverselor niveluri de probabilitate apriorică
(distribuții binomiale)
În consecință, mai bine un eșantion mai mic, dar bine ales decît unul mare, ditamai mătărînga de eșantion, dar bleg și biasat. C-așa-i în sondaje, ca și la căutarea punctului G pe întuneric: contează mai mult tehnica decît dimensiunea, mai mult priceperea decît mărimea.
Small is better sometimez... :)
.
Citeste tot...
Stance: Cross River gorilla
Una din subspeciile de gorila cele mai in pericol de extinctie: Cross River Gorilla
Uitati-va la privirea ei si ginditi-va cit de asemanatori ii sintem :(
miercuri, 30 mai 2012
Pixel cu pixel se face dreptate
Multă lume nu înțelege cum e cu sondajele astea. E complicate sondajele, dom'le, e aproximative, sondajele manipulează, e proaste, e rele.
Numai lucruri nașpa despre sondaje. Mai ales că toată lumea, în bun tipic balcanic, se pricepe la sondaje, cum de altminteri se pricepe și la folbal, la politică și mai ales și mai ales la găsirea punctului G.
Problema principală e aia cu eșantionarea. Cum naiba vă iese voo din 1000 de cazuri adevărul adevărat? De ce și într-un oraș de 30 mii de oameni, dar și într-o țară de 20 de milioane sau de 1 miliard tot aceeași putere are?
Voi faceți niște șmecherii, nu se poate. Un eșantion de 300 de cazuri nu-i reprezentativ, nu-i așa? Lumea încurcă reprezentativitatea și exactitatea, e tot o eroare în capul lor, marja de eroare e de fapt de oroare, the horror, the horror, cum pe bună dreptate exclama nemernicul de colonel în ultimele minute ale filmului, în încercarea sa disperată de a bate recordul mondial și pangalactic la nemernicie.
Păi ca să înțelegeți cum devine chestiunea cu eșantionarea să recurgem la ce avem noi mai bun în materie de analogii: la analogia vizuală. Primate fiind și bazîndu-ne covîrșitor pe vederea stereoscopică, cînd ni se explică ceva cu ochii înțelegem foarte bine.
Păi să belim ochii atunci la următoarea poză:
Ce vedem noi aici? Noi aici vedem un cîmp de albăstrele, culoarea chiloților lui Dumnezeu, o insuportabilă adîncime a spațiului, o insuportabilă ușurătate a firii.
Noi aici vedem o poză simplă. O poză făcută cerului senin.
Să ne închipuim, cum de altfel e și cazul, că poza e compusă din mulți pixeli. Punctulețe mici mici de informație cromatică elementară care puse unul lîngă altul fac imaginea.
Să zicem că poza e de 1000 x 2000, adică de 2 milioane de pixeli. Aprox. 2 megapixeli, o rezoluție rezonabil de mare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Acum să zicem că n-avem bani pentru atîția pixeli și că încercăm să aproximăm, să ghicim ce este în poza asta bazîndu-ne pe mai puțină informație. Doar pe cîțiva pixeli, luați la întîmplare. Vrem să fim lugumitori și parcimonioși și eficienți și să spunem ceva suficient de exact despre poză folosind cel mai mic număr de pixeli posibili.
Să zicem că cumpărăm poza la kil, la numărul de pixeli, că fiecare pixel costă și că n-avem bani să cumpărăm toți pixelii ăia 2 milioane, că e prea scump pentru buzunarul nostru. De cîți pixeli e nevoie să cumpărăm pentru a ne face o idee suficient de bună despre toată poza și, cu ocazia asta, să economisim și niște bănuți?
Răspunsul e simplu: de un singur pixel. E suficient să luăm oricare pixel din matricea asta de 1000 x 2000 de pixeli, să ne uităm doar la el, fără să știm cum sînt ceilalți, pentru a spune: poza mare este una cu mult albastru, fără nici un pic de vălurea pe ea, deci e vorba despre cerul senin.
Gata. Am făcut sondajul. Am luat eșantionul – reprezentativ, că am luat orice pixel la întîmplare – un eșantion cocoșător de mic, de doar o unitate, și pe baza lui am fost în stare să spunem suficient de multe despre întreaga poză, economisind o grămadă de bani și de efort.
De ce?
Pentru că poza e simplă. E uniformă. Nu are variație. E toată otova, du colo colo la fel, nediferențiată. În termeni statistici, e o populație de doo milioane de pixeli care nu prezintă variație. În consecință, orice pixel aș lua, pot estima pe baza lui suficient de bine despre ce e vorba în tabloul cel mare.
