Urîte vorbe, dom’ poet!

De 1 spre 8 martie, tuturor femeilor de pe lumea asta care au uitat sǎ mai fie fete.
Sǎ-ți fie rușine, Geo Dumitrescu!

* * *

Madrigal răsturnat

Ai să te faci urîtă, fată tristă, fată de piatră!...
Tot ce mi-ai dăruit sporește, urcă -
piere încet ce ți-am dat, așa cum seacă
bălțile neadînci uscate de vînt.
Mi-ai dat puțin – ți-am luat tot,
ochii mei te păstrează întreagă
și-n cana de lut a inimii mele
murmură sîngele tău.

Ai să te faci urîtă, fată tristă, fată de fum!...
Tot ce era frumos, tot ce era de preț
pe piept am luat, pe frunte, comori uriașe -
ce-a mai rămas e aproape nimic
și mai puțin încă, ce-a mai rămas,
încet, încet, tot mie-mi rămîne,
căci strîng după tine harnic, avar, bob cu bob,
ca vrabia în urma sacului rupt.

Ai rămas puțină, fată tristă, creangă desfrunzită!...
Ca un tâlhar sălbatic te-am prădat:
te-am jefuit de taine, de idoli,
de flori şi de lacrimi,
iar fluturele tău viu, luminos și năstrușnic,
ți l-am furat, dezgropîndu-l din inima ta
și lăsîndu-te stinsă, deșartă,
ca o veștedă crisalidă pustie.

Ai să te faci urîtă, fată tristă, fată amară,
ca o grădină bătută de grindină!...
Lacom, înfrigurat, te-am spălat în apele mele,
te-am ales, strecurîndu-te ca pe un nisip aurifer -
nimic n-am scăpat printre degete:
toată pulberea ta strălucitoare
e-n mine.

Chiar umbra ta, să n-o cauți zadarnic,
ți-am oprit-o pe zid, la plecare,
atunci cînd inima mea, explodînd,
te-a spulberat.
Și iată mîinile mele, privește-le:
în palma lor a rămas încrustată
urma genunchilor tăi, așa cum rămîne
pe cojile nucii urma miezului dulce…

Săracă ai rămas, fată tristă, fată proastă
în mine sunt toate comorile tale,
tot ce mi-ai dăruit urcă, sporește -
piere încet ce ți-am dat, așa cum seacă
bălţile neadînci uscate de vînturi...

Și-ți strig în fiecare noapte, răutăcios,
deschizînd fereastra spre luna ce scapătă,
îți strig mereu cu mîhnire adîncă și teamă:
ai să te faci urîtă, ai să te faci puțină,
fată tristă, fată de gheață.

Ai să te faci urîtă, fată amară!...





.