marți, 31 ianuarie 2012
luni, 30 ianuarie 2012
Once upon a time in my mind
Mergeam în dimineața asta cu Marta la școalǎ. Ger fiind, am ales sǎ mergem cu mașina. Radio-ul fusese uitat de cu searǎ pe Realitatea TV. Știri sportive. Buuun. Schimbǎm! Butonul 4: Radio România Muzical. O tanti era chinuitǎ de voce. Dau sǎ schimb. Schimbǎ însǎ ei piesa înaintea mea. Ragtime.
Aha. Buuun. Îi explic Martei ce și cum – nu mǎ pot abține sǎ fac pe deșteptul și pe profesorul. În fațǎ, mașinile înaintau încet spre intersecția de la Dristor. Se terminǎ Scott Joplin, prezentatorul mai povestește și el un pic despre ragtime și spune cum înspre anii 70 acest stil muzical a fost redescoperit de un public nou cu ajutorul filmului.
Și începe o melodie.
Și dintr-o datǎ madelena îmi explodeazǎ în ureche, o halcǎ de trecut cade din tavanul mașinii drept peste mine și deodatǎ-n jurul meu natura se fǎcu un dor de-a dura.
În jurul meu s-a fǎcut copilǎrie.
Melodia era din Once Upon A Time In America. Nu, nu trǎirismul lui Gheorghe Zamfir, celǎlalt trǎirism, al lui Morricone. Deborah’s Theme.
Și dupǎ fiorul de nostalgie și dupǎ inevitabila revenire în realitate – totuși, aveam o intersecție aglomeratǎ de trecut și un copil de lǎsat în fața porții școlii – se face ora 8 și melodia se curmǎ la mijloc. Urmeazǎ știrile de la fix.
Dar ce trebuia sǎ se întîmple se întîmplase deja. Memoria o luase pe cale, pe cǎrare, imaginile fîcîiserǎ deja prin minte ca la un aparat de-ǎla de pe vremuri la care se puneau diapozitive – strǎmoșul preistoric al Powerpointului și al proiectorului video de la ședințele de marketing din zilele noastre. Imagini din film, evident – da, și aia pe care ne-o aducem aminte cu nostalgie, scena cu gîfîiala, introducerea noastrǎ în viața plinǎ de gîf de care au parte adulții.
Dar nu despre gîfîialǎ este vorba azi, aici, acum. Avem timp altǎ datǎ sǎ despicǎm gîfîitul în patru. Ci despre pecetea emoționalǎ disproporționatǎ pe care unele filme le au asupra noastrǎ. Filmele alea cu care noi ne-am început copilǎria, viața, fantasma, întruparea în imagini și sunete și dorințe și frici.
Fiecare din noi are asemenea filme. Ale mele, mi-am dat seama întorcîndu-mǎ acasǎ sǎ o iau și pe Andra sǎ o duc la grǎdinițǎ, sînt cîteva, dintre care trei îmi vin acum în minte – și datoritǎ întîmplǎrii sonore din aceastǎ dimineațǎ.
În primul și în primul rînd este Șapte mirese pentru șapte frați. În al doilea rînd este The Day After. Poate și acest Once Upon A Time In America. Probabil Rio Bravo. Probabil Hombre. Cu siguranțǎ Grease și Xanadu.
Scriu rîndurile astea pentru cǎ percep o anume ironie în felul în care probabilitatea și soarta mi le-a așezat în cale.
Retrospectiv privindu-le, îmi dau seama cǎ nu sînt totuși cine știe ce capodopere cinematografice. Cu excepția lui Hombre, care e în continuare unul din filmele pe care le apreciez și azi cel mai mult, îmi dau seama cǎ sînt acolo între, nici prea prea, nici foarte foarte. Niște producții decente spre mediocre ale rîșniței de vise și coșmaruri care este Holywoodul.
Acum, babǎ fiind și cu oareșce culturǎ cinematograficǎ la activ, îmi dau seama cǎ sînt multe alte filme care le bat la fund pe toate acestea. V-am și povestit de altfel despre ele altǎdatǎ: Ale voastre?.
Pur și simplu s-a întîmplat ca în perioada copilǎriei noastre, astea erau moda la circuitele de casete video care rulau atunci. Pasǎrea Spin, filmele cu Bruce Lee, ǎla cu Charles Bronson arhitect care devine justițiar rǎzbunǎtor.
Erau pe de o parte “filmele bune”, “filmele de casǎ”, cele cu mesaj, purtǎtoare de valori solide, mic burgheze, care creau și recreau lumea idealǎ din mintea noastrǎ, justificînd ordinea socialǎ și moralitatea – na, cǎ am început sǎ vorbesc ca un sociolog.
Pe de altǎ parte, erau filmele de acțiune – care și ele la rîndul lor legitimau o anumitǎ așezare a lumii, de la Karate Kid la Platoon și la Rambo și la Deer Hunter.
Și mai erau filmele șoc, The Day After și Mondo Cane și probabil soft pornacheurile la care probabil se uitau ai noștri, cǎ prea uneori ne dǎdeau afarǎ din camerǎ și ne trimiteau insistent sǎ ne jucǎm pe afarǎ.
Toatǎ aceastǎ structurare acum nu mai stǎ în picioare. Fiind asaltați de nenumǎrate prilejuri de a vedea filme, la televizor, la cinematograf, de pe Internet, nu me mai dǎm seama de semnificația uitatului la un film pe vremea comuniștilor.
Acest act și-a pierdut mult din subversivitatea și din cvasi-sacralitatea pe care o avea în anii 70-80. Era un ritual. Era un statement. De curaj. De distincție socialǎ. De valori asumate. O declarație esteticǎ. Era un adevǎrat fapt social, uitatul la video pe vremea aia.
Iar pentru noi, pentru copiii acelor ani, era un fabulos rezervor de acumulare de energii nostalgice. Ne dǎm seama de asta de-abia acum, cînd mai dǎm cum am dat eu azi peste cîte o madelenǎ de-asta imperfectǎ, peste cîte o frînturǎ de film mediocru, dar fabulos, stereotip dar ziditoriu, lǎlîu dar genial.
Pentru cǎ l-am vǎzut atunci, cu creierul moale, cu creierul gata de a fi imprimat. De Charles Bronson. De Enio Morricone. De Paul Newman. De Bruce Lee. De Irina Nistor. De cine se nimerea sǎ se uite la noi din spatele ecranului de vrajǎ, de groazǎ, de vis.
Sǎ curgǎ muzica, don Federico! Sǎ curgǎ muzica! Ne e dor de copilǎrie...
Citeste tot...
Noroc cǎ nu știți francezǎ, recenților
Deci cum sǎ vǎ escplic eu ca sǎ înțelegeți, neinițiaților, sǎrmanilor care n-ați citit Pif Gadget sau Baudelaire niciodatǎ, care nu l-ați auzit pe Gabin mormǎind în barbǎ ori pe Brel înjurînd de sfinți? Cine nu știe poantele lui Asterix nu va putea sǎ se rostogoleascǎ pe jos de rîs la citirea despre mentǎ, ori despre muscǎ.