Din păcate, în general lucrurile în viață nu sînt atît de simple, decît doar în mintea celor care se pricep la toate, la femei, la politică, la folbal, la sondaje, dar mai ales și mai ales la găsirea punctului G cu ochii închiși.
În general, în viață lucrurile e complexe și necesită ecsplicații, cum ecspresiv se escprima Leana lu’ Costel din Vacanța Mare, între timp devenită mare politician și catindat la Sectorul 5 și care habar n-are de prețurile unui sondaj, considerînd că cu 1000 de euro afli tot, ba îți mai rămîne mărunțiș și de o șaorma (da, da: m-am văzut cu el, vroia sondaj; e varză la cap, credea că sondajele se fac pe gratis).
Păi dacă lucrurile e complecse, înseamnă că nu ne mai vine la fel de ușor să aproximăm pe baza doar a cîtorva puncte intermediare. Trebuie să luăm mai multe. Mult mai multe.
Uitați-vă la poza asta. Ce reprezintă?
E o poză făcută prin sondaj. Am luat cîțiva pixeli, unul de prin colțul din stînga sus, altul de prin mijloc, altul de pe mai jos, și am extrapolat. Am fost zgîrcit, n-am avut suficienți bani să fac un sondaj pe 1000 de pixeli, m-am calicit la bani și am făcut doar pe vreo 10-20 de pixeli. Iar acum vreau să trag concluzii. Despre ce e vorba în poza noastră?
Despre cîrcăleală și despre zgîrcenie și despre lipsă de resurse. Despre un eșantion prea mic în condiții de complexitate reală. Poza ne spunem că sîntem zgîrie brînză și că mai trebuie să mai punem un pic umărul la treabă, că n-am cules suficientă informație.
Păi să mai punem. Ia să mai punem o găleată de pixeli, să vedem, e de ajuns?
Nu, nu e de ajuns. Am extrapolat pe baza a vreo 50 de pixeli și tot ceață la mal ne dă. Mai baga cărbuni, dom' sondor! Bagă, bagă, nu te zgîrci!
Hai să vedem și poza pe bune. Despre ce e vorba?
Waw! Ce poză mișto! Cum de nu ne-a trecut prin cap că despre asta este de fapt vorba?
La fel și la sondaje. Cu cît iei din ce în ce mai mulți pixeli (subiecți în eșantion), cu atît încet-încet începi să vezi suficient de bine despre ce este de fapt vorba. Pînă la un anumit număr de pixeli, pînă la un anumit volum de eșantion, nu prea vezi nimic, doar o mare ceață la mal și o mare îmbîcseală.
Pe urmă, din fericire de manieră non-liniară, de pe la cîteva sute de pixeli dintr-o dată începe să se vază. Pînă cînd spre 700 – 800 – 900 – 1000 de pixeli începe să se vază de manieră suficient de bună. E un bun compromis resurse folosite – exactitate obținută. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Nici farmacie, așa cum își doresc clienții cei prea mofturoși, dar nici ghicitorologie.
După aceea, oricît de mulți pixeli ai mai lua, consumi resurse degeaba, dacă pur și simplu vrei doar să te uiți la poza cea mare. Tot mai adaugi pixeli, consumi bani și resurse, fără să mai aduci mare plus de informație în poză.
Dacă vrei să faci zoom pe o anumită parte a pozei, asta este cu totul altceva. Să te concentrezi pe danteluța acestui funduleț sau să analizezi în profunzime rictusul de satisfacție al masculului din fundal. Dar altminteri, dacă vrei doar poza mare, e suficient să iei în jur de 800 – 1000 de pixeli. Începe să se vadă.
Dacă poza ar fi fost și mai complexă, să nu conțină structuri și continuități și forme bine definite, în cadrul cărora să avem o oarecare omogenitate, nici 1000 de pixeli nu ar fi fost îndeajuns.
Gîndiți-vă la o pictură de Pollock. Oricît de mulți pixeli ai folosi, tot nu reușești să cuprinzi groaznica întorlocare a vopselei zvîrlită de-a valma pe podea.
