Bloody England, marvellous England

Am fost recent în Marea Britanie, într-un loc fain, de Britanie adevărată, nu ca la nasoii ăia de londonezi. Tot într-un loc arogant, evident, căci toată Marea Britanie e un ocean de aroganță. Dar într-un loc de-ăla de vă povestea Tolkien cînd era tînăr.

Cîteva impresii la cald.

Nu se poartă mască aproape nicăieri. Cu excepția cîtorva magazine mici, ținute de persoane mai în vîrstă, care te roagă să-ți pui masca printr-un anunț la intrare, în rest nicăieri. Pe stradă vezi izolați cîțiva care o poartă în mod voluntar – cei mai mulți dintre ei asiatici.

Te uiți în jur și nu-ți vine să crezi: parcă nici n-ar fi Covid. Viață normală, nestînjenită de nimic. Am fost la meci de rugby. Tribunele înțesate. Nici o mască. Am fost la film, la Dune. Nici o mască. (Despre film v-am povestit deja – e de bine). Am fost prin malluri, prin magazine mari, în puburi. Nicăieri nimic. E o senzație de libertate și de normalitate de te înfiori.

Asta chiar dacă în momentul de față cazurile de Covid în Anglia sînt de vreo trei luni aproape de maximele istorice. Cazurile sînt sus, însă morții jos, căci mai toată țara s-a vaccinat.

Mai mult de-atît, nu poți intra în UK dacă nu ai dovadă de Covid. De fapt, poți intra, dar intri direct în carantină. În rest, arăți certificatul o singură dată, cînd îți faci înregistrarea online de localizare, la care trebuie să adaugi obligatoriu și acest certificat.

Mai mult de-atît. Nu doar că trebuie să arăți certificatul Covid, dar pe urmă mai trebuie să îți mai și faci un test Covid a doua zi după sosire, pe banii tăi, la care trebuie să te programezi înainte să sosești în țară.

Deci un filtru riguros. Dar pe cît de riguroasă e intrarea, pe atît de relaxată e viața mai apoi. Nu te mai verifică nimeni.

Pe lîngă Covid, pe lîngă toate celelalte idiosincrazii culturale de care englezii sînt vestiți: mersul mașinilor pe stînga, bateriile separate la apa caldă și apa rece la chiuvetă, lumina care se aprinde din tavan, felul absolut oribil pentru noi mediteraneenii în care bezmeticii de englezi umblă dezbrăcați pe frig – am făcut aproape o obsesie în a număra adolescentele în cracii goi pe frigul de octombrie, multe din ele și cu părul ud, proaspăt ieșite de la duș,

încă o chestie care m-a frapat puternic. Încă o chestie care să prefigureze viitorul, în cazul în care vă temeți cumva că sînteți controlați prea tare și că vi se bagă cipuri în vene și vi se periclitează sănătatea cu cinci ge-u’.

În multe locuri nu se mai primește plata decît cu cardul.

Cashul este atît de medieval, încît nu mai e primit. Din ce înțeleg de la persoane cu care am discutat pe această temă, în țările scandinave deja eliminarea cashului este aproape completă.

Deci așteptați-vă ca, în scurt timp, și la noi să fie la fel. Nu mai ai voie să mai aduni apă de ploaie. Nu mai ai voie să mai dai foc la frunze în grădină. Nu mai ai voie să mai folosești bani cash. Nu mai ai voie fără certificat de vaccinare. Nu mai ai voie fără mască. Probabil nu vom mai avea voie să creștem nici porci, nici găini. Nici să ne producem mîncarea. O să fie bine.

În rest, nu mă apuc acum să vă povestesc cum e Anglia. N-are rost. Oricum n-o să credeți, sau o să luați în derîdere, sau o să căutați nod în papură. Las’, că vă știu eu pe voi.

Doar atît vă spun: sus acolo, în vîrful dealului la Glastonbury, chiar există spirite. Bătea vîntul atît de tare încît căpătase materialitate. Era ca un demon vînos care se încolăcea în jurul nostru și voia să ne dea de-a dura, să ne zvîrle de acolo, din înaltul măgurii, să ne interzică să punem piciorul pe acel loc unde probabil doar celții au voie.

Celții. Niște celți, mama lor de celți...



.