Vedeți de ce e bine sǎ învǎțați carte, pofticioșilor?
:rofl:
"Il sera fait une concession de Un franc si l’on ne se sert pas de lumiere."
* * *
"Avant de vous faire glouglouter le poireau, faire sucer une pastille de menthe a l’operatrice. Delicieuse sensation de cuisson. "
* * *
Iar cea cu musca...
:rofl:
Citeste tot...
duminică, 29 ianuarie 2012
[...] lines of light ranged in the nonspace of the mind [...]
"The matrix has its root in primitive arcade games," said the voice-over, "in early graphics programs and military experimentation with cranial jacks." On the Sony, a two-dimensional space war faded behind a forest of mathematically generated ferns, demonstrating the spacial possibilities of logarithmic spirals; cold blue military footage burned through, lab animals wired into test systems, helmets feeding into fire control circuits of tanks and war planes. "Cyberspace. A consensual hallucination experienced daily by billions of legitimate operators, in every nation, by children being taught mathematical concepts...A graphic representation of data abstracted from the banks of every computer in the human system. Unthinkable complexity. Lines of light ranged in the nonspace of the mind, clusters and constellations of data. Like city lights, receding..."
"What's that?" Molly asked, as he flipped the channel selector.
"Kid's show." A discontinuous flood of images as the selector cycled. "Off," he said to the Hosaka.
William Gibson, "Neuromancer"
.
Citeste tot...
sâmbătă, 28 ianuarie 2012
[...] already a couple of very dicey factors in play [...]
"The kind of software someone like you would rent from Two-a-Day, that's nothin'. I mean, it'll work, but it's nothing anybody heavy would ever bother with. You've seen a lot of cowboy kinos, right? Well, the stuff they make up for those things isn't much, compared with the kind of shit a real heavy operator can front. Particularly when it comes to icebreakers. Heavy icebreakers are funny to deal in, even for the big boys. You know why? Because ice, all the really hard stuff, the walls around every major store of data in the matrix, is always the produce of an AI, an artificial intelligence. Nothing else is fast enough to weave good ice and constantly alter and upgrade it. So when a really powerful icebreaker shows up on the black market, there are already a couple of very dicey factors in play. Like, for starts, where did the product come from? Nine times out of ten, it came from an AI, and the AIs are constantly screened, mainly by the Turing people, to make sure they don't get too smart. So maybe you'll get the Turing machine after your ass, because maybe an AI somewhere wants to augment its private cash flow. Some AIs have citizenship, right? Another thing you have to watch out for, maybe it's a military icebreaker, and that's bad heat, too, or maybe it's taken a walk out of some zaibatsu's industrial espionage arm, and you don't want that either. You takin' this shit in, Bobby?"
Bobby nodded. He felt like he'd been waiting all his life to hear Beauvoir explain the workings of a world whose existence he'd only guessed at before.
William Gibson, Count Zero
.
Citeste tot...
[...] cum poate o fiinţă umană cu instinct de conservare şi funcţională fizic [...]
"Nu înţeleg cum poate o fiinţă umană cu instinct de conservare şi funcţională fizic să stea în zăpadă la un kilometru de civilizaţie fără să acţioneze.
După cum e la fel de greu de priceput ce au în cap reporterii care se duc să filmeze oameni chinuindu-se la mama dracului, fără să le dea nici un ajutor. Uitaţi-vă la ei, îngheaţă sub ochii noştri, dacă ne mai ţin bateriile de la cameră, poate chiar reuşim să vă oferim în exclusivitate o agonie mică, să vărsaţi o lacrimă şi să vă exersaţi compasiunea, stimaţi telespectatori. Baţi drumul prin troiene, din care alţii nu mai pot să iasă, doar ca să întregeşti cu un cinism dezgustător panoplia de victime şi drame, la care lucrează fără niciun pic de discernământ media românească."
Rǎzvan Exarhu, "Cu pastramă şi cu vin, uite-aşa ne chinuim!"
.
Citeste tot...
vineri, 27 ianuarie 2012
joi, 26 ianuarie 2012
[...] şi nori de zăpadă continuă să se aşeze peste el [...]
Omul românesc s-a-nfipt într-un morman de zăpadă la vreo trei kilometri de cea mai apropiată localitate. E un orăşel cu nume fără semnificaţie, pierdut prin Bărăgan, câmpia aia mare în care orice viscol răstoarnă haotic vagoane de zăpadă pe câmp şi pe şosea. Sinistratul stă în maşină, îngheţând încetul cu încetul, dar refuză să plece către salvarea din faţa lui, un drum de o oră, două, pentru că maşina nu e asigurată şi sigur i-o fură cineva pân-se-ntoarce el. Mai bne moare decât să lase hoţul pe proprietatea lui.
Drumul e complet blocat şi nori de zăpadă continuă să se aşeze peste el, pentru că în stânga şi-n dreapta e câmp deschis. Nu e lizieră de pădure, pentru că pădurea a fost furată. Nu sunt parazăpezi, pentru că s-au furat în fiecare toamnă, a doua zi după ce-au fost montaţi, până ce n-au mai fost bani. Nu-s telefoane de urgenţă, pentru că au fost furate.
În ziua în care la REMAT se va primi asfalt, n-o să mai fie nici asfalt pe drumuri.
Omul românesc e înconjurat de alţii asemenea lui, bipezi care “ştiu ei mai bine”, toţi scoţând aburi pe gură în cutiile lor de tablă îngheţate. Toţi aşteaptă salvarea, deşi singura salvare ar fi un tanc care să-mpingă toate epavele astea în şanţuri, ca să deschidă calea. Nici un plug n-are pe unde trece, nici o sărăriţă nu poate pătrunde baricada.
Împreună, dacă s-ar ajuta, oamenii ar ajunge la căldură, la siguranţă. Împreună, deci imposibil.
După un timp, în geamul opac se aude un ciocănit. Deschide cu greu uşa şi vede un microfon. E o echipă de televiziune care a venit pe jos, vreo patru-cinci kilometri, ca să transmită despre hecatomba de pe şosea. Reporterul şi cameramanul au încălecat nămeţii, au urcat pe capote şi au sărit dintr-un acoperiş de Logan într-altul ca să ajungă la sinistraţi. Omul românesc se însufleţeşte, poate să înjure, în sfârşit, vinovaţii. Nimeni nu face nimic, zice el. Stăm aici de 12 ore, n-am văzut nici un plug. Să se rezolve. De ce nu trimit elicoptere?
Echipa pleacă mai departe, mulţumită. Imaginile cu extincţiile speciilor primitive sunt foarte bune pentru audienţă.