Din fericire, realitatea nu este nici prea complicată, precum pișăciunile lui Pollock. Nu e ea nici prea simplă, precum cerul cel senin, dar nici cocoșător de complicată. Prezintă recurențe, structurări bine definite care o fac suficient de așezată încît să poată să fie aproximată doar cu 1000 de pixeli :)
Drept pentru care vă felicit pentru adaosul de cunoaștere metodologică de care ați avut parte citind aceste rînduri, vă doresc să aveți doar craci frumoși în fața ochilor ori de cîte ori citiți rezultate de sondaj și fie ca forța analogiei să fie cu voi, o dragi căutători de nod în papura sondajelor și de punctul G acolo unde el nu există: în călcîi, în ceafă, în podul palmei, în cot, în cerul gurii unde toți sîntem negri precum viitorul care bate la ușă.
:)
PS: De fapt adevăratul rezultat al sondajului, ăla netrucat, care nu-l aflați voi niciodată, bieți căutători de punct G:
.
Citeste tot...
Direcția României: revenire remarcabilǎ
În cel mai recent sondaj CCSB în care am pus întrebarea privind direcția lucrurilor, terminat pe 21 mai 2012, rezultatele la întrebarea deja binecunoscutǎ de pe acum “În general, consideraţi că România în momentul de faţă se îndreaptă într-o direcţie bună sau într-o direcţie greşită?” sînt dramatic diferite fațǎ de cele de acum cîteva luni.
Într-o direcție bunǎ 41%
Într-o direcție greșitǎ 45%
NS / NR 13%
Dintr-o datǎ, de la cǎderea guvernului MRU și venirea USL la putere prin intermediul guvernului Ponta, lucrurile s-au echilibrat.
De unde pînǎ acum cîteva luni raportul era puternic dezechilibrat, de tipul 5:1 sau 4:1 sau 3:1, încet-încet lucrurile își revin spre zona de echilibru de 1:1 postulatǎ teoretic cît și identificatǎ de mǎsurǎtorile pe termen lung, care înseamnǎ grosso modo cǎ avem tot cam atîția mulțumiți cît și nemulțumiți de starea lucrurilor.
În graficele urmǎtoare aveți douǎ feluri de prezentare a rezultatelor la aceastǎ întrebare.
În primul rînd, accentul pus pe procentul rǎspunsurilor “România merge într-o direcție greșitǎ”. În al doilea rînd, accentul pus pe raportul dintre cei nemulțumiți (“România merge într-o direcție greșitǎ”) și cei mulțumiți (“România merge într-o direcție bunǎ”).
Fig. 1. % rǎspunsuri "România se îndreaptǎ într-o direcție greșitǎ"
Fig. 2. Raport rǎspunsuri "într-o direcție greșitǎ" vs "într-o direcție bunǎ"
Dat fiind cǎ avem mǎsurǎtori probabilistice, pe eșantioane de aprox. 1000 de cazuri, cu marjele de eroare de aprox. +/-3%, rezultǎ un zgomot de fond în prezentarea graficǎ a rezultatelor, o fîcîialǎ, o vibrație de aproximativitate care încurcǎ neplǎcut ochiul în înțelegerea lucrurilor. E de preferat sǎ neutralizǎm efectele acestor aproximǎri.
În consecințǎ, aplicǎm acestor serii de date o medie mobilǎ de lungime 5, care neutralizeazǎ intruziunea marjei de eroare, pentru cǎ aceasta, dupǎ cum știm toți cei care ne pricepem la sondaje, adicǎ aproximativ 127% din populația României, se distribuie normal, cu medie zero, deci cu cît adunǎm mai multe cazuri, cu atît zgomotului, a erorii este mai apropiatǎ de zero.
Adicǎ, pentru a înțelege și restul de români care totuși în mod paradoxal nu se pricep la sondaje, ci doar la fotbal și la politicǎ, luǎm un ciocan de pitic și chemǎm piticul și turtim toate oscilațiile acelea aleatorii care ne obosesc ochii, sǎ iasǎ un șerpișor rotund, plǎcut privirii noastre de analiști metodologici amatori.
Ce rezultǎ dupǎ aplicarea acestei neutralizǎri de eroare sînt graficele urmǎtoare.
Fig. 3. % rǎspunsuri "România se îndreaptǎ într-o direcție greșitǎ"
Medie mobilǎ de lungime 5
Fig. 4. Raport rǎspunsuri "într-o direcție greșitǎ" vs "într-o direcție bunǎ"
Medie mobilǎ de lungime 5
Atenție! Media mobilǎ aplatizeazǎ eroarea, dar introduce și o inevitabilǎ inerție în prezentarea datelor, pentru cǎ ține cont și de ultimele patru sondaje anterioare. Deci valul evoluției este un pic întîrziat fațǎ de primele tipuri de grafice. Deci se poate sǎ ai raport aproape egal 41 / 45, dar în graficul de medie mobilǎ sǎ nu fi ajuns încǎ la acest 1,ceva, ci încǎ sǎ fie în zona lui 2.
