[...] Viziunea are la bază convingerea, devenită tot mai fermă în ultimii 20-30 de ani [...]

Proiectele şi programele sunt lucruri cerute în gura mare, dar de care nimeni n-are de fapt nevoie. Ele ar fi moartea pasiunii şi sfârşitul presei româneşti în forma ei actuală. Feţele suferinde ale moderatorilor după 30 de secunde de discuţii "pe programe şi proiecte" spun totul: "domnule X, haideţi să lăsăm asta, omul de rând vrea să ştie, concret, cine e de vină pentru...; şi ce părere aveţi de faptul că doamna Udrea a zis...?"

Tendinţa de a personaliza pare benignă, dar nu e. De exemplu, ea domină imaginarul public în dezbaterea crizei globale, urmărind permanent să afle "adevăratele cauze" ale acesteia – în ideea că sunt cumva ascunse, ca nişte pârghii secrete construite pe sub podea pentru a trage preşul neştiutorilor – şi bineînţeles pe vinovaţii prinşi cu degetul pe pârghie.

Viziunea are la bază convingerea, devenită tot mai fermă în ultimii 20-30 de ani, că economia modernă ar fi o ştiinţă de felul fizicii, care ne permite să administrăm viaţa societăţilor aşa cum administrăm o firmă, garantând eliminarea oricărui risc şi a imprevizibilului.

Crizele ar fi doar un fenomen regretabil, dar evitabil, descris în cărţile de istorie, precum marile epidemii înainte de descoperirea vaccinului şi antibioticelor. Normalitatea constă în creştere fără sincope, an de an, ajunsă doctrină juridică: creşterea pensiilor şi salariilor devine un soi de drept natural adjudecat în tribunale, la fel ca cel de proprietate.

Macroeconomia lui Keynes şi a succesorilor săi joacă în imaginarul modern rolul revoluţiei medicale. Post-invenţie, doar conducătorii rău intenţionaţi sau cabalele malefice mai pot explica contracţii precum cea de azi.

Ce vrem să auzim acum în America şi UE este că noi, "oamenii de rând" (indiferent ce-o fi însemnând asta în democraţie), suntem victime inocente; că băieţii cei răi care au provocat criza au fost identificaţi şi pedepsiţi; iar creşterea va reîncepe firesc. E rolul guvernelor ca, indiferent ce facem noi ca indivizi sau firme, să ne apere de imprevizibil.

Vestea proastă a ultimilor ani este că realitatea e tot cea veche, metafora antibioticelor fiind nepotrivită ciclurilor economice: nu în mici detalii, ci în principiu. Societăţile umane nu se pot conduce "ştiinţific", actorii având cel puţin tot atâta cunoaştere cât managerii şi fiind mereu cu un pas înaintea lor.

Nu "dereglementarea capitalismului" a produs criza, altminteri declanşată în sectoare super-reglementate (bănci şi imobiliare), ci faptul că nici cei mai deştepţi reglementatori nu pot fi mai inteligenţi decât cei reglementaţi.

Ne place sau nu, crizele periodice par necesare pentru a aminti tuturor că viaţa rămâne fundamental riscantă, în special când vrei să produci repede prosperitate. Ele sunt cu atât mai severe cu cât a fost mai lungă era de stabilitate în care s-au acumulat distorsiuni. Stabilitatea garantată prin strategii macro e o iluzie, atare instrumente generând la grămadă beneficii dar şi noi distorsiuni, imposibil de separat.

Cu alte cuvinte, viaţa economică nu s-a schimbat aşa de mult pe cât credeam noi. Sentimentul lipsei de control asupra a ceea ce se întâmplă o fi şocant pentru omul postmodern, dar are aerul că va trebui să se reînveţe cu el.

Poate face cineva o emisiune la TV despre asta.


Sorin Ioniţă, "Lecţia calvinistă a lui 2011: suntem condamnaţi să avem crize" (Evenimentul Zilei, 3 ianuarie 2011)