Uitătura de Aur

Deci ce avem noi aici?



Noi aici avem the stuff the anthropology is made of. The eye. Ochiul. Vederea. Privirea scrutătoare, parcă așa se zice, nu?

Panopticonul gardienilor care vedeau tot, știau tot, nu le scăpa nimic. Ochiul atotvăzător al Tătucului, al icoanei cu Doamne Doamne cel bărbos care știe tot, vede tot, e peste tot, face tot, drege tot. După cum vă spuneam: the stuff anthropology, dreams, power and mean thoughts are made of.

Deci avem așa o privire atotcuprinzătoare care vede tot, nu scapă nimic. Apoi avem, în continuarea naturală a gîndului magic, mitic, arhetipal, primitiv, de sălbatici canibali cu lancea în mînă și pictați pe față, de copii cruzi care dau foc la furnici, avem următorul lanț logic: văd, deci știu. Știu, deci gîndesc. Gîndesc, deci cuvînt în mintea mea. Cuvînt, deci faptă.

E de-ajuns să spun "Să se facă lumină!" și lumina se face, că așa am învățat eu în alegoriile simbolice scrise acum trei mii de ani. E simplu: așa funcționează gîndirea magică: rostesc, deci se întîmplă. Este priceperea tehnologică de care ne vorbește Eliade, mama lui de desvrăjitor, de dezamăgitor, ăla care ne zăticnește nouă temeliile existenței noastre mistico-magico-religioase, ăla de desface baierile ființei la brăcinar și lasă să se vadă realitatea goală, atîrnîndă, flască și fleașcă și hîdă, depourvue de sa mistique fantasmagorique.

Deci e suficient să te uiți că se și întîmplă, da? Pînă aici sîntem înțeleși, da? E clar în mintea noastră de fiare pre-cilivizate, da?

De ce vă spun asta?

Pentru că toată viața unii dintre voi ați trăit în această himeră migălos construită. Pentru că toată viața v-ați uitat la Ceaușescu cum se uită la lucruri, ca un mare demiurg care e suficient să belească ochii că gata, s-a și înfăptuit – vă mai aduceți aminte insistența folosirii acestui cuvînt de lemn, "a înfăptui"?








Să facem totul, tovarăși! Și ca să facem totul, e suficient să belim ochii cum trebuie și gata. Nu mai trebuie să mai depunem nici un alt efort, căci zeul o face pentru noi. Și dacă nu zeul, atunci trimisul lui pe pămînt, regele. Și dacă l-am zgornit pe rege din țară, mama lui de tîlhar, să zică mersi că nu l-am împușcat prin sinucidere, atunci să punem surogatul de zeu, să punem Conducătorul să îndeplinească funcțiile simbolice ale purtătorului de mana cerească. Hai, Ceaușescule, uită-te la lucruri și fă-le să se întîmple, în mare priceperea ta de Tătuc.

Și cam așa era fundamentul bazei temeliei acelor poze pe care le vedeați în fiecare seară la Telejurnal. Insidios, în mintea creerului vostru reptiliano-mistico-magico-religios, ăsta era mesajul: Tătuca se uită, deci face. Dormiți liniștiți, nu vă gîndiți la revoluții și la alte poluții, Tătuca face pentru voi.







Apoi a venit Iliescu. Apoi a venit Băsescu (sărim peste Constantinescu, din prea de înțeles jenă vizuală). Și încetul cu încetul magia s-a spălat, s-a micșorat, precum Jack Nicholson cînd îl dezvrăjesc nașparliile alea de vrăjitoare din Eastwick, la sfîrșitul filmului.

Însă acolo în colțul minții creerului vostru șerpiliano-primitiv, dorința zace în continuare. De-aia holbați ochii în televizor și vă uitați la Dan Diaconescu sau la talk showuri sau la telenovele. De-aia beliți ochii în acest pospai de realitate virtuală numit Internet. Pentru că vă place magia. De-aia vă uitați la filme, la Mel Gibson, la Brad Pitt, la pornache, la țîțe, la Harry Potter, la telenovele sud-coreene, la dulcegării sud-americane și la Dansez pentru Tine. Pentru că magia e ca și bucuria: din nou, again, more and more.

Pentru că privirea ține loc de realitate.

De-aia și citiți aceste rînduri în loc să vă duceți să vă tăvăliți prin zăpadă.

Și de-aia și eu vă propun să beliți ochii în continuare, o dulce surogat al realității, să vedeți cum la alții încă funcționează acest limbaj vizual, această miz-en-scenă totalmente lemnoasă, însă atît de predictibilă: dictatorul, taraba, chestiile pe care dictatorul le gustă cu ochii într-un cadru solemn, lingăii din prejur care notează cu sfințenie perlele de înțelepciune care picură din gura Tătucului. Kim Jong-Il uitîndu-se la chestii.









Și nu e nici o diferență din punct de vedere structural, motivațional, simbolic, psihologic, antropologic, etologic și patafizic. Aceeași nevoie de certitudine magică. Aceeași relație de putere prinsă într-o poză precum musca în chihlimbar. Stăpînul care îngrașă vita cu privirea, domnitorul care creează realitate cu uitătura, care tămăduiește din căutătură, care face să se întîmple chestii doar holbîndu-se la ele.









Nu trebuia să-i zică Creanga de Aur, ci Uitătura de Aur.

Hai, zguduiți-vă de rîsu-plînsu și meditați la Foucault, la Biblie, la Ceaușescu, la McLuhan și la Eliade.

Mama lor... :(