Ce observǎm?
Niște evoluții remarcabil de rapide în opinia publicǎ. De la saturație de șucǎr la normalitate de emoții, în decurs de mai puțin de douǎ luni.
În teoria matematicǎ aceste schimbǎri bruște sînt postulate și analizate în “teoria catastrofelor”, în cazul acesta termenul “catastrofǎ” neavînd nici o conotație negativǎ, ci pur și simplu referindu-se la rapiditarea schimbǎrii.
Avem niște evoluții clar non-liniare ale opiniei publice, niște rǎbufniri și depresurizǎri care ne vorbesc despre marea oalǎ de presiune care este societatea româneascǎ în zilele noastre, despre cantitǎțile de resentiment și obidǎ acumulate în ultimii ani și despre, în oglindǎ, marea nevoie de speranțǎ care înflorește la primul pretext, la prima ocazie.
Românii au obosit sǎ fie supǎrați și la primul semn rǎsuflǎ ușurați. În sfîrșit! Ne mai țineam mult respirația? Ne sufocam de atîta șucǎr! Trǎiascǎ primǎvara speranței trîmbîțatǎ de aceste ploi de mai fǎr’ de sfîrșit...
Sǎ cînte privighetoarea, sǎ urle lǎutarii: Înfloresc grǎdinile, Ceru-i ca oglinda, Prin teritoriu candidații Și-au pornit colinda. Joacǎ fete și bǎieți Campania-n ogradǎ, Ah de ce n-am zece voturi Sǎ te cînt, speranțǎ!
Sau, tot în versuri adecvate, cum zicea poietul într-a sale vorbe-ntorlocate:
Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat,
Prin soarele lui York, în toi de vară;
Iar norii toţi, ce casa ne-o striveau,
Sînt îngropaţi în sînu-adînc al mării.
Purtăm pe frunţi cununi de biruinţă;
Din ciunte arme am făcut trofeu;
Din aspre trîmbiţi, vesele taifasuri;
Din marş războinic, paşi suavi de danţ.
Brăzdatul Marte chipul şi-l descîntă,
Şi-acum, în loc să sperie vrăjmaşii
Încălecat pe cai împlătoşaţi,
El dănţuie-n iatacuri de domniţe
La mîngîiosul cîntec al lăutei.
Și pentru cei care pe lîngǎ sondaje, politicǎ, alegeri, fotbal și punctul G, se pricep chiar și la englezǎ, sǎ adǎstǎm din zbaterea pleoapelor și-a inimii turbate și sǎ ascultǎm dulce ghiers de proto-capitalist decadent și burjui. The real thing, mates, the real thing. Always the real thing:
Now is the winter of our discontent
Made glorious summer by this sun of York;
And all the clouds that lowered upon our house
In the deep bosom of the ocean buried.
Now are our brows bound with victorious wreaths,
Our bruised arms hung up for monuments,
Our stern alarums changed to merry meetings,
Our dreadful marches to delightful measures.
Grim-visaged war hath smoothed his wrinkled front,
And now, instead of mounting barbed steeds
To fright the souls of fearful adversaries,
He capers nimbly in a lady's chamber
To the lascivious pleasing of a lute.
http://en.wikipedia.org/wiki/Catastrophe_theory
http://www.etymonline.com/index.php?term=catastrophe
Citeste tot...
marți, 29 mai 2012
De ce danseazǎ îngerii ca niște draci, mamǎ?
Carlos Saura, Flamenco Hoy.
Pentru cei care nu stiu filmul lui Saura, Flamenco... :)
Citeste tot...
luni, 28 mai 2012
Negoițǎ est mort! Vive Negoițǎ!
Gata. S-a închis. Cîștigǎ Negoițǎ... :)
1. București, Sector 3. Vot primar. Evoluții
2. București, Sector 3. Percepția cîștigǎtorului. Evoluții
.
Citeste tot...
duminică, 27 mai 2012
Evoluția votului parlamentar, 2009 – 2012
Medie mobila (perioada 3) a valorilor sondajelor de opinie CCSB. Analiza din subpopulatia celor estimati ca merg la vot (procente diferite, variatii in jurul valorilor de 40% ... 60% din total esantion).
Sondaje cu reprezentativitate nationala, populatia adulta a Romaniei, esantioane in zona lui 1000 de cazuri, marje de eroare in zona lui +/- 3.1%. Culegere telefonica a datelor.