Ceva mai departe, femeia românească, în braţe cu un copil de 6 zile, aşteaptă şi ea să moară, blocată în nămeţi. Nici ei nu i-a telefonat Dumnezeu să o avertizeze că-i cod portocaliu de viscol.
Vlad Petreanu, "Nici azi nu ne-a telefonat Dumnezeu"
.
Citeste tot...
miercuri, 25 ianuarie 2012
Bǎga-mi-aș: ho ho hoooo!
Nici n-a nins bine cinci centrimetri și deja e un aer de sǎrbǎtoare catastroficǎ în aer.
Deși e frig, deși zǎpada vîjuitǎ de vînt înțeapǎ bine la fațǎ, deși traficul este încetinit, “îngreunat”, cum ar zice milițienii cei cu limbǎ de lemn, deși pe strǎzile mari substanțele împrǎștiate au transformat zǎpada într-o zeamǎ de culoare grețoasǎ, umoralǎ și imoralǎ, totuși e o atmosferǎ de sǎrbǎtori în aer, iar unii rînjesc veseli fasolea la tine de parcǎ le-ar suna numai a clinchet de zurgǎlǎi în creierul ǎla vesel al lor.
Zǎpada a învelit crengile copacilor și gǎrdulețele de plasǎ de sîrmǎ într-o vǎlǎturealǎ de carte poștalǎ. Cîinii vagabonzi din pǎrculețul dintre blocuri se hîrjonesc prin zǎpada cea neînceputǎ de parcǎ altceva n-ar mai fi pe lumea asta, mama lor de javre vesele.
Copiii, cînd îi duci la școalǎ ori la grǎdinițǎ, saltǎ în mers mai ceva decît caii cei nǎrǎvași care miros dragostea de iapǎ. Le miroase a zǎpadǎ, iresponsabili mici și bucǎlați ce sînt, și încep sǎ țopǎie și sǎ dea cu zǎpadǎ în stînga și-n dreapta, sǎ-și ude mînușile și sǎ strice plini de entuziasm perfecțiunea stratului de zǎpadǎ așezatǎ pe mașini și pe bǎncile de pe trotuare, cele supraevaluate în bugetele locale.
Cînd îi bagi apoi în cǎldura și comfortul grǎdiniței, îi auzi comentînd cu glas surescitat, în timp ce pǎrinții trag resemnați de ei sǎ le scoatǎ hainele cele ude, ce au fǎcut și cum s-au tǎvǎlit și ce zǎpadǎ mare este și ce frumos este și ce oameni de zǎpadǎ or sǎ facǎ.
E o atmosferǎ de entuziasm și de început de lume de parcǎ am fi în Macondo, în Epopeea lui Ghilgameș, în musicalurile americane, de parcǎ am țopǎi toți într-un Șapte mirese pentru șapte frați în variantǎ hip-hop.
Și atunci scuturi hainele cele ude ale odraslei, înainte sǎ le bagi în dulǎpior, îi pui botoșeii de grǎdi și strigi în gînd, nǎpǎdit de entuziasmul javrelor din parc și a nesǎbuiților mici și bucǎlați din jurul tǎu și uitînd pe moment cǎ ai o mașinǎ de curǎțat și treabǎ de fǎcut și o viațǎ de luat în piept pe vremea asta de cîine comunitar: Ho ho ho! Meeeerrrry Christmas!
Citeste tot...
marți, 24 ianuarie 2012
Vin alegerile!
Courtesy of Ana-Maria Ilies, care uita ca are examen vinerea viitoare si se risca, se risca...
:)
Citeste tot...
Saltǎ, îngere, aripele și iartǎ-le lor moartea
Pentru cei care nu știu: Mausoleul de la Mǎrǎșești
.
Citeste tot...
[...] aș fi putut fi cel mult emițător de idei [...] sau cutie de rezonanță [...]
"Istoria ne-a demonstrat că, în România, niciun protest semnificativ nu este spontan, oricât de mare ar fi starea de nemulțumire. Are nevoie de ”ajutor”. Iar maximul de nemulțumire și frustrare a fost în 89, din ce-am apucat eu în viața asta.
După ce-am văzut cu ochii mei că la troiță sunt o mână de oameni și de trei ori mai mulți jandarmi, iar în a doua seară centrul orașului era devastat de parcă gherilele erau ceva tradițional pe plai mioritic, m-am întrebat cine are atâta putere încât să organizeze ceva semnificativ, deși tot nu văd nici acum obiectivul final.
Și mi-am trecut, pe foaie, cu liniuță de la capăt, variantele: cel mai puternic om (cei mai puternici oameni) împreună cu serviciile, serviciile (singure sau împreună cu o altă forță – politică sau economică) împotriva celui mai puternic/celor mai puternici, dar cu ok-ul de afară, cei de afară împreună cu măcar o parte a serviciilor.
În toate ipotezele, era nevoie de o masă de manevră. Care să iasă-n stradă, stimulându-i-se mânia. Căci frustrarea generează mânie. Orwell, Orwell...
Eu nu sunt cel mai puternic om, nici cu serviciile n-am treabă, și nici de-afară nu sunt. Deci locul meu ar fi fost numai în masa de manevră.
Dacă aș fi continuat să scriu pe Facebook despre evenimentele care se întâmplă, aș fi putut fi cel mult emițător de idei (servind, inconștient, cauza unora) sau cutie de rezonanță pentru mesajele lansate conștient ale altora (pe care le-aș fi aprobat sau propagat ca un om de bună credință).
Căci orice laborator, atunci când fabrică strategii, se bazează pe buna credință a unora și pe oportunismul altora. Și pe alterarea stării emoționale. Iar apele învolburate mereu scot la suprafață toate gunoaiele.
Deh, e legea naturii..."
Mana Ciutacu, "Și-atunci am simplificat..." (24 ian 2012)
Citeste tot...
luni, 23 ianuarie 2012
Ironia, aceasta pedeapsa a memoriei
Stiti versurile?
Under the spreading chestnut tree
I sold you and you sold me
There lie they, and here lie we
Under the spreading chestnut tree
Ce pacat ca nu le stiti. Ca nu le-ati citit. Sau ca nu vi le mai aduceti aminte. Sau ca nu va mai pasa. Ce pacat ca nu va mai pasa. Ce pacat ca aveti deja creierii spalati. Ce pacat ca traiti intr-o eterna stare a celor cinci minute de ura.
1984. Acest an fara de sfirsit. Aceasta toamna a patriarhului.
Hai, iubiti-va sub castani. Castanii iarta tot. Castanii vad tot. Castanii raporteaza tot.
:(
Courtesy of Florin Pitea. Cel care stie versurile...
.
Citeste tot...
La ǎștia nu vin alegerile!
Trolltunga, Norvegia. Adica "limba capcaunului".
Enjoy!
PS: Sa nu va mai auz ca in limba romana folositi cuvinte precum "dragon" sau "trol". Avem si noi de-astea neaose de-ale noastre, ciobanesti, frumoase.
