Cînd moare o lume, simți un gust amar, ca de pelin, în gură

Cum intri în piață, la Rîmnicu Sărat, piața noastră de suflet, primele tarabe sînt dedicate întreprinzătorilor autentici, țăranii noștri get-beget, cei care vînd chestii specific românești: banane, portocale, roșii cherry și alte grapefruituri.

Printre ei, strecurată pe un colț de tarabă, lîngă tanti aia grasă care vinde gălețele cu cîrlige de rufe și papuci din plastic – altă invenție recentă într-o piață altminteri foarte faină, cu produse chiar bune – uite și o amărîtă de țigancă bătrînă, cu pielea uscată, pergamentoasă și cu postura oamenilor munciți și chinuiți și amărîți și săraci.

Vindea buruieni smulse de pe malul șanțului, ierburi de-ale noastre. Cîteva legături de mușețel, cîteva de pelin, uite și niște cimbrișor, uite și mentă – da, e de-aia bună, nu e izmă porcească. Stai că asta chiar nu știu ce e – s-a dovedit mai apoi a fi salvie, izbucnită în niște flori neașteptat de frumoase, inflorescențe liliachii.

Tocmai intrasem în piață. O lăsasem pe Marta la școală și mă abătusem să cumpăr cireșe. Comandă clară, de la fete: tata, să nu cumva să nu cumperi cireșe. @Trei kile, da? Că iar le mănînci pe toate, ca aseară...”

Mă uitam după cireșe și mă minunam de mirosul pătrunzător de căpșuni, de la hoardele de căpșuni ce au invadat piața, care mai de care mai “românești” și mai “dulci” și mai la șase lei – au început să lase la preț, ieri erau șapte, chiar opt lei kilul.

Văd scena dintr-o privire, în maniera aia gestaltică în care uneori ni se întîmplă să fotografiem realitatea. Țiganca, taraba, ierburile de leac, Plafarul de pe marginea șanțului, cumpărătoarea ușor cochetă, la aproape treizeci de ani, care se uita cam chiondorîș la una din legături.

Era clar că nu știe ce e. Era clar că nu o crede pe țigancă, aceasta încercînd s-o convingă că-i bună la molii.

Țiganca îi întindea legătura de pelin. Tînăra, ușor hipsteriță și preponderent urbană, clar din tribul gulerelor albe, se uita la ea și parcă nu-i venea s-o cumpere.

“Da, chiar pentru molii caut și eu. Dar sînteți sigură că e bună? Nu știu ce să zic”.

Parcă vedeai gîndurile din spatele ochilor: nu mai bine iau eu ceva de dat de molii de pe la Mega Image sau de la Carrefour?

Și în ochii sărmanei țigănci puteai citi ceva, dacă știai să te uiți: exasperare. Nu-și permitea să lase să se vadă asta prea evident, că totuși avea ceva de vîndut. Dar era acolo, bine ascuns.

Cum naiba să nu fie bun pelinul la molii? De pe vremea lui Ghilgameș e bun la molii. Și se vedea din ochii bătrînei că știe clar ce reproșează în gînd, doar îl cunoscuse pe Ghilgameș, era dincolo de timp și de vreme, era bătrînă precum Mediterana.

Mă abat din drumul meu spre cireșe, fac scurt dreapta la taraba ei, mă opresc în dreptul cumpărătoarei, domnița urbană și cochetă care nu știe ce e ăla pelinul. Iaca un gură cască în plus.

Întîi mă uit, apoi mă bag în vorbă. O asigur pe tînăra domniță urbană că da, chiar e pelin, și da, chiar e foarte bun la molii.

Se uită la mine. Se uită la țigangă. Se uită la pelin, de parcă dădea s-o muște.

“Și cum îl pun?”

Țiganca ridică din umeri. Spunem amîndoi, aproape în același timp “Păi cum să-l puneți? Îl băgați între haine”.

“Și nu pătează?”

Acum e rîndul meu să încerc să-mi ascund exasperarea și să răspundă prima bătrîna. “Nu, doamnă, nu pătează. Așa se pune, între haine”.

Parcă nu-i vine să cumpere. Eu o mai asigur încă o dată că e foarte bun contra moliilor. E clar, am viitorul asigurat. Director de marketing la produse tradiționale culese manual mă fac, dacă pică Guvernul.

Tînăra, șovăielnică în continuare. Dacă totuși se pătează hainele? Stric bunătate de haine cu sărăcia asta de buruiană. Se mai gîndește un pic, parcă o simți că nu știe cum să iasă din această situație care începe să devină stînjenitoare.

Noi, răbdători. Avem niște pelin de vîndut, nu grăbim clienta.

“Bine, iau. Dar dați-mi doar o legătură. Cît e?”.

“Un leu legătura, doamnă”.

Țiganca îi întinde pelinul. Domnița urbană plătește și pleacă, frumoasă și tînără și cochetă și aproape la treizeci de ani. Clar din tribul gulerelor albe.

Eu rămîn. Îi cumpăr țigăncii și pelin, și izmă, și mușețel – “vi le dau pe amîndouă, că doar astea mi-au mai rămas” – și cimbrișor, în amintirea tuturor mușuroaielor de furnici pe care le-am deranjat culegînd cimbrișorul cel lacom de soare, și chestie de-aia fistichie liliachie care atunci aflu, cu mare surprindere, că e salvie – mă uit la frunze, cîteva pe tijă, pe jos, da, cam arată a salvie, habar n-aveam că face așa florile. Soc nu iau, că cumpărasem ieri.

Am uitat să vă spun, bătrîna avea de vînzare și cîteva grămăjoare de flori de soc. Erau curate, n-aveau pureci. Numa’ bune să le duci acasă să pui apă și drojdie și zahăr, să faci socată.

Unde s-a rupt filmul? Cînd a început generația noastră și cea de după noi, ăștia de patruzeci de ani, ăștia de treizeci de ani, să uite cum arată pelinul și la ce e bun?

Cînd s-a rupt legătura cu ulmul, cu frasinul, cu leușteanul, cu balega de vacă, cu furca, cu izma, cu socul, cu rădașca și cu coropișnița?

De ce erau ochii țigăncii așa de triști?

Ce o să facem cînd o să ne moară bătrînii și n-o să mai știm la ce e bun pelinul, și nici măcar cum arată, la frunză, la miros, la gust?

Trebuia să-i las mai mulți bani. Ierburile alea făceau cu siguranță mai mult, chiar dacă au fost culese de pe marginea șanțului.



.