.
Citeste tot...
sâmbătă, 26 mai 2012
Stance: Old Boys București
Marcel Toader
Nelu Cîrlescu
Adrian Ciocionoiu
Mircea Mǎslinǎ
“Reptilǎ”
Marius “Tucǎ” și Ion “Cǎpșunǎ” Cǎpușanu
Ion “Cǎpșunǎ” Cǎpușanu și Adrian Ciocionoiu
.
Citeste tot...
Am o veste mare pentru voi!
Am o veste mare pentru voi: Negoițǎ va cîștiga alegerile în Sectorul 3! Indubitabil. Fǎrǎ putințǎ de tǎgadǎ.
Ce cuvînt frumos: tǎgadǎ...
.
Citeste tot...
vineri, 25 mai 2012
O naibǎ de balaur
E o pornire zilele astea, de la atîția pokemoni și canale de desene animate și animalice, sǎ uitǎm unele cuvinte și sǎ le înlocuim cu altele.
De cînd cu Lord of the Rings, toatǎ lumea a descoperit dintr-o datǎ dragonii. Mai nou, acum avem dragoni și în ciclul The Song Of Ice And Fire.
Doar cǎ dragonii nu cresc pe aici, nu adastǎ în cutele minților noastre decît în mod artificial, hrǎniți cu îngrǎșǎminte pufoase, colorate în acrilice stridente. La noi, de cînd e lumea lume și zmeul zmeu, cresc balauri. Nu cǎpcǎuni, ci zmei. Nu dragoni, ci balauri.
Ei cresc în liniște, în armonie cu natura și cu focul, prezentînd puternice caracteristici adaptative. Le tai un cap, le cresc trei. Mǎnîncǎ orice, mai ales domnițe neajutorate și jar încins. Prezintǎ multiple capacitǎți locomotorii, și cǎlare și pe jos, și pe sol și în aer, dar mai ales și mai ales în gînd.
Cǎci balaurii nǎpǎdesc gîndurile și, odatǎ instalați în sinusuri și în sinapse, în circumvoluțiunile recenților și în cutele creierelor cetǎțenilor de rînd, încep sǎ roadǎ cu osîrdie și rǎutate la inocențǎ, sǎ umple mințile oamenilor de spaime și de naibe și de vise rele, otrǎvite, pline de foc și de moarte.
Lucru pe care dragonii nu-l pot face. Ei sînt niște chestii colorate fantezist, coborîte din benzile desenate și din manga-urile fǎcute la kil. Dragonii sînt umpluturǎ, lucru eftin de import, Made in China, ca și crapul oglindǎ, Halloween și metroul ușor numit și tramvai.
Drept pentru care vǎ implor, vǎ invoc și vǎ evoc, vasilisc și inorog: nu mai spuneți dragon. Pǎstrați-vǎ tradițiile și obiceiurile pe care le avem încǎ de la strǎmoșii noștri cumani Decebal și Traian, trǎiți în creștineascǎ fricǎ fațǎ de spiritele locului și învǎțați-vǎ sǎ respectați cuvintele vechi, cuvintele spǎimoase, grele, murdare de fricǎ și de sînge și de vomǎ, de la Fǎt Frumos care tocmai a fost înfulecat de viu.
Balaur. Ba-la-ur. Baal, marele ispravnic, întrupat întru balaur, așa cum ne învațǎ în scrierile sale esoterice Vasile Lovinescu. Ultima fǎrîmǎ de solomonealǎ din vremea hiperboreenilor, balaurul.
Respectați-l. Visați-l. Rostiți-l. Doriți-l.
V-o spune Turambar, cel care o viațǎ întreagǎ l-a alergat pe Glaurung. Naiba de balaur...
Citeste tot...
joi, 24 mai 2012
Ocupații
CIOBAN PARTICULAR
LANSATOR MARFA
FABRICANT PRODUSE LACTATE LABORATOR
PLACINTAREASA
REBUSIST
LOGISTICIAN
MUNCITOR NECALIFICAT LA PRIMARIE
PREZBITER, BISERICA BAPTISTA
SORTATOR HAINE
TARAN DE MESERIE
Mie cel mai mult imi place "Cioban particular". Va dati seama ca mai exista "Cioban public", "Cioban de stat", "Cioban ONGist", "Cioban practician", "Cioban in economia sociala", "Cioban la multinationala", "Cioban voluntar", "Cioban cu atestat" si "Cioban cu PhD plagiat dupa lucrarea de master a ursului"
.
Citeste tot...