Dragon = Balaur.
Trol = Capcaun (sau Zmeu, daca e mai mare si mai urit si maninca printzese).
Elf = Iele.
Hai, ca putem sa traducem fara sa ne cada limba si sa ne-o manince trolu :)
.
Citeste tot...
duminică, 22 ianuarie 2012
Și ce dacǎ e afacere?
Treceam în dimineața asta pe lîngǎ un panou admonestatoriu-ultragiat care anunța cu țîfnǎ criticǎ: “Eutanasia e o afacere”.
Vezi Doamne, nemernicii ǎia care sprijinǎ controlul cîinilor vagabonzi prin omorîrea lor sînt de fapt doar niște nemernici cinici și imorali care fac de fapt bani pe suferința bietelor suflete cu ochii limpezi și cu boticul umed. Niște nemernici, ei ar trebui sǎ fie eutanasiați, dați la cîini, sǎ fie sfîșiați de dulǎi, sǎ se facǎ dreptate pe lumea asta rea și nedreaptǎ.
Hai sǎ fim serioși! Dacǎ ar fi sǎ ne luǎm dupǎ acest tip de judecatǎ, atunci multe dintre serviciile publice ori dintre cele private ar trebui tratate cu același tip de înfierare. Toate serviciile de dezinsecție, deratizare, deparatizare, toți ǎia care umblǎ cu otrava prin subsoluri ori cu pupinelul în spinare sǎ împrǎștie zeamǎ otrǎvitoare de gîndaci ar trebui tratați ca niște nemernici și izgoniți imediat din jurul nostru.
Ei de fapt fac o afacere din moartea gîndacilor, a șobolanilor, a cǎpușelor și a altor biete animǎluțe și microbi care împart aceastǎ lume cu noi. Cǎ doar nu credeți cǎ șobolanoctonii în salopetǎ de salubritate lucreazǎ de dragul nostru. Nu! Ei lucreazǎ sǎ cîștige un ban, sǎ facǎ profit pe spinarea gîndacilor.
E o afacere, stimabililor, omorîtul gîndacilor în mod organizat. Noi dacǎ omorîm un carcalac cu dosul palmei pe perete sau – yuk! – pe masa de bucǎtǎrie, nu cîștigǎm nici un ban, ci doar ușurarea sufletului și o oarecare îmbunǎtǎțire sanitarǎ. Însǎ ǎia care umblǎ cu rezervorul în spinare fac bani din chestia asta, profit, profit de-ǎla nemernic capitalist. Profitul care face lumea sǎ se învîrtǎ, stimabililor.
La fel și cu serviciile de salubritate. Gunoierii cînd strîng gunoiul fac un ban. Ǎia care se murdǎresc pe mîini un ban mai mic, șefii lor, Prigoanǎ și de-alde ǎștia, un ban mai mare. Dar tot profit se cheamǎ cǎ este.
Extindem judecata. Toți cei care omoarǎ în mod organizat, sistematic, industrial, pui, gǎini, vaci, capre, oi, cai, mǎgari, cǎmile, elefanți, pești, dinozauri, stegozauri și balauri, tot ce mǎnîncǎ oamenii pe lumea asta, toți mǎcelarii și pescarii și vînǎtorii și crescǎtorii de animale le omoarǎ pentru burta voastrǎ, stimați concetǎțeni, sǎ mîncați voi sǎnǎtos la KFC și la Cocoșatu. Și o fac pentru bani. Pentru profit. Pentru profitul care face lumea sǎ se învîrtǎ.
E o afacere.
Și atunci, dragi iubitori de cîini vagabonzi, dacǎ vreți sǎ fiți consecvenți și dacǎ n-ați fi și voi de fapt tot doar niște bieți colportori de mesaje cu interes, de campanii de propagandǎ, de participanți la marea prostealǎ și pǎcǎlealǎ reciprocǎ, ați ieși în stradǎ la fel de ultragiați și v-ați sfîșia tricourile trendineze și v-ați tǎia pe burtǎ cu cuțitul ǎla trendinez Swiss Army Knife pe care îl aveți în rucsǎcelul ǎla trendinez pentru fiecare gîndac omorît pe bani, pentru fiecare pulpǎ gustoasǎ, sǎnǎtoasǎ, plinǎ de vitamine pe care o haliți pe bani la KFC, pentru fiecare vițeluș cu ochii umezi care este lovit în cap cu ciocanul, atîrnat de picioare cu lanțul, ridicat și jupuit și tranșat în douǎ, pentru fiecare pește care se sufocǎ în nǎvod, pentru fiecare pui de gǎinǎ omorît pe bani pentru confortul vostru personal.
Pentru cǎ toate cele enumerate mai sus sînt niște afaceri, din care se cîștigǎ bani. Pentru a servi niște nevoi publice ori private, cum la fel este o nevoie imperioasǎ sǎ scǎpǎm de cîinii vagabonzi care polueazǎ cu cǎcatul lor mediul urban în care trǎim, care ne pun pantalonii și tensiunea și integritatea pielii și uneori chiar și viața în primejdie pe aleile din jurul blocului și la locurile de joacǎ pentru copii.
R’ați ai dracu’ cu melcii voștri și cu javrele voastre, cǎ prea ne luați de fraieri și de papagali pe toți! :(
Citeste tot...
sâmbătă, 21 ianuarie 2012
De ce îți place?
- Cine e domnul ǎla din Timeline-ul tǎu?
- Jacques Brel.
- Cine e?
Îi dau linkul de pe Wikipedia.
- De ce îți place?
- Ascultǎ-l și mai ales citește-i versurile și o sǎ-ți dai seama. Dacǎ știi franceza, evident. Altminteri nu se pune...
Îi dau și linkul (rusesc!) cu versurile lui Brel.
Și pe urmǎ încep cu adevǎrat sǎ mǎ gîndesc. Știu de ce îmi place Brel. Dintotdeauna știu de ce îmi place Brel. Din 1990, imediat dupǎ Revoluție, de cînd aveam 17 ani și cînd ne-au dus cu liceul în Belgia o sǎptǎmînǎ, unde l-am descoperit, de atunci îmi tot place. Și îmi place din ce în ce mai mult. Cu cît îl ascult, cu atît îmi place mai mult. Cu cît îmi schimb pielea și vîrsta și cu cît îmi lepǎd iluziile și sentimentele și cu cît mǎ apropii mai mult de pendula de argint care zice oui și care zice non, cu atît mai degrabǎ îmi vine sǎ zvîrl cu pietre spre cer și sǎ strig Dumnezeu e mort și sǎ-mi chem prietenii și vacile și femeile sǎ bem un vin de Perigod și sǎ ronțǎim niște iluzii, sǎ-mi amintesc de vremea cînd mi-era fricǎ de moarte, spre deosebire de acum, cînd mi-e fricǎ de moarte, sǎ-mi amintesc de vremea cînd îmi tresǎrea inima cînd vedeam fetele primǎvara, spre deosebire de acum, cînd îmi tresare inima cînd vǎd fetele toamna, sǎ-mi aduc aminte de felul în care se moare îndeosebi primǎvara, pe ecluzǎ, la canal, noi la Telega neavînd nici o apǎ și nici o mare prin preajmǎ, și nici catedrale pe post de singuri munți, dar știind cum e aia sǎ-ți chemi rudele sǎ cotrobǎie prin sertare dupǎ ce mori, sǎ-ți frunzǎreascǎ scrisorile de dragoste și e-mailurile și amintirile, ah Jef, ah Jef, de ce trebuie sǎ ne aducem aminte toate astea cînd mai avem atîtea de fǎcut, atîtea de temut, atîtea de trǎit în mod naiv și lipsit de iluzii?
