vineri, 31 decembrie 2010

La anul asta va doresc sa facem

Ce-ți doresc eu ție, dulce blogărie?
Paginile-ți fie numai bucurie
Fără isterie, fără amăgire,
Dulce echilibru, aspră împăcare
Cu-ale tale fapte și dorințe mii,
Trafic și cuvinte, comments și-ndurare,
Dulce blogărie, asta îți doresc.

:wink: :friends:

La multi ani, o voi prieteni tristi, abatuti, interneticauti, pesimisti, o voi muritorilor, fratilor, oamenilor.

:)












14 comentarii:

matusalem spunea...

LA MULTI ANI!

Cand ai timp uita-te peste parascovenia asta. E monstruos de haioasa...
http://btjunkie.org/torrent/Rare-Exports-A-Christmas-Tale-f80cc8ae-mkv/43586b5eb2877f960724fbd7bc85b703f9644b253e87

:) :) :)

Traian spunea...

Sanatate ! Si la anul in septembrie vedea-te-as in Noua Zeelanda :P

Dan Selaru spunea...

La multi ani!

Anca spunea...

Batrrrrane, batrrrrane, eu 'ti doresc muuuulta atentie, ca al'fel orice ti se-ntampla, ti se-ntampla degeaba si nici surprinderea nu-i ce-ar trebui sa fie. :))) Mmmplenty of kisses and wide hugs, sa-ti incapa toata echipa-n ele. And don't be good, be the best! :)

Kilroy spunea...

La mulţi ani, Meine Lieben, cum zicea şi francezul Goethe ;-)

argos spunea...

La multi ani!
Sanatate, noroc, belsug, impliniri.
Un An Nou fericit!

richard spunea...

Hai Skol!

Ovidiu spunea...

La mulţi ani! Mulţi, mulţi şi frumos înşiraţi pe un grafic :P

Turnofftheglory spunea...

Ai o fetita minunata.

John Galt spunea...

La multi ani Turambar! Vine batalia finala! :D

..

Marele Inchizitor despre foame, frică şi sclavie.


În aceste zile care prefaţează Crăciunul, Teatrul Național din București le oferă spectatorilor săi privilegiul unei întâlniri atipice. Un text faimos („Legenda Marelui Inchizitor”) din opera lui F.M. Dostoievski este dramatizat în chip magistral de Victor Rebengiuc. Într-un decor minimalist, redescoperim cel mai important monolog din romanul Fraţii Karamazov. Livrat într-o formulă succintă (45 de minute), rostit cu ireproşabilă punctuaţie, acest solilocviu ne aruncă într-o atmosferă de maximă densitate metafizică.

Tema e cunoscută: marele scriitor rus îşi imaginează o confruntare între Iisus (revenit discret printre oameni „cu acelaşi surîs plin de îndurare nemărginită”) şi înfricoşătorul Inquisitor Generalis (modelat, probabil, după biografia lui Tomás de Torquemada). Totul se petrece undeva spre mijlocul secolului XVI, când neaşteptata revenire a Mântuitorului produce tulburare printre autorităţile ecleziastice. Marele Inchizitor se revoltă la gândul că mâine tot edificiul s-ar putea prăbuşi, spulberînd certitudini migălos construite de toţi confraţii săi de-a lungul unui mileniu şi jumătate. Prezenţa unei persoanei vii, oricât de fragilă, ameninţă inerţia şi duplicitatea instituţiei, oricât de puternică. În roman, legenda este spusă de cinicul Ivan Karamazov fratelui său Alioşa (novicele atras de lumea monahală).

Dictatura expertului

Contextul mai larg sugerează antiteza între figura triumfalistă a Marelui Inchizitor (religia ca sistem totalitar) şi chipul smerit al părintelui Zosima (religia ca eveniment poetic). Unii doresc să fie stăpîni, în timp ce alţii aleg să slujească. Dincolo însă de complexitatea textului, cercetat şi interpretat cu asiduitate de către criticii literari ai ultimului veac (de la Vasili Rozanov şi Serghei Bulgakov până la Mihail Bahtin şi Rowan Williams), interpretarea live oferită de Victor Rebengiuc (poate cel mai mare actor român în viaţă) scoate la iveală perenitatea reflecţiei dostoievskiene despre ideologie, libertate, sclavie, securitate şi fericire.

John Galt spunea...

Marele Inchizitor îi reproşează lui Iisus faptul că, deşi a vrut să ofere tămăduire sufletelor, el n-a înţeles cu adevărat natura umană. În locul libertăţii, spune clericul-dictator, masele preferă supunerea oarbă. Libertatea este ademenitoare doar la început, însă sfârșește prin a ne strivi prin povara responsabilității. A alege între bine și rău, a asuma consecințele faptelor proprii, a te lupta cu păcatul, a depăși finitudinea – toate acestea, spune Marele Inchizitor, sunt un lux inaccesibil. Libertatea, în plus, este vagă atunci când nu are un scop în afară. Inquisitor Generalis vorbește ca un expert atotștiutor, gata să centralizeze toate politicile unui stat. Nu e loc de subsidiaritate, delegare a răspunderilor, inițiativă locală sau demnitate umană. Cu aroganța celui sleit în afacerile lumești, Inchizitorul mimează omnisciența și predică dirijismul.

Neputînd să-și privească în ochi Creatorul, creatura se mulțumește cu un substitut mărunt. Oamenii pe care Inchizitorul pretinde că-i iubește sunt asistați, slabi și nevolnici. Această becisnicia le răpește unicitatea. Compasiunea Stăpînului are, așadar, o notă narcisică. Descoperim aici configurația demonică a autorității Marelui Inchizitor, bucuros să supravegheze destinele mulții, nu înainte de-a limita doctrinar orizontul libertății și potențialul naturii umane. Spiritul iscusit al diavolului pune libertatea în slujba nimicului (sau a nimicurilor cotidiene). Exigențele vieții christice se dovedesc intolerabile.