Repetiția. Repetiția. Cu cît repeți, cu atît devii mai simplu și mai curat și mai luminos și mai ironic și mai bǎtrîn și mai temǎtor și mai netemǎtor și mai ascuțit la limbǎ și mai luminos la inimǎ și mai aproape de moarte. Tot mai aproape de moarte.
No, Jef, t’es pas tous seul...
Citeste tot...
De ce trece timpul, Costica?
E ciudat si creepy sa-ti vezi comentariul scris acum mai bine de 10 ani pe IMDB citat zilele astea ca fiind "de la sine inteles", "comentariul de pe IMDB", "mainstream knowledge" pe unul din cele mai prestigioase site-uri subversivo-subterane de filme (Karagarga, na c-am spus-o).
Asta este comentariul meu de pe IMDB din martie 2001. Dumnezeule! De ce trag clopotele, Mitica? De ce trece timpul, Costica? De ce ma trec fiori, Fanica?
* * *
Although not so well-known as others East European cinemas (Polish or Czech, for instance), the Romanian school managed to produce several high-quality movies. One of them -- some would say the best -- is "Why do they ring the bells, Mitica?".
Inspired by the work of the Romanian play-writer I.L. Caragiale, a bitter-funny witness of the 20th turn-of-the-century Romanian burgeois mores, the movie manages to grasp the cheap, frantic, colourful and slightly hysteric atmosphere of Caragiale's plays.
The movie's director, Lucian Pintilie, is one of the few success stories of the Romanian cinema. He turns the classical, linear plot of the play into a zigzagged scenario, combining it with several other Caragiale's short-stories. The result is a weird combination of crazy carnival scenes and short, alienated insertions reminding of Antognioni's "Red Dessert". A burlesque, fast-paced, snowball-like comedy (because, after all, *it remains* a comedy) with plenty of post-modernist auto-reflexivity and deep meditative undertones.
In fact, these undertones made the Communist regime to ban the movie during the '80s, considering it as having a strong subversive potential. (This was not the first Pintilie's banned movie in Romania: during the '70s, another one, "Reconstituirea", a satyric critique of the totalitarian Communist regime, was added on the black list of forbidden movies).
But, IMHO, the strongest part of this movie is not the director or the fact that it spoke up against a totalitarian regime. Its best moments reside in the tremendous performances of the actors. Rebengiuc, Dinica, Mihut, Diaconu, Vasilescu -- to name just a few -- give their best acting experience in this movie. It is a pity that they are not so well-known outside the Romanian cultural sphere...
---
Think of this movie as a Romanian "Firemen's Ball" or a Balkanic "Il Vitelloni", but with a finger stuck on the fast-forward button, and you'll have a good approximation of it. :o)
* * *
* * *
Filmul il puteti gasi aici. Daca nu l-ati vazut, rusine, Dinu Patriciu!
:)
.
Citeste tot...
Fighter, fighter, flying low, How the heck should the radar know?
Fighter, fighter, flying low
How the hell should the policeman know?
Pilot, pilot, flying fast,
Why the hell didn’t you fire that bloody blast?
Courtesy of Andrei Postelnicu.
Shmecheri elevii astia, dom'le
Din ciclul "intelepciunea inutila a Internetului, azi maxima si cujetarea "Tuturor elevilor care au raspuns ca mai jos li s-a dat nota 4, desi ar fi meritat 10."
* * *
Raspundeti la urmatoarele intrebari:
1. In ce batalie a murit Alexandru Macedon?
- In ultima sa batalie.
2. Unde a fost semnata Declaratia de Independenta?
- In josul paginii.
3. Care este cauza principala a divortului?
- Casatoria.
4. Ce nu se poate manca la micul dejun?
- Pranzul si cina.
5. Cu ce se aseamana o jumatate de mar?
- Cu cealalta jumatate.
6. Cum poate un om sa reziste opt zile, fara sa doarma.
- Foarte simplu - doarme noptile.
7. Cum se poate ridica un elefant, cu o singura mana?
- Nu veti gasi nicaieri un elefant cu o singura mana.
8. Daca ai avea trei portocale si patru mere intr-o mana si patru portocale si trei mere in cealalta mana, ce ar insemna ca ai?
- Niste maini foarte mari.
9. Daca la opt oameni le-au fost necesare 8 ore ca sa cladeasca un zid, cat timp le-ar trebui la patru oameni sa faca acelasi lucru?
- Nici un pic de timp - zidul a fost deja facut.
10. Cum poti arunca un ou pe o pardoseala de beton, fara sa crape?
- Pardoseala de beton e greu de crapat.
Citeste tot...
vineri, 20 ianuarie 2012
Pentru toți cei care
Pentru toti cei care simt dimineata devreme nevoia sa se uite la soare necrutator si alb din creierul lor, sa-si aprinda tigara de la fitil si sa dea pe git un pahar profilactic de votca.
Zdarovye!
Citeste tot...
[...] o populaţie dispersată, egoistă [...]
Demonstraţiile de stradă din România, oricât de diverse motivaţiile şi variate exprimările, sunt un fapt indiscutabil pozitiv. Motivul este foarte simplu: că principala explicaţie a proastei noastre guvernări şi a corupţiei politice, care a persistat şi chiar a crescut în condiţiile unei urmăriri judiciare mai curajoase şi mai profesionale (DNA), este absenţa oricărei presiuni normative dată fiind slaba capacitate de acţiune colectivă a românilor. Sondajul valorilor umane ne plasează pe ultimul loc din Europa, împreună cu Albania, la capitolul societate civilă.
Era firesc ca, în 1990, românii să fie o populaţie dispersată, egoistă, în care fiecare individ căuta să supravieţuiască pe urma celorlalţi, că asta produc tiraniile, dar acest lucru e cu totul anormal douăzeci de ani mai târziu şi, cu toate astea, situaţia persistă. În douăzeci de ani au crescut doar asociaţiile religioase, nici una dintre acele asociaţii civice sau caritabile la nivel comunitar din Occident care fac din comuni-tăţi principalii cenzori ai comportamentului elitelor locale nu s-a dezvoltat la noi, sau la una - de exemplu, la Roşia Montană - există zece pseudoasociaţii comunitare sponsorizate de grupuri de interese. Statul şi partidele au fost ocupate să ne hiperreglementeze, să ne cumpere sau să ne persecute, de ajutat nu a ajutat nimeni. Uitaţi‑vă la Estonia, singura ţară cu scor în verde la Standard & Poor's, cel mai bine guvernată ţară din Est, e singura care are un program operaţional pe fonduri europene integral dedicat societăţii civile.
Alina Mungiu-Pippidi, "Ce facem mai departe" (Romania Libera, 19 ian 2012)
Citeste tot...
joi, 19 ianuarie 2012
miercuri, 18 ianuarie 2012
[...] o grecoaică divorțată şi vreo trei copii [...]
Demonstraţiile violente din ultimele zile ne-au atras ironii acide din partea Greciei, ţara unde o manifestaţie care se soldează cu mai puţin de 100 de morţi este considerată o demonstraţie paşnică. Într-o scrisoare deschisă către bucureşteni, ziaristul elen Marcos Necastrates se întreabă retoric ce dracu e în capul nostru: „Păi aia e violenţă la voi? Dar cine organizează protestele la voi, UNICEF-ul?”
Cotidianul atenian „Logos” merge mai departe şi îi acuză pe protestatarii români de complicitate cu jandarmii, pentru că nu au reuşit să distrugă mai nimic centrul capitalei: „Protestatarii români n-au distrus mai nimic prin centrul Bucureştiului, de parcă erau nişte hippioţi gay care nu aveau chef să-şi strice unghiile. Cu greu jandarmii lor au ales câţiva protestatari mai drăguţi şi i-au băgat în nişte dube, probabil ca să-i mai fardeze puţin, că arătau ca dracu. ”
Şi televiziunea naţională din Grecia a difuzat luni un reportaj despre evenimentele de la Bucureşti, însă l-a difuzat în matinalul de la ora 10, în locul desenelor animate. Din reportaj reiese că manifestanţii români au venit la proteste cum te duci la o nuntă, doar că ceva mai paşnic: „În Grecia ies în stradă minim zece mii şi se întorc acasă maxim 8500, asta dacă au noroc! La români abia s-au strâns vreo 1500, ca să ce? Doar ca să scrie PACE cu rujul pe trotuar? Pentru 30 de răniţi şi patru băncuţe rupte erau suficienţi o grecoaică divorțată şi vreo trei copii de şcoală
Times New Roman, via Marius Girlea
.
Citeste tot...
Niște dinozauri, n-ai ce sǎ le faci
Mana Ciutacu ne povestește pe Facebook despre urǎ și despre manipularea sa controlatǎ. Chestii vechi, de care nimeni nu mai are habar azi: 1984, Orwell.
Alții, tot pe Facebook, ne îndeamnǎ tot la terapie. Terapie cu dinozauri.
Dacǎ unii zilele astea vǎ îndeamnǎ sǎ dați tot ce-i mai bun din voi în materie de urǎ, eu vǎ îndemn sǎ ascultați și sǎ vǎ uitați la dinozauri.
Maestre, bagǎ un re major la urechea creierului nostru cel plin de emoții negative. Zi-le, sǎ zboare cocorii, mama lor de cocori, cum îndrǎznesc sǎ zboare ei fǎrǎ autorizație. Niște animale, dom’le, niște animale, n-ai ce sǎ le ceri...
Citeste tot...
marți, 17 ianuarie 2012
The point of no return?
Tindem zilele astea sǎ nu vedem pǎdurea din cauza copacilor. Televiziunile – cele prin intermediul cǎrora marea majoritate ne luǎm informația – tind sǎ se focalizeze pe spectaculosul punctual, pe șuruburi, pe glugi, pe jandarmi, pe tomberoane în flǎcǎri.
Și din cauza asta nu mai vedem pǎdurea. Actorii desfǎșurați pe tabla de șah, structura lor, motivațiile lor, dar mai ales și mai ales posibilele consecințe ale evenimentelor din aceste zile.
Nivelul general de nemulțumire
Totul pleacǎ de la nivelul de nemulțumire foarte ridicat din populație. Graficul acela pe care tot vi l-am arǎtat în ultimul timp.
Nu știu dacǎ vǎ dați seama cît de mulți oameni reprezintǎ acest grafic. Vǎ spun eu: undeva între 11 și 13 milioane de români șucǎriți. Depinde ce procent iei între 70% și 80% și ce bazǎ de calcul a populației care mai e în România, între 15,5 și 16 milioane de locuitori pe bune, nu în actele oficiale neactualizate.
În general, noi sîntem obișnuiți sǎ ni se parǎ mult aglomerǎri de mii de oamenii, maxim zeci de mii. Mai mult de-atît nu prea am vǎzut, pentru cǎ pur și simplu nu putem cuprinde cu privirea mai mult de 100 de mii de oameni – se terminǎ tarlaua ochiului, se închide orizontul. Tot ce știm noi cǎ “e mult” e de fapt în zona miilor, zecilor de mii. Saltul la milioane și la 10 milioane e destul de greu de fǎcut cu ochii minții. Și în consecințǎ tindem sǎ subestimǎm puterea acestor cifre. Ceva abstract, niște statistici.
Dar de fapt ǎsta este patul germinativ. Milioanele de oameni care sînt supǎrați. De la aceastǎ oalǎ de presiune trebuie sǎ pornim discuția. Dupǎ cum spunea cineva zilele astea, “mǎ și mir cǎ s-au pornit atît de tîrziu”. În alte țǎri știm cǎ s-a pornit mai devreme nemulțumirea și furia popularǎ. În Anglia, în Franța, în Statele Unite, în Italia, în Spania, în Grecia, în țǎrile arabe.
Autenticitatea
Da, știu: unele au fost gestionate cu pricepere, poate chiar și catalizate. Unii zic cǎ și a noastrǎ e cam la fel. Din ce în ce mai clar știm cǎ și Revoluția din 1989 a fost tot cam o asemenea sforǎrie. Însǎ nu poți sǎ faci scandal în stradǎ cu adevǎrat dacǎ o parte semnificativǎ a celor de acolo nu sînt cu adevǎrat mînați de emoții puternice negative.
Sînt și unii gurǎ-cascǎ, curioși care se hlizesc și se trag în pozǎ cu rezbelul. Sînt și derbedei veniți la rupere, cǎrora pur și simplu le place sǎ se batǎ cu jandarmii și deplîng raritatea acestor prilejuri – n-au destule “meciuri” în picioare, sînt netǎvǎliți de mult. Sînt și alții la ordin pe-acolo, disimulați prin mulțime, lupi în piele de protestatar.