John Galt spunea...

Trei ispite

Căutarea pâinii cereşti în locul pâinii omeneşti n-ar fi, aşadar, decât o iluzie. Iisus a greşit, pesemne, refuzînd prima ispită a diavolului din pustie. Afirmarea virtuţii nu poate consola frustrările materialiste ale firii noastre căzute. Popoarele îi otrăvesc şi îi răstignesc mai degrabă pe idealişti, urmînd orbeşte promotorii utopiilor colectiviste. Fericirea trece prin stomac, spune pragmaticul Inchizitor, iar minoritatea sfinţilor, a martirilor şi a eroilor care s-au sacrificat de-a lungul istoriei rămâne irelevantă.

În locul credinţei în ideal, masele caută miracolul – demonstraţia empirică a omnipotenţei unui idol, zeu ori suveran. Iisus nu l-a ispitit pe Dumnezeu şi nu s-a aruncat de la înălţime pentru „a proba” fidelitatea îngerilor. Oamenii, în schimb, ar fi apreciat o asemenea scamatorie. Popularitatea vracilor şi a clărvăzătorilor dintotdeauna, ca şi contemplarea extatică a magiei tehnologice – toate arată slăbiciunea noastră pentru miracol. Bine ghiftuiţi, vrem spectacol şi divertisment. Credinţa, dimpotrivă, este un revelator al personalităţii, o aventură a interiorităţii, un act liber al voinţei strunite, un efort de imaginaţie curajoasă, o călătorie anevoioasă către tărîmul făgăduinţei, un drum incompatibil cu reflexul manipulării şi obsesia controlului.

În sfârşit, Marele Inchizitor îi reproşează lui Iisus lipsa de inteligenţă în relaţia cu promisiunile puterii („stăpînirea lumii şi purpura cezarului”). Plăcerea de-a prezida, dominarea celuilalt, pofta de-a strivi şi orgasmul violenţei nude – iată doar câteva din ingredientele clasice ale totalitarismului. Iisus n-a ştiut să guste din toate acestea, motiv pentru care a sfârşit executat pe cruce, undeva la marginea cetăţii Ierusalim. În locul fricii, Fiul lui Dumnezeu a propovăduit iubirea curată și despătimită. Marele Inchizitor şi-a dorit însă altceva: sărutul obscen al gloatelor, ovaţiile turmei şi teama paralizantă a servanţilor care-şi lingușesc stăpînii ca pe nişte binefăcători.

John Galt spunea...

Profetismul dostoievskian

Libertate ori securitate? Risc ori siguranţă? Inimă ori viscere? Curaj sau laşitate? Transparenţă ori secretomanie? Despoţii de ieri şi astăzi cunosc răspunsul. Scriind această parabolă, Dostoievski n-a dorit doar să incrimineze patologiile unui proiect teologic medieval transformat într-o închisoare mentală, ci şi să devoaleze superstiţiile modernităţii utilitar-atee. În contextul proclamării revoluţionare a „morţii lui Dumnezeu”, profetul rus anticipa forţa de coagulare a minciunii ideologice. „Vor dărîma templele şi vor îneca pămîntul în valuri de sânge. (…) Fiece cuvânt al lor va fi un cuvânt de hulă.”

Milioane de cetăţeni s-au înghesuit, de la Revoluţia Franceză încoace, să adore cauza fericirii universale în detrimentul libertăţii individuale; cultul autorităţii supreme în locul eticii curajului; faptele exterioare în locul spiritului; ura de clasă în răspăr cu iubirea aproapelui; „miracolul progresului istoric” în defavoarea cuminţeniei valorilor tradiţiei. „Chiar atunci când vor pieri toţi zeii de pe faţa pămîntului, oamenii vor continua totuşi să îngenuncheze în faţa idolilor” – proorocea Marele Inchizitor. După Sevilla, el s-a mutat la Moscova, iar mai târziu la Berlin, Beijing, Phenian, Havana sau Bucureşti. Din Andaluzia arderilor pe rug s-a ajuns în Rusia marii terori, în Germania lagărelor de concentrare, în China maoistă, Coreea de Nord subnutrită și hiper-militarizată, Cuba revoluționară sau România socialismului dinastic. Am văzut popoare întregi ruinate prin servitutea voluntară şi naţiuni civilizate prăbuşite, peste noapte, la picioarele unor tirani. „Hrana pentru toţi” a devenit foamete generalizată; urmarea Liderului Suprem s-a transformat în frică şi paranoia; lupta pentru emancipare s-a metamorfozat în sclavie.

Legenda Marelui Inchizitor este, înainte de toate, un medicament sufletesc pentru toţi cei captivi, răniţi sau înfrânţi în lupta cu ideologiile de ieri și de astăzi. Dogma infailbilităţii, invocată adesea pentru a susţine un simplu mecanism de inginerie socială, primeşte din partea lui Dostoievski o lovitură fatală. În interpretarea lui Victor Rebengiuc, se topeşte tot aluatul de ceară al miturilor religiilor politice, dar și al idolatriilor umaniste sau consumeriste. Zvonul că Mesia s-ar putea naşte nu într-o iesle sărăcită, ci într-un castel somptuos, se risipeşte şi el. Lumina tăcerii lui Iisus învinge, treptat, bezna necunoaşterii de sine.

Mihail NEAMŢU

Belle de Jour spunea...

La Multi Ani!
:)