Însǎ cei mai mulți sînt totuși oameni obișnuiți, cu moace și haine obișnuite, și mai ales cu expresii autentice de șucǎr. Furie. Șucǎr. Supǎrare. Ambîț. Urǎ. Enervare. Ei sînt o felie din cei peste 10 milioane de români care sînt supǎrați în privat, în particular, în sufragerie, uitîndu-se la televizor sau pe fluturașul de salariu sau de pensie.
Da, așa e. Cei din piațǎ nu sînt chiar atît de mulți. Nu sînt zeci de mii, nu e nici Piața Universitǎții din 1990, nu e nici Ucraina ori tinerii supǎrați din Spania ori valurile de sindicaliști din Franța care cînd se șucǎre paralizeazǎ o sǎptǎmînǎ întreagǎ o țarǎ întreagǎ.
Însǎ spre deosebire de alte dǎți din aceastǎ perioadǎ de crizǎ și de șucǎr și de supǎrare, acum chiar sînt, și mulți dintre ei sînt chiar pe bune, mînați de emoții autentice, nu doar de catalizǎri mediatice. Și încet-încet, sînt mii. Nu zeci de mii. Nu sute de mii. Dar nici o mînǎ tristǎ de oameni aduși cu autobuzul sǎ danseze dansul pinguinului și sǎ bea o bere dupǎ. Mii de oameni care pe barba lor au ieșit din casǎ pe frig sǎ strige, sǎ protesteze, sǎ înjure, sǎ fie acolo.
Dacǎ n-ar fi aceastǎ bazǎ, acest pat germinativ cu adevǎrat semnificativ, nici nu m-aș obosi sǎ tocesc literele de la tastaturǎ sǎ scriu rîndurile astea. Însǎ acum chiar sînt.
Cǎlǎreții autenticitǎții
Asta este temelia. The bedrock, cum ar spune geologul. Patul germinativ, cum ar spune horticultorul. Pe aceastǎ temelie acum, diverși actori instituționali vin sǎ construiascǎ, sǎ punǎ brazde, sǎ foloseascǎ, exploateze, utilizeze, organizeze, depinde care cuvînt vǎ place mai mult, în funcție de care parte a baricadei politice vǎ aflați.
Avem șucǎrul cronicizat. Avem expresia sa de rǎbufnire, de la un pretext puternic individualizat (Bǎsescu vs Arafat, The Good, The Bad and The Ugly). În general oamenii se stîrnesc și se mobilizeazǎ în jurul unor oameni, nu a unor idei abstracte. Și încet-încet avem actorii instituționali care în primele zile au fost prinși în ofsaid, pe picior greșit, descumpǎniți de viteza de rostogolire a faptelor. Și cei de la putere, și cei din opoziție. Și cei de la sindicate, și cei de la forțele de ordine.
Ca de obicei, media a percutat cel mai rapid. Asta le e meseria, sǎ fie acolo primii. Un soi de SMURD al ochiului. Ca de obicei, și media e împǎrțițǎ în douǎ: cei de-ai puterii și cei de-ai opoziției. Primii s-au fǎcut cǎ plouǎ ori au încercat sǎ minimizeze situația. Ceilalți au început sǎ sufle cu spor în flǎcǎruie, bucuroși cǎ în sfîrșit s-a întîmplat.
Știți sǎ faceți focul? Strategii
Nu știu cîți dintre voi au fǎcut focul, fie în sobǎ, fie în naturǎ. Nu de-ǎsta de gaze, ci de-ǎla de lemne. Trebuie sǎ știi cum sǎ așezi lemnele, mai întîi crǎcuțe uscate ori hîrtii la mijloc, apoi țǎndǎri ori lemne subțiri, apoi lemne ceva mai groase. Dacǎ nu știi cum sǎ-l așezi, nu se aprinde, țopǎi degeaba pe lîngǎ el, doar te umpli de fum și puți, dar foc nu faci.
La fel și în cazul nostru. De data asta nu prea a fost nevoie sǎ se dea scînteie, flacǎra inițialǎ, cǎ a dat-o Bǎsescu. Flacǎra a țîșnit, focul s-a aprins, lumea a ieșit în stradǎ.
Unii repede, alții dupǎ ceva ezitǎri, au început sǎ se îngrijeascǎ de soarta sa. Flacǎra este nici prea-prea, nici foarte-foarte. Unii tind sǎ o supraestimeze și supraraporteze, fie din vorbe pricepute ori din unghiuri de filmǎri convenabile. Alții tind sǎ o subestimeze și subraporteze, fie din cifre oficiale, din tǎceri, ignorǎri și încercǎri de abatere a atenției spre alte subiecte.
Nici lemnele nu sînt nici prea uscate, nici prea ude. Vremea s-ar putea sǎ încurce sau sǎ ușureze munca celor care încearcǎ sǎ întreținǎ focul. Sînt multe variabile în joc.
Opoziția dorește sǎ scoatǎ în evidențǎ extensia mișcǎrilor în toatǎ țara. Puterea scoate în evidențǎ caracterul organizat și partinic al multora dintre aceste mișcǎri de provincie. Opoziția a stat inițial departe de mișcarea din București, unde de fapt se întîmplǎ partea cea mai importantǎ a baletului. Unii zic cǎ a fost luatǎ pe nepregǎtite. Alții cǎ s-a ținut prevǎzǎtor deoparte pentru a nu da prilej de deligitimare.
Știm cǎ dacǎ sufli în foc prea încet se stinge, dar și dacǎ sufli la început prea tare, prea zelos, la fel se întîmplǎ. Trebuie sǎ sufli constant, gradual. La început cu tandrețe, cu grijǎ, sǎ nu omorî pîlpîirea. Pe urmǎ din ce în ce mai viguros, într-un crescendo bine ținut în frîu. La fel și cu aceastǎ mișcare de stradǎ.
Strategia puterii este sǎ minimizeze acțiunile, sǎ temporizeze și sǎ aștepte sǎ se epuizeze rezervorul emotiv și volitiv al acelei pǎrți a populației care a ieșit pe bune în stradǎ. Se bazeazǎ pe faptul cǎ nu sînt chiar atît de mulți, îi putem gestiona. Tǎrǎgǎnǎm, nu comunicǎm, cǎ mai rǎu îi întǎrîtǎm, lasǎ iarna sǎ-și facǎ treaba.
Strategia opoziției este sǎ sufle constant și în crescendo în flacǎrǎ. Nu prea tare la început, dar constant. Joi se vorbește despre o alǎturare a USL la mișcarea de stradǎ. O punere la comun a puterii organizatorice a mașinǎriei de partid cu entuziasmul supǎrat al manifestanților “pe persoanǎ fizicǎ”. Încet-încet, se alǎturǎ și sindicatele.
Consecințe
Întrebarea este: care vor fi consecințele acestor mișcǎri?
Dat fiind cǎ vorbim de viitor, trebuie neapǎrat sǎ ne aducem aminte de cuvintele cumpǎnite ale înțeleptului Murphy, sfîntul protector al științelor sociale, care ne învațǎ în prea-cucernicia sa metodologicǎ faptul cǎ “e greu sǎ faci previziuni, mai ales atunci cînd acestea se referǎ la viitor”.
Deci discutǎm probabilitǎți, nu certitudini. Ca orice mișcare de trupe, de oști, de vremuri și de oameni, lucrurile o pot lua fie hǎis, fie cea. Anul 2009 e un bun reminder al acestei incertitudini.
Depinde de cît de bine își vor juca fiecare dintre actori cartea. Vor fi acțiuni și contra-acțiuni, mǎsuri și contra-mǎsuri, lovituri și parǎri, eschive și contra-eschive. Ca la șah, ca pe cîmpul de luptǎ. Ca la aikido.
Este evident cǎ inițiativa este de partea opoziției și cǎ puterea trece printr-un moment neplǎcut, unii ar zice chiar de cumpǎnǎ.
Spre deosebire de acum cîteva luni, cînd destule voci din rîndul opoziției puneau la îndoialǎ capacitatea acesteia de a concretiza nivelurile evidente de nemulțumire ale populației în vot și, în cele din urmǎ, în cîștigarea puterii, zilele astea sentimentul este total diferit.
Percepția - și știm cu toții cǎ percepția contribuie semnificativ la crearea realitǎții – este cǎ încet-încet se trece de un punct ireversibil, a point of no return. Ori cel puțin așa încearcǎ opoziția sǎ creeze starea de spirit, zic cîrcotașii și cei de partea puterii.
Resurse
Lupta se dǎ pe cei care încǎ stau în cumpǎnǎ. Avem trei tipuri de actori pentru care se dǎ lupta de convingere, cu trei tipuri de resurse distincte.
În primul rînd, resursa votului. Puterea ștampilei. Votanții. Cei care stau în cumpǎnǎ cu cine sǎ voteze ori, și mai important, dacǎ sǎ meargǎ la vot ori nu. Ei sînt cei pe care de regulǎ îi avem în vedere ca reprezentînd scopul luptei electorale.
Însǎ mai sînt și alții, la fel de importanți.
În al doilea rînd, activiștii de partid. Fie la nivelul de jos, tactic, al celor din organizații care fac lucrurile sǎ se întîmple, de la mobilizǎri pînǎ la lipit afișe, trimis scrisori, scris punctaje, etc. Fie la nivel reprezentǎrii, al candidaților, celor cu funcție, fie centralǎ, fie localǎ. Parlamentari, consilieri locali ori județeni, primari, toți candidații la aceste funcții care se pregǎtesc de campanie și care unii din ei nu sînt încǎ hotǎrîți de partea cui sǎ joace.
În acest caz avem de-a face cu competiția pe resursa umanǎ / organizaționalǎ. De partea cui joacǎ activiștii și candidații? Cît de convinși sînt cǎ tabǎra noastrǎ va cîștiga? Sînt cu sufletul alǎturi de noi, sau pe picior de plecare? Ce s-a întîmplat în ultimul timp cu transferurile dinspre USL spre UNPR aratǎ cǎ e o mizǎ importantǎ.
În ultimul rînd, dar evident nu în cele din urmǎ, e vorba despre competiția pe cei care contribuie financiar ori cu alte tipuri de influențǎ la competiția electoralǎ. Cei care au bani, unde îi dau? Pe cine finanțeazǎ: pe noi sau pe ei? Îi conving cǎ ajung la putere? Unde își îndreaptǎ atenția?
Dar instituțiile de forțǎ, de partea cui sînt? Evident cǎ formal și declarativ și oficial ele sînt de partea puterii. Dar dacǎ simt cǎ e din ce în ce mai probabil cǎ va avea loc transferul de putere, vor mai acționa cu atîta entuziasm în favoarea puterii actuale?
Acțiunile din zilele acestea trebuie trecute prin filtrul acestor tipuri de întrebǎri și acestor tipuri de grupuri țintǎ.
The point of no return?
Știm cǎ avem de-a face cu o nemulțumire cronicǎ.
Știm cǎ avem de-a face cu o eroziune clarǎ a celor de la putere.
Știm cǎ în Europa de Est regula este alternanța la gurvernare, cǎ oamenii funcționeazǎ electoral dupǎ un ciclu scurt, de doar 4-5 ani, compus din votul cǎtre cei care promit cel mai mult, urmat de entuziasm cǎ aceștia au cîștigat alegerile, urmat de dezamǎgire cǎ nu se țin de promisiuni, urmat de acumularea în termen relativ scurt a șucǎrului și nemulțumirii și de virarea apetenței electorale spre tabǎra cealaltǎ. Și pendulul se mutǎ dintr-o parte în alta, cu perioadǎ de oscilație scurtǎ: doar un ciclu electoral.
Știm cǎ deja România reprezintǎ excepția de la aceastǎ regulǎ și cǎ exemplele de continuitate din 2008 (parlamentare) și 2009 (prezidențiale) sînt foarte rare în peisajul electoral central și est european (s-a mai întîmplat doar în Polonia).
În consecințǎ, probabilitatea este foarte ridicatǎ ca cei de acum de la putere sǎ piardǎ alegerile și cei de acum din opoziție sǎ vinǎ la putere.
Însǎ lucrurile sînt un pic mai complicate datoritǎ defazǎrii dintre alegerile parlamentare și cele prezidențiale. Anul acesta vom avea doar parlamentare și e posibil ca situația de coabitare sǎ fie încurcatǎ, și pentru unii, și pentru ceilalți.
De aici rezultǎ și starea de expectativǎ a unora, din toate cele trei grupuri țintǎ: și votanți, și oameni politici, și finanțatori ori gestionari de putere / influențǎ.
Protestele din zilele acestea e foarte posibil sǎ-i scoatǎ din aceastǎ stare de expectativǎ pe mulți dintre aceștia și sǎ le defineascǎ de manierǎ ireversibilǎ opțiunile electorale pe parcursul acestui an. E foarte posibil ca ele sǎ reprezinte un punct de rupturǎ, a point of no return, de la care încolo percepția celor trei grupuri țintǎ sǎ fie cǎ cei de acum nu mai pot rǎmîne la putere.
Aceasta este adevǎrata mizǎ a gestionǎrii protestelor, atît de partea opoziției, cît și a puterii. În lumina acestei mize trebuie sǎ interpretǎm felul în care se vor desfǎșura lucrurile în zilele urmǎtoare.
Acțiuni contracțiuni. Lovituri contralovituri. Uke și nage. Tabla de șah e desfǎșuratǎ. S-au fǎcut mișcǎrile de deschidere. Opoziția are inițiativa. Va fi cu adevǎrat a point of no return? Sau flacǎra se va pierde încet-încet, pe niște lemne ude, sub ninsoarea lui ianuarie?
Citeste tot...
